DECIZIE Nr. 10 din 24 ianuarie 2000
referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 350 alin.
1 din Codul de procedura penala
ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL NR. 213 din 16 mai 2000
Lucian Mihai - presedinte
Costica Bulai - judecator
Constantin Doldur - judecator
Kozsokar Gabor - judecator
Ioan Muraru - judecator
Nicolae Popa - judecator
Lucian Stangu - judecator
Florin Bucur Vasilescu - judecator
Romul Petru Vonica - judecator
Iuliana Nedelcu - procuror
Florentina Geangu - magistrat-asistent
Pe rol se afla solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a
dispozitiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala, exceptie ridicata
de Alexe Pruna in Dosarul nr. 707/1999 al Curtii de Apel Galati - Sectia
penala.
Dezbaterile au avut loc in sedinta publica din data de 18 noiembrie 1999,
in prezenta autorului exceptiei si a reprezentantului Ministerului Public,
fiind consemnate in incheierea de la acea data, cand Curtea, avand nevoie de
timp pentru a delibera, a amanat pronuntarea pentru 25 noiembrie si apoi pentru
16 decembrie 1999, 20 decembrie 1999, 20 ianuarie 2000 si 24 ianuarie 2000.
CURTEA,
avand in vedere actele si lucrarile dosarului, constata urmatoarele:
Prin Incheierea din 10 iunie 1999, pronuntata in Dosarul nr. 707/1999,
Curtea de Apel Galati - Sectia penala a sesizat Curtea Constitutionala cu
exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 350 alin. 1 din Codul de
procedura penala, exceptie ridicata de Alexe Pruna.
Prin motivele invocate in sustinerea exceptiei, depuse la dosarul cauzei,
autorul exceptiei de neconstitutionalitate arata ca el a fost condamnat, prin
Sentinta penala nr. 16 din 5 februarie 1999 a Tribunalului Vrancea, la un an si
doua luni inchisoare pentru savarsirea tentativei de omor calificat [art. 20
raportat la art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 73 lit. b) din Codul penal] si
ca, prin aceeasi sentinta, instanta a mentinut, potrivit art. 350 din Codul de
procedura penala, masura arestarii preventive si a dedus, conform art. 88 din
Codul penal, detentia de la 2 octombrie 1998 la 5 februarie 1999. In urma
apelurilor declarate de Parchetul de pe langa Tribunalul Vrancea si de partea
vatamata dosarul a fost inregistrat pe rolul Curtii de Apel Galati la 1 aprilie
1999 si a avut un prim termen la 6 mai 1999, cand instanta nu a luat in
discutie starea de arest a inculpatului. Referitor la durata arestarii
preventive se sustine ca atat prevederile art. 23 alin. (4) din Constitutie,
cat si dispozitiile art. 149 alin. 1 din Codul de procedura penala stabilesc ca
aceasta nu poate depasi 30 de zile, iar prelungirea arestarii se aproba numai
de instanta de judecata. Rezulta ca si in cazul in care arestarea inculpatului
s-a dispus in faza judecatii aceasta nu poate sa dureze pana la solutionarea
definitiva a cauzei, intrucat masura luata de instanta nu poate fi exclusa de
la respectarea regulilor instituite prin dispozitiile art. 23 alin. (4) din
Constitutie. Autorul exceptiei invoca, in acest sens, Decizia Curtii
Constitutionale nr. 60/1994, ramasa definitiva ca urmare a Deciziei nr. 20/1995,
Decizia nr. 1/1996 si Decizia nr. 546/1997, care au constatat ca sunt
neconstitutionale dispozitiile art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penala,
potrivit carora arestarea inculpatului in cursul judecatii dureaza pana la
solutionarea definitiva a cauzei. Pornind de la prevederile Constitutiei si de
la jurisprudenta Curtii Constitutionale in materie, autorul exceptiei sustine
ca arestarea inculpatului nu poate functiona in afara regulilor
constitutionale, adica fara sa fie supusa duratei de 30 de zile, iar daca
subzista motivele arestarii si dupa expirarea acestui termen, instanta urmeaza
sa prelungeasca durata arestarii de fiecare data pana la cel mult 30 de zile.
Intrucat nici modificarile Codului de procedura penala, prin Legea nr.
141/1996, nu au prevazut prelungirea arestarii preventive distinct pentru cele
doua faze ale procesului penal, desi acest lucru se impunea in urma declararii
ca neconstitutionale a dispozitiilor art. 149 alin. 3 din Codul de procedura
penala, inseamna ca legiuitorul a inteles sa instituie o singura procedura in
materia prelungirii arestarii, si anume cea prevazuta de dispozitiile art. 159
din Codul de procedura penala. In ceea ce priveste "mentinerea"
arestarii preventive, aceasta nu este prevazuta ca masura preventiva. Legea se
refera la mentinerea arestarii in doua situatii: prima, prevazuta la art. 300
alin. 3 din Codul de procedura penala care dispune ca, in cazul in care
inculpatul este arestat, instanta legal sesizata este datoare sa verifice din
oficiu, la prima infatisare, regularitatea luarii acestei masuri; si a doua,
prevazuta la art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala, cand instantei ii
revine obligatia ca prin hotarare, deci la pronuntarea sentintei, sa se
pronunte cu privire la revocarea, mentinerea sau luarea masurii arestarii
inculpatului. Autorul exceptiei arata ca aceste doua masuri nu pot fi rupte de
dispozitiile art. 23 alin. (4) din Constitutie. Astfel, dispozitiile art. 300
alin. 3 din Codul de procedura penala obliga instanta sa verifice regularitatea
luarii si mentinerii starii de arest a inculpatului in raport cu prevederile
constitutionale, aceste dispozitii legale inscriindu-se ca o garantie a
respectarii principiului libertatii individuale prevazut in art. 23 din
Constitutie. Mentinerea arestarii preventive este corespondentul, in plan
tehnic, al prelungirii acestei masuri, obligatia instantei fiind aceea de a
acorda termene circumscrise duratei de 30 de zile, asa cum a facut instanta de
fond, Tribunalul Vrancea, care a mentinut masura arestarii preventive, termen
de termen, comunicand locului de detinere prelungirea mandatului de arestare.
In ceea ce priveste mentinerea arestarii preventive, reglementata prin
dispozitiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala, aceasta este
subordonata, arata autorul exceptiei, obligativitatii respectarii dispozitiilor
cuprinse in titlul IV cap. I din partea generala a Codului de procedura penala,
privitor la masurile preventive. Aceasta inseamna ca si in acest caz mentinerea
arestarii nu poate depasi 30 de zile fara ca instanta sa nu se pronunte, din
oficiu, cu privire la necesitatea si oportunitatea prelungirii arestarii
conform prevederilor art. 159 din Codul de procedura penala.
In sinteza, autorul exceptiei arata ca masura arestarii preventive peste
durata legala de 30 de zile este neconstitutionala, fiind in vadita
contradictie cu prevederile art. 23 din Constitutie. Atata timp cat
dispozitiile art. 23 alin. (4) din Constitutie consacra, in materia arestarii
preventive, institutiile "mandatului" si "prelungirii", iar
in Codul de procedura penala nu se prevede alta procedura a prelungirii duratei
arestarii in faza de judecata, inseamna ca masura mentinerii peste durata
legala, indiferent ca dosarul se afla pe rol sau este solutionat de instanta de
fond, este neconforma cu dispozitiile constitutionale. Mentinerea masurii
arestarii preventive, o data cu pronuntarea pe fond a instantei, nu trebuie
inteleasa ca o arestare sine die, atata timp cat hotararea nu este definitiva,
iar conflictul de drept penal nu este rezolvat. Mentinerea arestarii preventive
atat in faza de judecata, cat si ca obligatie a instantei de a se pronunta
asupra ei prin hotarare, potrivit art. 350 alin. 1 din Codul de procedura
penala, trebuie inteleasa ca fiind forma prin care instanta se pronunta cu
privire la arestarea in cadrul general prezentat in titlul IV cap. I din Codul
de procedura penala. In cazul arestarii preventive a inculpatului singura
posibilitate ca, la expirarea celor 30 de zile, starea de arest sa fie mentinuta
este "prelungirea" acesteia, fiindca nu se poate mentine ceva ce nu
mai exista. In sprijinul tezei ca mentinerea arestarii nu poate depasi durata
legala de 30 de zile sunt aduse doua argumente, astfel: a) in considerentele
Deciziei Curtii Constitutionale nr. 1 din 9 ianuarie 1996 se arata ca
"mentinerea starii de arest este echivalenta, sub aspectul garantiilor
constitutionale ale libertatii individuale, cu luarea acestei masuri in cursul
judecatii"; b) reglementarea data prin art. 350 alin. 1 din Codul de
procedura penala, care conditioneaza masura arestarii preventive de respectarea
dispozitiilor cuprinse in titlul IV cap. I al partii generale a Codului de
procedura penala, ceea ce dovedeste ca legiuitorul nu a cautat sa se abata de
la dispozitiile privind luarea si durata masurii arestarii preventive.
Referindu-se la cazul in speta, autorul exceptiei arata ca masura arestarii
sale preventive prin hotararea de condamnare, fara ca aceasta sa fie prelungita
legal, timp de cateva luni, pana la solutionarea apelului, este
neconstitutionala.
Exprimandu-si opinia, instanta de judecata apreciaza ca exceptia este
neintemeiata, deoarece mentinerea masurii arestarii preventive luate de
instanta de fond prin hotararea de condamnare este valabila pana la pronuntarea
unei hotarari definitive, nemaifiind necesara, prin urmare, prelungirea
arestarii la expirarea perioadei pentru care a fost luata. In speta, masura
luata de instanta de fond, prin hotararea de condamnare, dureaza pana la
solutionarea definitiva a cauzei, daca instanta nu dispune revocarea ei. Cu
alte cuvinte, aceasta arestare preventiva se ia pe durata nedeterminata, iar nu
pe durata maxima de 30 de zile, prevazuta la art. 149 alin. 1 din Codul de
procedura penala, motiv pentru care, pentru a-si mentine valabilitatea, nu este
necesara prelungirea acesteia din 30 in 30 de zile, in conditiile art. 155 -
160 din Codul de procedura penala, procedura care este aplicabila exclusiv
arestarii preventive dispuse de procuror si prelungita, potrivit art. 155 alin.
2 din acelasi cod, de instanta careia i-ar reveni competenta sa judece cauza in
fond.
Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, incheierea
de sesizare a fost comunicata presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului
si Guvernului, pentru a-si exprima punctele de vedere asupra exceptiei de
neconstitutionalitate ridicate.
In punctul de vedere al Guvernului se arata ca art. 350 alin. 1 din Codul
de procedura penala trebuie interpretat in contextul general al reglementarilor
din Codul de procedura penala si, in primul rand, in raport cu toate
prevederile privind masurile procesuale referitoare la "starea de
libertate" a inculpatului sau a condamnatului si nu numai in raport cu
cele care se refera in mod expres la masura arestarii preventive. De asemenea,
se arata ca in Codul de procedura penala termenul "arestare" se
foloseste in diferite intelesuri procesuale, in raport cu diferitele stadii si
momente ale desfasurarii procesului penal, in raport cu scopul urmarit prin
luarea masurii privind libertatea inculpatului sau condamnatului, precum si in
raport cu natura activitatii procesuale principale careia i se ataseaza masura
procesuala privind starea de libertate a acestuia. In opinia Guvernului art.
350 alin. 1 din Codul de procedura penala trebuie interpretat in contextul
intregului continut al art. 350, precum si al denumirii sale marginale, care
este cea de Masuri cu privire la starea de libertate, iar alin. 2 si 3 se
refera la obligatia instantei de a dispune punerea in libertate a inculpatului
arestat preventiv; in aceeasi situatie se afla si alin. 5 si 6. Alin. 4 al art.
350 foloseste termenul "arestarea inculpatului", fara alt
calificativ, precizand ca hotararea pronuntata in cazul alineatelor precedente
cu privire la arestarea inculpatului este executorie. Se arata ca se impune a
fi evocat si art. 382 alin. 3, care, referindu-se la admiterea apelului,
prevede ca, atunci cand prima instanta a dispus arestarea inculpatului,
instanta de apel poate mentine masura arestarii in caz de desfiintare a
hotararii. In opinia Guvernului, din aceste texte care se refera la faza
judecatii reiese ca legiuitorul nu foloseste sintagma "masura arestarii
preventive" ca masura dispusa de instanta de judecata la pronuntarea
hotararii, ci la masuri procesuale proprii fazei de judecata, pe care instanta
le poate lua o data cu pronuntarea hotararii, privind starea de libertate a
inculpatului. Se apreciaza ca legiuitorul a voit sa marcheze prin aceasta
specificul masurii arestarii in stadiul pronuntarii hotararii fata de arestarea
dispusa in faza urmaririi penale si in faza judecatii. In esenta, se sustine ca
arestarea dispusa prin hotararea de condamnare nu este o prelungire a masurii
preventive luate sau mentinute de instanta in timpul desfasurarii judecatii, ea
avand o alta functie si un alt temei decat arestarea preventiva. Este, sustine
Guvernul, o masura procesuala dispusa pentru asigurarea executarii unei pedepse
determinate, pronuntata ca urmare a judecarii in fond a cauzei, si inseamna, in
fapt, "un inceput de executare" a pedepsei aplicate. Se mai arata ca
prevederile cuprinse in cap. I titlul IV al partii generale a Codului de
procedura penala nu pot fi aplicabile arestarii dispuse prin hotararea
instantei asupra fondului, deoarece aceasta arestare este menita sa asigure
executarea pedepsei. Daca instanta de apel ar trebui sa prelungeasca aceasta
arestare din 30 in 30 de zile, textele care prevad ce contine hotararea
instantei de fond ar fi trebuit sa prevada ca arestarea se dispune pe o perioada
de cel mult 30 de zile. In concluzie, in opinia Guvernului se arata ca art. 23
alin. (4) din Constitutie priveste numai faza de urmarire penala si cea de
judecata pana la pronuntarea unei hotarari asupra fondului, textul
constitutional neputand fi aplicabil la situatiile ivite dupa pronuntarea unei
asemenea hotarari judecatoresti. In consecinta, se apreciaza ca exceptia de
neconstitutionalitate privind art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala nu
este intemeiata.
Presedintii celor doua Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele
lor de vedere.
CURTEA,
examinand incheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul
intocmit de judecatorul-raportor, sustinerile autorului exceptiei si ale
procurorului, dispozitiile legale criticate, raportate la prevederile
Constitutiei, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, retine urmatoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constitutie si art. 23 din Legea nr. 47/1992,
republicata, Curtea Constitutionala a fost legal sesizata si este competenta sa
solutioneze exceptia de neconstitutionalitate ridicata.
Critica de neconstitutionalitate priveste dispozitiile art. 350 alin. 1 din
Codul de procedura penala, care au urmatorul cuprins: "Instanta are
indatorirea ca prin hotararea sa sa se pronunte cu privire la revocarea,
mentinerea sau luarea masurii arestarii inculpatului, tinand seama de
dispozitiile din partea generala, titlul IV, capitolul I."
Autorul exceptiei sustine ca prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de
procedura penala contravin art. 23 alin. (4) din Constitutie, dispozitii
conform carora: "Arestarea se face in temeiul unui mandat emis de
magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. Asupra legalitatii
mandatului, arestatul se poate plange judecatorului, care este obligat sa se
pronunte prin hotarare motivata. Prelungirea arestarii se aproba numai de
instanta de judecata."
Examinand exceptia de neconstitutionalitate, Curtea Constitutionala
constata ca aceasta este intemeiata si urmeaza sa fie admisa.
Arestarea preventiva face parte din categoria masurilor procesuale
destinate sa asigure buna desfasurare a procesului, iar nu din categoria
pedepselor. Ea isi pastreaza acest caracter pana la ramanerea definitiva a
hotararii de condamnare si se poate mentine sau revoca atat prin hotararea de
condamnare in prima instanta, cat si prin hotararea instantei de a mentine sau
de a lua, pentru prima data, aceasta masura. De aceea, dreptul inculpatului de
a cere liberarea provizorie se mentine si dupa condamnarea in prima instanta,
pana la ramanerea definitiva a hotararii de condamnare, dupa care inculpatul
are statutul de condamnat, aflat, de aceasta data, in executarea pedepsei, iar
nu in executarea arestarii preventive.
Mentinerea starii de arest preventiv o data cu pronuntarea hotararii
instantei de fond nu trebuie inteleasa ca o arestare sine die atata timp cat
hotararea nu este definitiva, iar conflictul de drept penal nu este rezolvat.
Mentinerea sau luarea masurii arestarii preventive in faza de judecata,
inclusiv cu ocazia pronuntarii hotararii, potrivit art. 350 alin. 1 din Codul
de procedura penala, trebuie inteleasa ca fiind forma prin care instanta se
pronunta cu privire la arestare in cadrul general prevazut de titlul IV cap. I
din partea generala a Codului de procedura penala.
Curtea Constitutionala s-a pronuntat cu privire la libertatea persoanei in
cursul procesului penal, in principal prin Decizia nr. 60 din 25 mai 1994,
ramasa definitiva ca urmare a Deciziei nr. 20 din 15 februarie 1995, ambele
publicate in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 57 din 28 martie
1995; Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 1996, publicata in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996, si prin Decizia nr. 546 din 4
decembrie 1997, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 98
din 2 martie 1998. Atat prin Decizia nr. 60/1994, cat si prin Decizia nr.
546/1997 Curtea Constitutionala a constatat ca "prevederea potrivit careia
<<Arestarea inculpatului in cursul judecatii dureaza pana la solutionarea
definitiva a cauzei>> din art. 149 alin. 3 din Codul de procedura penala
este neconstitutionala, urmand, in legatura cu durata arestarii, sa se faca
aplicarea directa a art. 23 alin. (4) din Constitutie". Curtea
Constitutionala a stabilit ca textul art. 23 alin. (4) din Constitutie se
refera la arestare, in general, astfel ca prevederile sale trebuie respectate
ori de cate ori se dispune arestarea unei persoane, masura ce afecteaza grav
libertatea acesteia, indiferent daca se produce in faza de urmarire penala sau
in cursul judecarii cauzei. Asa fiind, la expirarea termenului de 30 de zile
instanta are obligatia constitutionala sa verifice, din oficiu, daca se mai
impune mentinerea arestarii preventive si, in caz afirmativ, sa dispuna
prelungirea acesteia cu inca cel mult 30 de zile. Daca motivele arestarii
subzista dupa expirarea acestui termen, instanta are posibilitatea, in aceleasi
conditii prevazute la art. 23 din Constitutie, sa prelungeasca durata
arestarii, dar de fiecare data pana la cel mult 30 de zile.
In raport cu cele aratate, dispozitiile art. 350 alin. 1 din Codul de
procedura penala sunt neconstitutionale in masura in care se interpreteaza in
sensul ca mentinerea sau luarea masurii arestarii inculpatului se dispune pe
durata nedeterminata si nu pe cel mult 30 de zile, astfel cum prevede art. 23
alin. (4) din Constitutie.
Pentru considerentele expuse, in temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145
alin. (2) din Constitutie, precum si al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23
alin. (3) si al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, cu
majoritate de voturi,
CURTEA,
In numele legii
DECIDE:
Admite exceptia de neconstitutionalitate ridicata de Alexe Pruna in Dosarul
nr. 707/1999 al Curtii de Apel Galati - Sectia penala si constata ca
dispozitiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala sunt
neconstitutionale in masura in care se interpreteaza in sensul ca mentinerea
sau luarea masurii arestarii inculpatului se dispune pe durata nedeterminata,
iar nu pentru durata de cel mult 30 de zile prevazuta la art. 23 alin. (4) din
Constitutie.
Definitiva si obligatorie.
Decizia se comunica celor doua Camere ale Parlamentului si Guvernului.
Pronuntata in sedinta publica din data de 24 ianuarie 2000.
PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
LUCIAN MIHAI
Magistrat-asistent,
Florentina Geangu
*
OPINIE SEPARATA
Consideram ca prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala
sunt constitutionale, iar solutia care se impune in speta este aceea de
respingere a exceptiei de neconstitutionalitate.
I. Art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala dispune: "Instanta
are indatorirea ca prin hotararea sa sa se pronunte cu privire la revocarea,
mentinerea sau luarea masurii arestarii inculpatului, tinand seama de
dispozitiile din partea generala, titlul IV, capitolul I."
Aceste dispozitii legale nu contravin prevederilor art. 23 alin. (4) din
Constitutie, conform carora: "Arestarea se face in temeiul unui mandat
emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 zile. Asupra legalitatii
mandatului, arestatul se poate plange judecatorului, care este obligat sa se
pronunte prin hotarare motivata. Prelungirea arestarii se aproba numai de
instanta de judecata."
Textul art. 23 alin. (4) din Constitutie nu contine o redactare clara, ceea
ce impune realizarea unei operatiuni de interpretare, in vederea aplicarii
sale. Astfel, din continutul art. 23 alin. (4), rezulta ca sunt avute in vedere
trei etape distincte, reglementate - fiecare dintre ele - printr-o teza
distincta, in urmatoarea succesiune:
- "Arestarea se face in temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru
o durata de cel mult 30 de zile. [...]";
- "[...] Asupra legalitatii mandatului, arestatul se poate plange
judecatorului, care este obligat sa se pronunte prin hotarare motivata.
[...]";
- "[...] Prelungirea arestarii se aproba numai de instanta de
judecata."
In cadrul fiecareia dintre cele trei etape distincte subiectul activitatii
procesuale este indicat printr-un termen distinct, si anume:
"magistrat"; "judecator";" instanta
judecatoreasca". Acest mod de redactare ridica intrebarea daca enuntul
normativ continut in cadrul celei dintai teze este aplicabil si pentru
ipotezele - distincte - reglementate prin urmatoarele doua teze. Aceasta
intrebare se ridica, indeosebi, referitor la raportul celei dintai teze cu
enuntul normativ cuprins in teza a treia. Astfel, se pune intrebarea daca
subiectul activitatii indicat in teza a treia - "instanta
judecatoreasca" - este supus, deopotriva, si reglementarilor din cadrul
celei dintai teze, ce indica un alt subiect al activitatii, si anume
"magistratul" (care, potrivit legislatiei in vigoare, poate fi
judecator, dar si procuror); in mod concret, aceasta inseamna ca se ridica
intrebarea daca si "instanta judecatoreasca" (indicata de teza a
treia) are obligatia ca, la fel ca si "magistratul" (indicat de cea
dintai teza), sa nu prelungeasca arestarea pentru o durata de peste 30 zile.
In sensul unui raspuns afirmativ, functioneaza argumentul ca, intrucat
ambele teze sunt cuprinse inauntrul aceluiasi alineat, este rational ca
prevederile tezei intai sa acopere si ipoteza avuta in vedere prin teza a
treia. Acest argument este imbratisat - implicit - prin decizia la care se
refera prezenta opinie separata, precum si prin deciziile anterioare ale Curtii
Constitutionale, mentionate in cuprinsul motivarii acesteia (in principal:
Decizia nr. 60 din 25 mai 1994, ramasa definitiva ca urmare a Deciziei nr. 20
din 15 februarie 1995, ambele publicate in Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I, nr. 57 din 28 martie 1995; Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 1996,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 141 din 8 iulie 1996;
Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicata in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998). Numai in acest fel se explica
afirmatia, din cuprinsul deciziei pronuntate in prezenta speta, conform careia
"[...] textul art. 23 alin. (4) din Constitutie se refera la arestare, in
general, astfel ca prevederile sale trebuie sa fie respectate ori de cate ori
se dispune arestarea unei persoane [...]".
Este insa posibil si un raspuns negativ, pentru care functioneaza
argumentul ca, daca legiuitorul constituant ar fi voit sa instituie aceeasi
conditie de durata ("cel mult 30 zile") si pentru prelungirea
arestarii de catre "instanta judecatoreasca", ar fi putut sa o faca
in mod expres, astfel cum, de altfel, a facut-o in cadrul celei dintai teze,
referitoare la "magistrat".
II. Simpla posibilitate a formularii unor asemenea raspunsuri diferite, pe
baza de argumente, atrage necesitatea interpretarii textului art. 23 alin. (4)
din Constitutie.
Aceasta consecinta impune sa fie avute in vedere prevederile art. 20 alin.
(1) din Constitutie, potrivit carora "Dispozitiile constitutionale privind
drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in
concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu
celelalte tratate la care Romania este parte", precum si prevederile art.
11 alin. (1) din Constitutie, conform carora "Statul roman se obliga sa
indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele
la care este parte".
Din aceasta perspectiva, pentru interpretarea si aplicarea prevederilor
art. 23 alin. (4) din Constitutie sunt relevante dispozitiile art. 9 din Pactul
international cu privire la drepturile civile si politice, conform carora:
"1. Orice om are dreptul la libertate si la securitatea persoanei sale.
Nimeni nu poate fi arestat sau detinut in mod arbitrar. Nimeni nu poate fi
privat de libertatea sa decat pentru motive legale si in conformitate cu
procedura prevazuta de lege.
2. Orice individ arestat va fi informat, in momentul arestarii sale, despre
motivele acestei arestari si va fi instiintat, in cel mai scurt timp, de orice
invinuire care i se aduce.
3. Orice individ arestat sau detinut pentru comiterea unei infractiuni
penale va fi adus, in termenul cel mai scurt, in fata unui judecator sau a unei
alte autoritati imputernicite prin lege sa exercite functiuni judiciare si va
trebui sa fie judecat intr-un interval rezonabil sau sa fie eliberat.
Detentiunea persoanelor care urmeaza a fi trimise in judecata nu trebuie sa
constituie regula, dar punerea in libertate poate fi subordonata unor garantii
asigurand infatisarea lor la sedintele de judecata pentru toate celelalte acte
de procedura si, daca este cazul, pentru executarea hotararii.
4. Oricine a fost privat de libertate prin arestare sau detentiune are
dreptul de a introduce recurs in fata unui tribunal, pentru ca acesta sa
hotarasca neintarziat asupra legalitatii detentiunii sale si sa ordone
liberarea sa, daca detentiunea este ilegala.
5. Orice individ care a fost victima unei arestari sau detentiuni ilegale
are drept la o reparatie."
De asemenea, interpretarea si aplicarea art. 23 alin. (4) din Constitutie
trebuie sa se faca si in lumina dispozitiilor art. 5, referitoare la
"Dreptul la libertate si la siguranta", din Conventia pentru apararea
drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, astfel cum acestea au fost
aplicate prin hotararile Curtii Europene a Drepturilor Omului. Dintre
dispozitiile art. 5, cele care au relevanta pentru problemele examinate in
cadrul prezentei spete sunt urmatoarele: 1. "Orice persoana are dreptul la
libertate si la siguranta. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu
exceptia urmatoarelor cazuri si potrivit cailor legale:
a) daca este retinut legal pe baza condamnarii pronuntate de un tribunal
competent; [...]
c) daca a fost arestat sau retinut in vederea aducerii sale in fata
autoritatii judiciare competente, sau cand exista motive verosimile de a banui
ca a savarsit o infractiune sau cand exista motive temeinice de a crede in
necesitatea de a-l impiedica sa savarseasca o infractiune sau sa fuga dupa
savarsirea acesteia; [...]
3. Orice persoana arestata sau detinuta, in conditiile prevazute de
paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusa de indata inaintea
unui judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea
atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecata intr-un termen rezonabil
sau eliberata in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonata
unei garantii care sa asigure prezentarea persoanei in cauza la audiere."
In aplicarea dispozitiilor art. 5 din Conventia pentru apararea drepturilor
omului si a libertatilor fundamentale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a
emis, sub aspectele ce sunt analizate prin prezenta opinie separata, importante
statuari. Astfel, prin hotararea pronuntata in cazul "Wemhoff contra
Republicii Federale a Germaniei", 1968, Curtea de la Strasbourg a aratat:
"Ramane de precizat daca trebuie adoptat ca termen final al perioadei de
detentie mentionate de art. 5 pct. 3 (art. 5-3) data la care a ramas definitiva
o hotarare de condamnare sau doar data cand se decide asupra temeiniciei acuzatiei,
chiar si daca aceasta este pronuntata doar in prima instanta.
Curtea se pronunta in favoarea acestei ultime interpretari.
Un considerent i s-a parut determinant, si anume ca persoana condamnata in
prima instanta, indiferent daca aceasta a fost sau nu in detentie pana in acest
moment, se afla in situatia prevazuta la art. 5 pct. 1 lit. a) (art. 5-1-a)
care reglementeaza privarea de libertate a persoanelor "dupa
condamnare". Aceste din urma prevederi nu pot fi interpretate ca limitandu-se
la ipoteza unei condamnari definitive, deoarece aceasta ar exclude arestarea in
timpul sedintei a persoanelor condamnate care apar in fata justitiei in stare
de libertate, oricare ar fi caile de atac ce inca le-ar mai fi deschise. Or, o
astfel de practica este curenta in numeroase state contractante si nu se poate
crede ca ele au inteles sa renunte la aceasta. In plus, nu trebuie sa se piarda
din vedere faptul ca vinovatia unei persoane in regim de detentie pe perioada
procedurii de apel sau de casatie a fost stabilita in cursul unui proces care
s-a desfasurat conform dispozitiilor art. (art. 6). Sub acest aspect, nu
prezinta importanta daca detentia dupa condamnare are loc pe baza acestei
hotarari sau - precum in Republica Federala a Germaniei - in virtutea unei
decizii speciale care sa confirme mandatul de detentie preventiva. O persoana
care ar trebui sa conteste prelungirea detentiei sale peste ceea ce s-a
stabilit prin hotararea de condamnare ca urmare a intarzierii intampinate in
rezolvarea recursului sau, nu se poate prevala de dispozitiile art. 5 pct. 3
(art. 3-5), dar ar putea eventual invoca nerespectarea termenului rezonabil
prevazut de art. 6 pct. 1 (art. 6-1)."
Din aceasta jurisprudenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului,
confirmata ulterior, in mod constant (de exemplu, in cazurile "Van
Droogenbroeck contra Belgiei", 1982, si "B. contra Austriei",
1990), rezulta importante principii referitoare la corelatia dintre
dispozitiile art. 5 al conventiei cuprinse la pct. 1 lit. a), pe de o parte, si
cele cuprinse la pct. 1 lit. c) si la pct. 3, pe de alta parte. Astfel, in
esenta, Curtea de la Strasbourg a decis ca:
- Prin termenul "condamnare" utilizat in cuprinsul pct. 1 lit. a)
din art. 5, se intelege atat condamnarea dispusa printr-o hotarare
judecatoreasca definitiva, cat si condamnarea pronuntata printr-o hotarare
judecatoreasca supusa cailor de atac (nedefinitiva); si aceasta chiar si in
sistemele de drept in care cel "condamnat" printr-o hotarare
judecatoreasca nedefinitiva este considerat, in continuare, a fi doar o
persoana supusa acuzarii penale;
- De aceea, starea de "arest" la care se refera pct. 1 lit. c)
din art. 5 desemneaza numai situatia in care, in privinta celui arestat, nu a
fost - inca - pronuntata o hotarare judecatoreasca de "condamnare",
indiferent daca este vorba despre o hotarare definitiva sau supusa cailor de
atac (nedefinitiva);
- In consecinta, intrucat prevederile pct. 3 din art. 5 au in vedere, in
mod expres, numai ipoteza reglementata prin lit. c) a pct. 1, rezulta ca
prevederile pct. 3 nu sunt aplicabile in ipoteza reglementata prin lit. a) a
pct. 1 din art. 5;
- In concluzie, atunci cand in privinta unei persoane arestate a fost
pronuntata o hotarare judecatoreasca nedefinitiva de condamnare, nu mai exista
dreptul acelei persoane de a fi "[...] adusa de indata inaintea unui
judecator sau a altui magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea
atributiilor judiciare [...]" si nici "[...] dreptul de a fi judecata
intr-un termen rezonabil sau eliberata in cursul procedurii. [...]",
conform art. 5 pct. 3 fraza intai; se pastreaza insa, chiar si intr-o asemenea
situatie, obligatia judecarii "[...] intr-un termen rezonabil a cauzei
sale [...]", potrivit art. 6 din conventie, privind "Dreptul la un
proces echitabil".
Statuarile de mai sus ale Curtii Europene a Drepturilor Omului sunt,
desigur, obligatorii, facand corp comun cu dispozitiile art. 5 pct. 1 lit. a)
si lit. c) si pct. 3 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale. Asa fiind, si interpretarea si aplicarea
prevederilor art. 23 alin. (4) din Constitutie trebuie realizate in concordanta
cu aceste statuari.
III. In consecinta, in opinia noastra, contrara celei a majoritatii, teza a
treia din art. 23 alin. (4) ("[...] Prelungirea arestarii se aproba numai
de instanta de judecata.") se afla in urmatoarea corelatie cu teza intai a
aceluiasi text constitutional ("Arestarea se face in temeiul unui mandat
emis de magistrat, pentru o durata de cel mult 30 de zile. [...]"):
a) "Prelungirea arestarii", care, conform tezei a treia, "se
aproba numai de instanta judecatoreasca" se poate dispune, potrivit celei
dintai teze, numai "pentru o durata de cel mult 30 de zile" atunci
cand in privinta persoanei arestate nu a fost pronuntata, inca, de catre o
instanta judecatoreasca, o hotarare de condamnare;
b) Atunci cand insa, in privinta persoanei arestate, a fost pronuntata, de
catre o instanta judecatoreasca, o hotarare de condamnare - chiar si daca acea
hotarare nu este definitiva, fiind supusa cailor de atac -, pentru instanta
care pronunta hotararea de condamnare sau pentru instantele care, in faze
ulterioare ale procesului, se pronunta asupra mentinerii ori prelungirii
arestarii, nu mai exista obligatia de a se conforma conditiei prevazute de cea
dintai teza cu privire la durata de cel mult 30 de zile a arestarii.
Acesta fiind continutul normativ al alin. (4) din art. 23 al Constitutiei,
rezulta ca dispozitiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala sunt
constitutionale.
Intr-adevar, trebuie observat ca aceste dispozitii legale sunt aplicabile
exclusiv primei instante judecatoresti, iar nu si instantei de apel sau
instantei de recurs, carora, sub aspectul masurii arestarii preventive, li se
aplica, in mod corelativ, dispozitiile art. 381 si, respectiv, cele ale art.
385^16 din Codul de procedura penala. De asemenea, mai trebuie sa se retina ca
prevederile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala constituie un cadru
normativ general, care, in sine, au un caracter neutru in raport cu
dispozitiile constitutionale ale art. 23 alin. (4), fiindca nu pot intra in
contradictie cu acestea indiferent de solutia la care se opreste instanta de
judecata care le aplica. Astfel, daca - aplicand dispozitiile art. 350 alin. 1
din Codul de procedura penala - instanta judecatoreasca hotaraste achitarea sau
incetarea procesului penal, este evident ca nu se pune problema prelungirii
arestarii preventive; la fel, aceasta problema nu se pune nici atunci cand
instanta judecatoreasca hotaraste condamnarea inculpatului la o pedeapsa care
nu este privativa de libertate (de exemplu, amenda penala). Singura ipoteza in
care, aplicand dispozitiile art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala,
instanta judecatoreasca urmeaza sa se pronunte si asupra mentinerii ori luarii
masurii arestarii preventive este aceea in care instanta hotaraste condamnarea
inculpatului la o pedeapsa privativa de libertate. Or, intr-o asemenea ipoteza,
cand - asadar - exista o "condamnare" de catre o instanta judecatoreasca,
este evident ca au fost satisfacute, eo ipso, exigentele recursului de
"habeas corpus", adica de controlare a starii de arest preventiv de
catre un judecator (independent si impartial), conform tezei a doua a art. 23
alin. (4) din Constitutie (sau, in termenii art. 5 pct. 3 din Conventia pentru
apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, de catre "un
judecator sau alt magistrat imputernicit prin lege cu exercitarea atributiilor
judiciare").
In lumina considerentelor anterioare, rezulta ca in toate cazurile cand,
dand curs dispozitiilor art. 350 alin. 1 din Codul de procedura penala,
instanta judecatoreasca hotaraste condamnarea persoanei arestate la o pedeapsa
privativa de libertate si, in consecinta, dispune - dupa caz - mentinerea
("prelungirea") sau luarea masurii arestarii inculpatului, nu mai
este aplicabila teza intai a art. 23 alin. (4) din Constitutie ("Arestarea
se face in temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durata de cel mult
30 de zile. [...]"). De aceea, nici instanta care pronunta acea hotarare
de condamnare si nici alte instante care - ulterior, in alte faze ale
procesului penal avand ca obiect fapta pentru care s-a hotarat condamnarea -
mentin ("prelungesc") masura arestarii inculpatului condamnat, nu mai
au obligatia de a dispune aceasta masura numai "pentru o durata de cel
mult 30 de zile".
In plan procesual, una dintre consecinte este aceea ca masura arestarii,
astfel "consolidata" prin hotararea judecatoreasca de condamnare, nu
va mai trebui sa fie supusa, automat, din 30 in 30 de zile, controlului
instantei judecatoresti, in vederea prelungirii arestarii sau a punerii in
libertate.
In acest context, mai trebuie observat, in final, ca redactarea utilizata
in cuprinsul dispozitivului deciziei la care se refera prezenta opinie separata
se bazeaza pe ideea ca, in temeiul art. 350 alin. 1 din Codul de procedura
penala, instanta ar pronunta mentinerea sau luarea masurii arestarii preventive
"pe durata nedeterminata". In realitate insa, din coroborarea art.
350 alin. 1 cu textul art. 343 alin. 2 din Codul de procedura penala (care
stabileste ca deliberarea poarta, intre altele, si "asupra computarii
retinerii si arestarii preventive"), reiese ca masura arestarii preventive
este determinata (limitata in timp) de durata condamnarii la pedeapsa privativa
de libertate pronuntata de instanta.
IV. Se ridica problema daca nu cumva, prin solutia infatisata in prezenta
opinie separata, sunt incalcate dispozitiile alin. (8) al art. 23 din
Constitutie, potrivit carora: "Pana la ramanerea definitiva a hotararii
judecatoresti de condamnare, persoana este considerata nevinovata."
a) Sub acest aspect, este de observat, mai intai, ca aceeasi problema a
trebuit sa fie avuta in vedere si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului,
atunci cand a pronuntat hotararile in cazurile mentionate la pct. II din cadrul
considerentelor prezentei opinii separate. Intr-adevar, examinand dispozitiile
pct. 1 lit. a) si lit. c) si ale pct. 3 din art. 5 al Conventiei pentru apararea
drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, Curtea de la Strasbourg nu
putea face abstractie de existenta - in aceeasi conventie - a dispozitiilor
art. 6 pct. 2, conform carora: "Orice persoana acuzata de o infractiune
este prezumata nevinovata pana ce vinovatia sa va fi legal stabilita."
Este motivul pentru care, in considerentele - anterior reproduse - ale
hotararii pronuntate in cazul "Wemhoff contra Republicii Federale a
Germaniei", 1968, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a subliniat ca
"[...] nu prezinta importanta daca detentia dupa condamnare are loc pe
baza acestei hotarari sau - precum in Republica Federala a Germaniei - in
virtutea unei decizii speciale care sa confirme mandatul de detentie
preventiva." Aceasta pozitie a fost si mai clar exprimata, ulterior, in
cazul "B. contra Austriei", 1990, cand Curtea de la Strasbourg nu a
impartasit opinia separata a unora dintre membrii fostei Comisii Europene a
Drepturilor Omului, prin Raportul din 14 decembrie 1988, opinie conform careia
atata vreme cat, potrivit legii interne aplicabile (in speta, art. 397 din
Codul de procedura penala din Austria), nu exista autoritate de lucru judecat
asupra condamnarii dispuse prin hotararea primei instante judecatoresti, nu se
poate accepta solutia ca detinerea persoanei arestate se face in temeiul unei
"condamnari", concept utilizat de pct. 1 lit. a) al art. 5 din
conventie. Dimpotriva, Curtea de la Strasbourg, examinand situatia persoanei
condamnate in aceste conditii si care desfasoara procedura judiciara ulterioara
de atac impotriva hotararii de condamnare, a aratat: "[...] exista, intre
statele parti ale conventiei, mari deosebiri asupra problemei de a sti daca o
astfel de persoana isi incepe executarea pedepsei in timpul unei asemenea
proceduri. In aceasta privinta, Curtea, la fel ca si Comisia, considera ca
importantele garantii cuprinse in art. 5 pct. 3 nu depind de situatiile
nationale speciale."
b) In al doilea rand, este de observat - daca se are in vedere ansamblul
reglementarilor procesual penale - ca nu se poate considera ca prezumtia de
nevinovatie ar fi inlaturata prin aceea ca prelungirea masurii arestarii
preventive nu este supusa aprobarii instantei judecatoresti automat, la fiecare
30 zile. Intr-adevar, potrivit art. 5 alin. 3 din Codul de procedura penala,
"Daca cel impotriva caruia s-a luat masura arestarii preventive sau o
masura de restrangere a libertatii considera ca aceasta este ilegala, are
dreptul, in tot cursul procesului, sa se adreseze instantei competente,
potrivit legii." Rezulta ca nici nu este necesar ca inculpatul arestat sa
astepte 30 zile spre a fi prezentat - din oficiu - instantei judecatoresti,
careia sa ii solicite punerea sa in libertate, fiindca acesta poate sa
declanseze o asemenea procedura "in tot cursul procesului", asadar
atat inainte de "condamnarea" in prima instanta, cat si dupa aceea.
De fiecare data, instanta sesizata va hotari, motivat, daca mai subzista ori nu
ratiunile pentru care a fost dispusa arestarea inculpatului.
c) In sfarsit, nu se vede de ce, pe de o parte, se considera - implicit -
ca prezumtia de nevinovatie nu este inlaturata prin arestarea inculpatului
"[...] in temeiul mandatului emis de magistrat [judecator sau procuror],
pentru o durata de cel mult 30 de zile" (conform tezei intai din alin. (4)
al art. 23 din Constitutie), dar, pe de alta parte, se considera ca prezumtia
de nevinovatie ar fi inlaturata prin aceea ca, ulterior unei
"condamnari" in prima instanta (supusa, de altfel, exigentelor
"procesului echitabil", impuse de art. 6 din conventie), inculpatul
arestat nu ar mai fi prezentat, automat, la fiecare 30 zile, instantei
judecatoresti, pastrandu-si insa dreptul de a solicita - oricand (chiar si mai
devreme de 30 zile) - examinarea de catre instanta a starii sale de arest.
V. In raport cu pozitia pe care am exprimat-o in considerentele anterioare,
s-ar putea ridica problema daca, nu cumva, se ignora in acest fel continutul
art. 53 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale, potrivit caruia "Nici o dispozitie din prezenta conventie nu
va fi interpretata ca limitand sau aducand atingere drepturilor omului si
libertatilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricarei
parti contractante sau oricarei alte conventii la care aceasta este
parte." Cu alte cuvinte, este posibil a se sustine ca - intrucat
reglementarile internationale in materie reprezinta doar un standard minimal,
de la care statele nu pot deroga in defavoarea persoanelor protejate, dar la
care pot adauga o protectie sporita pe plan intern - solutia adoptata prin
decizia la care se refera prezenta opinie separata ar reprezenta o asemenea
protectie sporita.
In ceea ce ne priveste, consideram ca o asemenea critica ar fi inexacta,
intrucat:
a) Solutia supunerii aprobarii de catre instanta judecatoreasca, la fiecare
30 zile, in mod automat, a prelungirii masurii arestarii preventive nu
constituie - in sine - o protectie neaparat sporita (cu atat mai mult cu cat
este de notorietate ca acest automatism atrage dupa sine, in fapt, o
superficialitate - desigur criticabila - a desfasurarii acestei proceduri
judiciare de catre unele instante judecatoresti).
b) Astfel cum am demonstrat prin considerentele anterioare, de sub pct. I
al prezentei opinii separate, dispozitiile art. 23 alin. (4) din Constitutie nu
beneficiaza de o redactare clara, care sa permita concluzia certa ca
legiuitorul constituant a voit ca - inclusiv dupa ce o instanta judecatoreasca
a pronuntat (printr-o hotarare chiar nedefinitiva) condamnarea inculpatului la
o pedeapsa privativa de libertate - mentinerea sau luarea masurii arestarii
preventive sa se dispuna pentru durata de cel mult 30 zile. Cu alte cuvinte,
redactarea acestor dispozitii constitutionale nu permite concluzia certa ca
legiuitorul constituant a dorit sa instituie o protectie sporita, in raport cu
protectia stabilita prin art. 5 din Conventia pentru apararea drepturilor
omului si a libertatilor fundamentale. De aceea, nu ne aflam in ipoteza avuta
in vedere de art. 53 teza finala din aceasta conventie.
c) In sfarsit, nu trebuie prezumat in mod absolut ca aducerea - din oficiu
- a inculpatului arestat, la fiecare 30 zile, pentru ca instanta sa decida
asupra starii sale de arest coincide cu interesele fiecarui inculpat in parte,
asigurandu-i acestuia o protectie sporita. Atata vreme cat se garanteaza, prin
lege, existenta dreptului acestuia de a cere, oricand, examinarea starii sale
de arest de catre instanta judecatoreasca, este cert ca fiecare inculpat
arestat va putea sa decida singur, cunoscandu-si cel mai bine propriile
interese, daca isi exercita sau nu dreptul sau subiectiv.
Sub acest din urma aspect, se poate intampla ca interesul concret al
inculpatului aflat in stare de arest preventiv sa nu fie acela de a fi
transportat de la sediul locului de detinere spre a fi adus in fata instantei
judecatoresti care hotaraste cu privire la prelungirea masurii arestarii
preventive, fiindca in acest fel - de exemplu - este lipsit, la fiecare 30
zile, de beneficiul unor drepturi stabilite prin Legea nr. 23/1969 privind
executarea pedepselor. Astfel, potrivit art. 40 alin. 3 din acest act normativ
(republicat in Buletinul Oficial nr. 62 din 2 mai 1973), "Arestatii
preventiv pot fi folositi la munca numai in cazul in care consimt la aceasta si
cu avizul medicului locului de detinere, cu exceptia muncilor cu caracter
gospodaresc efectuate prin rotatie, pentru care consimtamantul nu este necesar.
Cei care se gasesc in curs de urmarire penala pot fi folositi la munca, in
aceleasi conditii, numai cu avizul organului de urmarire." Daca aceste
conditii sunt indeplinite, arestatii preventiv care presteaza munca
beneficiaza, conform art. 41 din Legea nr. 23/1969, de dreptul de a fi
remunerati potrivit art. 11 si 12 din aceeasi lege, precum si de dreptul ca, in
vederea acordarii liberarii conditionate (potrivit art. 59 si urmatoarele din
Codul penal), sa se tina, "[...] seama si de munca prestata in timpul
arestarii preventive" (art. 25 alineatul ultim din Legea nr. 23/1969),
conform regulilor de calcul stabilite prin art. 26 al legii. Asadar, se poate
intampla ca un inculpat aflat in stare de arest preventiv sa prefere sa
presteze munca, spre a beneficia neintrerupt de mentionatele avantaje, de care
este insa partial lipsit prin absenta de la munca in zilele in care ar fi adus
(din oficiu, deci indiferent de vointa sa) in fata instantei.
VI. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constitutie, Romania este stat de drept.
De aceea, considerentele si dispozitivul deciziei la care se refera prezenta
opinie separata (rezultat al vointei exprimate prin mecanisme democratice de
catre majoritatea judecatorilor Curtii Constitutionale) sunt singurele care
produc efecte obligatorii, erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din
Constitutie. Atat considerentele, cat si enuntul prezentei opinii separate
constituie, exclusiv, exercitarea libertatii de exprimare si afirmarea
independentei judecatorilor Curtii Constitutionale, fara a produce insa vreun
efect juridic in privinta solutionarii litigiului aflat pe rolul instantei
judecatoresti sau in privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 350
alin. 1 din Codul de procedura penala, in intelesul delimitat prin decizia la
care se refera aceasta opinie separata. Orice decizie a Curtii Constitutionale
este obligatorie erga omnes, in masura in care a fost pronuntata cu votul a cel
putin 5 judecatori, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si
functionarea Curtii Constitutionale. Nu exista grade ale obligativitatii
deciziilor Curtii Constitutionale in raport cu numarul de voturi exprimat
pentru solutia pronuntata. De aceea, autoritatile si institutiile statului sunt
obligate sa dea curs solutiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca si
solutiei pronuntate cu unanimitatea voturilor judecatorilor care formeaza
completul de judecata. Responsabilitatea juridica este identica si intr-un caz
si in celalalt, in conditiile prezentate prin considerentele Deciziei Curtii
Constitutionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicata in Monitorul Oficial al
Romaniei, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000.
Lucian Mihai,
presedintele Curtii Constitutionale
Constantin Doldur,
judecator al Curtii Constitutionale