DECIZIE Nr.
1088 din 8 septembrie 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 654 din 2 octombrie 2009
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Antonia Constantin - procuror
Benke Karoly -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Comercială
„Dulcicom" - S.R.L, din Zalău în Dosarul nr. 3.551/84/2008 al Tribunalului
Sălaj - Secţia civilă.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea
ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, invocând în
acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 20 februarie 2009, pronunţată în
Dosarul nr. 3.551/84/2008, Tribunalul Sălaj - Secţia civilă a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249
alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de
Societatea Comercială „Dulcicom" - S.R.L, din Zalău într-o cauză având ca
obiect anularea unor acte administrativ-fiscale.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, prin textul de lege criticat, legiuitorul acordă
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale o poziţie privilegiată faţă de
cea a celorlalte persoane de drept privat. In acest sens se apreciază că
impozitul pe clădirile aflate în proprietatea privată a statului sau a
unităţilor administrativ-teritoriale este datorat de concesionarii, locatarii
sau titularii dreptului de administrare sau folosinţă a acestora, în timp ce
proprietarul clădirilor este scutit de o atare obligaţie. Se mai susţine că nu
este echitabil ca titularul unui drept de proprietate privată, în speţă statul
sau unităţile administrativ-teritoriale, să fie scutit de la plata impozitului
pe clădiri şi acest impozit să fie suportat de cel care are doar atributul
folosinţei clădirilor şi nu toate atributele dreptului de proprietate.
Un atare regim juridic îi discriminează atât pe
concesionari, locatari sau alţi titulari ai dreptului de administrare sau
folosinţă care trebuie să plătească impozit pe clădire, pe lângă chirie,
redevenţă sau contravaloarea folosinţei clădirii, cât şi pe persoanele de drept
privat care au în proprietate clădiri pe care le-au închiriat şi care nu sunt
scutite de plata impozitului pe clădire.
Se consideră că textul legal criticat încalcă şi
prevederile art. 56 alin. (2) din Constituţie, întrucât prevede în sarcina
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale un regim fiscal de favoare.
Tribunalul Sălaj - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este
neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul consideră că
excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată.
Avocatul Poporului apreciază
că textul legal criticat este constituţional.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2,'3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
prezenta excepţie.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul
fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23
decembrie 2003, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 218 din Legea
nr. 343/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul
fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 1
august 2006.
Textul criticat are următorul cuprins:
- Art. 249 alin. (3): „Pentru clădirile proprietate
publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale,
concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz,
persoanelor juridice, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina
fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare
sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri."
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale
criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2)
privind egalitatea în drepturi, ale art. 44 alin. (2) privind dreptul de
proprietate privată şi ale art. 56 alin. (2) privind aşezarea justă a
sarcinilor fiscale. Totodată, consideră că sunt încălcate prevederile art. 14
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
privind interzicerea discriminării şi ale art. 1 din Protocolul adiţional la
Convenţie privind protecţia proprietăţii.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată,
Curtea constată că, prin numeroase decizii, s-a mai pronunţat asupra
constituţionalităţii art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 în raport cu
critici identice. Prin Decizia nr. 324 din 29 martie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 11 mai 2007, Decizia nr.
345 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 321 din 14 mai 2007, şi Decizia nr. 857 din 9 octombrie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007, Curtea,
respingând excepţiile ridicate, a constatat că scutirea statului şi a
unităţilor administrativ-teritoriale, în calitate de proprietari, de la plata
impozitului pe clădiri nu operează în cazurile în care clădirea sau încăperi
din aceasta sunt concesionate, închiriate, date în administrare ori în
folosinţă, după caz, persoanelor juridice care întreprind activităţi economice.
Opţiunea legiuitorului de a excepta din categoria bunurilor impozabile
clădirile proprietatea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
folosite în alte scopuri decât cele economice nu poate fi considerată
discriminatorie, ci reprezintă expresia politicii fiscale şi bugetare pe care
statul şi-o asumă la un moment dat.
Prin urmare, Curtea nu poate reţine încălcarea
prevederilor constituţionale invocate, sub aspectul creării unei situaţii
privilegiate în favoarea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
Curtea a mai statuat că numai legiuitorul poate acorda
anumite scutiri sau reduceri de impozite în favoarea anumitor categorii de
contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile
conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a
ţării în perioadele respective. Aşa fiind, legiuitorul, dând expresie politicii
fiscale şi bugetare adoptate la un moment dat, are deplina libertate de a
stabili impozite şi taxe, în măsura în care acestea sunt proporţionale,
rezonabile şi echitabile, condiţie îndeplinită în cazul de faţă, cu atât mai
mult cu cât concesionarea, închirierea, ca şi darea în administrare şi în
folosinţă a clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a
unităţilor administrativ-teritoriale se fac în general pe termen foarte lung,
prin convenţii/acte intervenite între părţile interesate.
Totodată, Curtea a mai stabilit că autorităţile publice
- creditori bugetari - pot fi scutite de la plata unor impozite sau taxe,
întrucât pentru a putea funcţiona sunt finanţate de la bugetul de stat, iar
taxele respective se fac venit tot la bugetul de stat, astfel că ar fi absurd
ca autorităţile în cauză să fie obligate formal să plătească din buget o taxă
care revine aceluiaşi buget.
Neintervenind elemente noi de natură a determina
reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, considerentele şi soluţia deciziilor
menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de fată.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Comercială
„Dulcicom" - S.R.L, din Zalău în Dosarul nr. 3.551/84/2008 al Tribunalului
Sălaj - Secţia civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 septembrie
2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Benke Karoly