DECIZIE   Nr. 1 din  7 septembrie 1993

privind dispozitiile Codului penal referitoare la avutul obstesc in contextul prevederilor constitutionale despre proprietate

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN:            MONITORUL OFICIAL  NR. 232 din 27 septembrie 1993

    Curtea Constitutionala a fost sesizata de catre instantele judecatoresti cu exceptii de neconstitutionalitate invocate in procesele ce au ca obiect pagube produse proprietatii si in care sunt incidente prevederile art. 145 din Codul penal, precum si intreg titlul din Codul penal privind infractiunile impotriva avutului obstesc.
    Sesizarea Curtii Constitutionale s-a realizat in baza art. 144 lit. c) din Constitutie si a art. 23 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale.
    Problema juridica centrala invocata in aceste exceptii a fost si este de a se stabili daca si in ce masura categoria avut obstesc utilizata de Codul penal este in concordanta cu dispozitiile Constitutiei din 1991 si, in functie de acest raspuns, daca si in ce masura se justifica tratamentul juridic penal diferentiat aplicat, pe de o parte, infractiunilor prin care se aduc prejudicii proprietatii private si, pe de alta, celor care prejudiciaza proprietatea publica.
    In solutionarea acestor exceptii de neconstitutionalitate, Curtea Constitutionala, procedand potrivit art. 23 - 26 din Legea nr. 47/1992, a trecut la solutionarea in complete de fond (formate din trei judecatori) si de recurs (formate din cinci judecatori), pronuntand decizii diferite.
    Completele de trei judecatori, solutionand exceptiile de neconstitutionalitate ce au format obiectul dosarelor nr. 42 C/1992, nr. 49 C/1992, nr. 57 C/1992, 58 C/1992, nr. 63 C/1992, nr. 70 C/1992, nr. 75 C/1992 si nr. 1 C/1993 ale Curtii Constitutionale, au hotarat, prin deciziile nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 si nr. 18/1993, admiterea exceptiilor ridicate, constatand ca dispozitiile din Codul penal privind sanctionarea infractiunilor impotriva avutului obstesc au fost abrogate partial potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie si, in consecinta, acestea urmeaza a se aplica numai cu privire la bunurile prevazute de art. 135 alin (4) din Constitutie, bunuri ce formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice.
    Impotriva acestor decizii a declarat recurs Procuratura Generala. Unul din cele doua motive invocate in recurs pleca de la aprecierea ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obstesc nu sunt neconstitutionale si nici nu au fost abrogate de Constitutie, deoarece notiunea de avut din Codul penal are un continut si o sfera mult mai larga decat notiunea de proprietate. Notiunea de avut obstesc este asimilata cu cea de patrimoniu din dreptul civil, cuprinzand toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial si toate obligatiile privind entitati care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. De altfel, se sustine in recurs, infractiunile din Codul penal nu sunt denumite infractiuni contra proprietatii, ci infractiuni contra avutului, asemanator Codului din 1936 care se referea la infractiuni contra patrimoniului. Mai mult, s-a aratat tot in recurs, Codul penal actual nu contravine Constitutiei deoarece nu neaga existenta celor doua tipuri de proprietate (publica si privata) si nici nu prevede alte forme de proprietate decat cele mentionate in Constitutie.
    In recurs, Curtea Constitutionala, in complet de cinci judecatori, a decis mai intai conexarea dosarelor in cauza, iar prin Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993 (publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr 176 din 26 iulie 1993) a decis, cu majoritate de voturi (trei judecatori au votat pentru, iar doi judecatori au facut opinie separata) ca: admite in parte recursurile declarate; admite exceptiile de neconstitutionalitate cu privire la art. 223, art. 224, art. 229 si art. 249 alin. 1 din Codul penal, dar in cazul acestui din urma text, numai pentru dispozitia care vizeaza paguba adusa avutului obstesc. Se stabileste termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificarii dispozitiilor din Codul penal amintite mai sus. In cazul in care pana la termenul stabilit nu se adopta modificarile dispozitiilor art. 223, art. 224, art. 229 si art. 249 alin. 1, incepand cu data de 1 decembrie 1993, urmeaza sa-si produca efectele abrogarea acestora.
    Pana la adoptarea modificarilor de catre Parlament, dar nu dupa data de 30 noiembrie 1993, dispozitiile referitoare la textele din Codul penal mai sus aratate urmeaza sa se aplice. De mentionat ca prin aceasta decizie s-a aratat ca "Daca dupa intrarea in vigoare a Constitutiei din anul 1991 nu se mai poate retine intelesul ce se dadea notiunii de avut obstesc, fiind contrar prevederilor art. 41 alin. (2) din Constitutie, dar nu exista nici temei legal pentru a identifica avutul obstesc cu proprietatea publica, inseamna ca dispozitiile legale din Codul penal referitoare la avutul obstesc si atacate in fata Curtii sunt neconstitutionale si, ca atare, in intregime abrogate si este necesara interventia legiuitorului".
    Cei doi judecatori care au formulat opinia separata au sustinut mentinerea solutiilor date la judecata in fond si au considerat neconstitutionala stabilirea unui termen in viitor de la care decizia Curtii sa devina executorie si, pana atunci, amintitele texte din Codul penal sa se aplice, desi au fost abrogate.
    Intr-un alt recurs, ce formeaza obiectul dosarului nr. 11 C/1993 al Curtii Constitutionale si care are un continut similar cu cele mentionate, completul de judecata a hotarat, prin Incheierea din sedinta publica din 14 iulie 1993, amanarea judecarii cauzei avand in vedere atat cererile de conexare a unor dosare, cat si intentia majoritatii membrilor completului de a se indeparta de interpretarea juridica data in Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993, situatie care este reglementata prin art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare si functionare a Curtii Constitutionale. Prin aceeasi incheiere s-a decis sesizarea Plenului Curtii Constitutionale.
    Trebuie aratat ca, potrivit art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare si functionare a Curtii Constitutionale (publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 190 din 7 august 1992), "In cazul in care completul de 3 judecatori sau completul de 5 judecatori doreste sa se indeparteze de interpretarea juridica continuta intr-o decizie a plenului sau intr-o decizie definitiva a unui complet, se va adresa plenului, acordand termen in cauza pe care o dezbate. Interpretarea data de plen cu votul majoritatii judecatorilor este obligatorie pentru completul de judecata".
    Ca atare, a fost convocat Plenul Curtii Constitutionale pentru a da o interpretare unitara in problema constitutionalitatii dispozitiilor din Codul penal privitoare la infractiunile impotriva avutului obstesc.

    PLENUL CURTII CONSTITUTIONALE,
examinand cauzele deduse spre judecata Curtii, dispozitiile constitutionale si legale, deciziile pronuntate de catre completele de judecata ale Curtii Constitutionale in cauzele privind exceptiile de neconstitutionalitate, Incheierea din 14 iulie 1993 data in dosarul nr. 11 C/1993 prin care a fost sesizat,

    RETINE URMATOARELE:
    1. In solutionarea exceptiilor de neconstitutionalitate a unor prevederi din Codul penal, completele de judecata ale Curtii Constitutionale au dat si doresc sa dea interpretari juridice diferite in situatii juridice identice.
    2. Pronuntarea unor decizii contradictorii ar fi contrara ideii de justitie constitutionala, iar instantele judecatoresti ar fi in imposibilitate de a realiza interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor Codului penal privind infractiunile contra proprietatii.
    3. Art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare si functionare a Curtii Constitutionale obliga judecatorii Curtii sa se supuna interpretarii date de plenul acesteia cu votul majoritatii judecatorilor.
    4. Plenul Curtii este chemat a decide:
    a) daca prevederile din Codul penal privitoare la infractiunile contra avutului obstesc sunt constitutionale;
    b) daca decizia Curtii Constitutionale ramasa definitiva, est obligatorie si executorie de la data publicarii sale in Monitorul Oficial al Romaniei sau Curtea poate stabili un alt termen, in viitor, de la care sa-si produca efectele si eventual sub conditie.
    In legatura cu prima problema a), Plenul Curtii Constitutionale considera ca notiunea de avut obstesc nu se confunda cu notiunea de proprietate, si ca, desi nu mai este nominalizata prin Constitutie, ea nu apare ca neconstitutionala, atat timp cat desemneaza un interes general al societatii, cat tine de binele comun si vizeaza proprietatea publica. Si in trecut avutul public a fost aparat prin Legea pentru apararea patrimoniului public, publicata in Monitorul Oficial nr. 75/31.03.1937, mai eficient decat avutul privat al particularilor, in sensul ca se aplica procedura de urgenta a flagrantelor delicte si se extindea raspunderea persoanelor care nu au luat masuri de prevenire a daunarii avutului public. De mentionat ca la acea data nu exista un text constitutional asemanator art. 41 alin. (2) din actuala Constitutie.
    Apare, deci, firesc ca infractiunile impotriva proprietatii publice sa fie sanctionate ca infractiuni impotriva avutului obstesc. Nu categoria avut obstesc ridica probleme in ce priveste tratamentul penal, ci sfera acestuia si deci dimensiunile si limitele raspunderii penale.
    Curtea retine ca proprietatea privata este egal ocrotita de lege, indiferent de titular (art. 41 alin. (2) din Constitutie) si ca orice extindere a categoriei avut obstesc la proprietatea privata, daca este de natura sa contravina acestei dispozitii, este neconstitutionala.
    Protectia speciala acordata intereselor generale nu este numai o problema de politica penala, ci si de constitutionalitate, daca aceasta extindere ar crea un regim juridic ce contravine dispozitiilor art. 41 din Constitutie.
    In ce priveste proprietatea, este in afara oricarei alte interpretari ca dispozitiile constitutionale actuale consacra doua forme de proprietate, si anume: proprietatea publica si proprietatea privata. Proprietate publica, potrivit art. 135 alin. (3), apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale.
    In alin. (4) din acest articol sunt nominalizate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietatii publice, cu precizarea ca si alte bunuri stabilite de lege pot intra in aceasta categorie.
    Ca atare, cu exceptia bunurilor de la art. 135 alin. (4) si a celor din legile care le declara proprietate publica, celelalte constituie proprietate privata.
    Proprietate privata au atat statul, cat si cetatenii, precum si persoanele juridice, ca de pilda societatile comerciale.
    Caracteristic proprietatii publice este faptul ca este inalienabila, iar in conditiile legii, bunurile proprietate publica pot fi date in administrarea regiilor autonome, institutiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate.
    Potrivit art. 41 alin. (2), proprietatea privata este ocrotita in mod egal de lege, indiferent de titular, adica fara deosebire de faptul daca proprietarul este statul, societatea comerciala sau cetateanul.
    Trebuie subliniat si faptul ca bunurile regiilor autonome si ale societatilor comerciale nu constituie proprietate de stat, ci proprietate privata, chiar daca statul detine la societatile comerciale majoritatea capitalului social.
    Art. 5 din Legea nr. 15/1990 prevede textual ca "Regia autonoma este proprietara bunurilor din patrimoniul sau. In exercitarea dreptului de proprietate, regia autonoma poseda, foloseste si dispune in mod autonom, de bunurile pe care le are in patrimoniu..."
    Art. 20 alin. 2 din aceasta lege prevede, de asemenea, ca "Bunurile din patrimoniul societatii comerciale sunt proprietatea acesteia..."
    Art. 35 din Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale arata ca "bunurile constituite ca aport in societate devin proprietatea acesteia".
    Fata de cele aratate, este clar ca bunurile regiilor autonome si ale societatilor comerciale sunt proprietate privata si nu proprietate publica.
    Cand este vorba de proprietate privata, ea este ocrotita egal, indiferent de titular (stat, persoana juridica ori persoana fizica), conform art. 41 alin. (2) din Constitutie.
    Ca atare, sustragerile din proprietatea privata - chiar daca aceasta ar apartine statului - nu mai pot fi calificate furt din "avutul obstesc", aceste notiuni urmand sa se aplice doar proprietatii publice, definita de art. 135 alin. (4) din Constitutie.
    Procuratura Generala, in recursul sau, sustine ca trebuie aplicate in continuare prevederile art. 145 din Codul penal, care definesc avutul obstesc altfel: "Prin termenul obstesc se intelege tot ce intereseaza organizatiile de stat, organizatiile obstesti sau orice organizatii care desfasoara o activitate utila din punct de vedere social si care functioneaza potrivit legii".
    Este de observat ca notiunea de avut obstesc, in sensul in care a fost delimitata in practica judiciara anterioara, cuprinde nu numai bunurile organizatiilor de stat, ci chiar ale celor care desfasoara o activitate utila din punct de vedere social. Au fost incluse aici pana si bunurile asociatiilor de locatari si societatilor comerciale, cu motivarea ca desfasoara o activitate utila pe plan social.
    Fata de prevederile art. 41 si ale art. 135 din Constitutie, termenul de avut obstesc nu mai poate fi inteles ca atare, trebuind raportat doar la bunurile ce formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice.
    Eliminarea completa a protectiei penale speciale mai riguroase a bunurilor ce formeaza obiectul proprietatii publice incalca prevederile constitutionale, deoarece aceste bunuri sunt inalienabile. Lipsa unor masuri de protectie sporita a proprietatii publice in actualul stadiu al economiei noastre de tranzitie poate avea efecte profund pagubitoare.
    De aceea, prevederile referitoare la ocrotirea preferentiala a avutului obstesc trebuie intelese, in lumina Constitutiei, ca aplicandu-se bunurilor ce formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice.
    Cat priveste cea de a doua problema b) - legata de stabilirea termenului de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificarii dispozitiilor din Codul penal care contravine art. 41 alin. (2) din Constitutie, cu mentiunea ca daca pana la termenul stabilit nu se produc modificarile mentionate, incepand cu 1 decembrie 1993 urmeaza sa-si produca efectele abrogarea acestora, iar pana la adoptarea modificarilor de catre Parlament, dar nu dupa data de 1 decembrie 1993, dispozitiile in cauza urmeaza sa se aplice - Plenul Curtii Constitutionale considera ca o asemenea solutie pune in discutie fundamentarea sa constitutionala.
    Se retine ca aceasta solutie este contradictorie. Din moment ce dispozitiile din Codul penal privind raspunderea penala in cauzele ce privesc avutul obstesc sunt declarate neconforme cu Constitutia, aplicarea acestora, inca o perioada de timp, este, evident, in contradictie cu abrogarea lor.
    In primul rand, trebuie subliniat ca nici un text de lege nu da Curtii Constitutionale dreptul sa dea dispozitii Parlamentului sa modifice anumite texte de lege, pentru ca aceasta ar contrazice principiul separatiei puterilor.
    In al doilea rand, este cel putin de neinteles ca, pe de o parte, sa se constate ca anumite texte de lege sunt abrogate, inca de la data intrarii in vigoare a Constitutiei - 8 decembrie 1991 -, si, pe de alta parte, sa se declare aplicabilitatea acestora pana la 30 noiembrie 1993. Din momentul in care un text de lege a fost abrogat, nici o autoritate judecatoreasca nu poate prelungi existenta lui.
    Solutia propusa nu se sprijina, asadar, pe Constitutia in vigoare. Atunci cand Constitutia, prin art. 123 alin. (1), stabileste ca justitia se infaptuieste in numele legii, are in vedere legea in vigoare, iar o lege este si ramane in vigoare prin vointa legiuitorului. Justitia nu se poate infaptui pe baza unei legi a carei abrogare expresa s-a realizat printr-un text constitutional si care a fost constatata oficial de catre Curtea Constitutionala. In speta, rolul constitutional al Curtii este de a constata daca dispozitiile din Codul penal au fost sau nu abrogate si deci sa dispuna aplicabilitatea sau inaplicabilitatea lor. Curtea nu se poate suprapune Parlamentului. Fara indoiala ca autoritatile publice care au functii in legiferare trebuie sa se implice, dar aceasta implicare este o problema in care numai ele decid, in conditiile prevazute de Constitutie. Implicarea Curtii Constitutionale in domeniul legiferarii (in afara situatiilor prevazute de art. 144 lit. a), b) si h) din Constitutie) si al politicii penale excede competentei sale, fiind o imixtiune in competenta altor autoritati statale. Aceasta ar fi o abatere de la principiul de drept in sensul caruia in materie de competenta legile sunt de stricta interpretare. Curtea Constitutionala si-ar aroga abuziv atributia de a prelungi in timp efectele unor dispozitii legale abrogate, incalcand regulile de competenta si echilibrul puterilor ce rezulta foarte clar din dispozitiile constitutionale.
    Din moment ce Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului si unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 58 din Constitutie), Curtea Constitutionala nu-l poate obliga la o anumita activitate, oricat de importanta ar fi problema cuprinsa intr-o decizie.
    In speta, fiind vorba de dispozitii penale ce privesc pedepse privative de libertate, efectele unei asemenea solutii sunt imprevizibile, putandu-se crea situatii ireparabile juridic si moral prin aplicarea unei legislatii penale abrogate.
    Atunci cand Constitutia a vrut sa permita autoritatilor sa stabileasca chiar ele intrarea in vigoare a unei legi dupa un anumit termen, ea a facut-o explicit. Astfel, potrivit art. 15 alin. (2), legea produce efecte numai pentru viitor, iar potrivit art. 78, legea intra in vigoare la data publicarii in Monitorul Oficial al Romaniei sau la data prevazuta in textul ei.
    Fata de cele retinute mai sus, Plenul Curtii Constitutionale, cu voturile judecatorilor Vasile Gionea, presedinte, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu si Victor-Dan Zlatescu

    DECIDE:
    1. Dispozitiile din Codul penal referitoare la infractiunile contra avutului obstesc sunt abrogate partial potrivit art. 150 alin. (1) din Constitutie si, in consecinta, acestea urmeaza a se aplica numai cu privire la bunurile prevazute de art. 135 alin. (4) din Constitutie, bunuri ce formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice.
    2. Deciziile Curtii Constitutionale pronuntate cu privire la solutionarea exceptiilor de neconstitutionalitate devin executorii din momentul in care sunt definitive, cu respectarea regulilor constitutionale si legale privind publicarea si comunicarea lor, neputandu-se stabili un termen ulterior de la care sa se aplice.
    Definitiva.
    Pronuntata in sedinta Plenului Curtii Constitutionale din ziua de 7 septembrie 1993.
    Decizia se comunica Camerei Deputatilor, Senatului si Guvernului si se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

               PRESEDINTELE CURTII CONSTITUTIONALE,
                    prof. dr. VASILE GIONEA

                                 Magistrat-asistent,
                                 Florentina Geangu

                      OPINIE SEPARATA
    Nu putem subscrie opiniei majoritatii judecatorilor Curtii Constitutionale, exprimata in decizia de interpretare de mai sus, care imbratiseaza solutiile din deciziile de fond si ale opiniei separate la decizia pronuntata in recurs, pentru motivele expuse in Decizia nr. 38 din 7 iulie 1993, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 176 din 26 iulie 1993, la care adaugam urmatoarele considerente:
    1. Notiunea penala de avut obstesc are un caracter unitar, definind obiectul unei protectii penale speciale. Intre notele de continut si gradul de extensie ale acestei notiuni exista o legatura indisolubila, astfel incat modificarea unor elemente de continut sau, dupa caz, a sferei de cuprindere nu poate sa nu conduca la modificarea notiunii insesi.
    Ca atare, restrangerea notiunii de avut obstesc numai la bunurile ce formeaza proprietatea publica constituie o modificare a acestei notiuni, nu numai in ceea ce priveste gradul de extensie, dar si in ceea ce priveste notele de continut, numeroase aspecte din cele vizate de art. 145 din Codul penal ramanand fara obiect.
    De vreme ce notiunea de avut obstesc este reglementata prin lege, modificarea ei inseamna modificarea legii, ceea ce este de competenta exclusiva a Parlamentului, "unica autoritate legiuitoare a tarii", potrivit art. 58 alin. (1) din Constitutie. De aceea, Curtea Constitutionala, interpretand ca notiunea de avut obstesc urmeaza sa se aplice numai la bunuri ce formeaza obiectul proprietatii publice, s-a substituit legiuitorului in reglementarea represiunii penale.
    Singura solutie spre a se evita aceasta substituire este constatarea ca dispozitiile din Codul penal referitoare la avutul obstesc sunt abrogate in intregime din moment ce notiunea de avut obstesc, prin efectele sale privind protectia proprietatii private, este contrara art. 41 alin. (2) din Constitutie. Aceasta nu inseamna extinderea efectelor abrogarii, ci este consecinta caracterului unitar al notiunii de avut obstesc, evocat mai sus, care face imposibila distingerea efectelor ce intra sub incidenta art. 41 alin. (2) din Constitutie de celelalte efecte fara a se modifica astfel notiunea de avut obstesc.
    Sustinerea potrivit careia aplicarea notiunii de avut obstesc la bunurile ce formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice se intemeiaza pe caracterul inalienabil al acestor bunuri, consacrat de art. 135 alin. (5) din Constitutie, nu se justifica. Aceasta dispozitie nu are decat semnificatia de a interzice instrainarea bunurilor si nu implica, in mod automat, o represiune penala mai aspra. Nimic nu poate opri insa legiuitorul sa stabileasca o astfel de represiune pentru bunurile proprietate publica in ansamblul lor sau numai pentru anumite categorii, dar nu revine Curtii ca, pe cale de interpretare, sa stabileasca un asemenea regim juridic. De asemenea, legiuitorul poate stabili o represiune diferita si pentru anumite categorii de bunuri private, fara insa a face distinctie dupa cum ele apartin statului sau altor subiecte. De aceea, distinctia dintre proprietatea publica si proprietatea privata, care se face in decizia de interpretare, este irelevanta in ceea ce priveste constitutionalitatea regimului represiunii penale, in general.
    Pe cale de consecinta, interventia legiuitorului este inevitabila.
    2. Curtea Constitutionala, in calitate de garant al suprematiei Constitutiei, exercitandu-si atributiile, nu poate face abstractie de prerogativele Parlamentului, ca organ reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare. Aceasta impune obligatia Curtii de a veghea ca prin solutia data, intr-un litigiu de contencios constitutional, sa nu se creeze o situatie si mai grava de neconstitutionalitate. Prin abrogarea imediata a dispozitiilor din Codul penal referitoare la avutul obstesc se creeaza o asemenea situatie, tinand seama de contextul actual de crestere a coruptiei si a infractionalitatii. In plus, Parlamentul este pus in fata unui fapt implinit, incalcandu-i-se dreptul de a actiona in deplina libertate, potrivit optiunii sale politice.
    Stabilirea unui termen inauntrul caruia legiuitorul sa se poata pronunta nu are in nici un fel semnificatia de a-l obliga la o anumita activitate, ci de a-i oferi un instrument juridic care sa-i permita sa-si exprime, fara nici o ingradire, vointa sa in domeniul politicii penale. Procedand in acest fel, Curtea nu numai ca nu-si incalca regulile de competenta, dar are un rol activ in asigurarea echilibrului constitutional al puterilor in stat.
    A interpreta ca art. 145 din Constitutie exclude posibilitatea de a se stabili un asemenea termen, inseamna a adauga la Constitutie. Art. 145 alin. (2) din Constitutie prevazand ca deciziile Curtii produc efecte numai pentru viitor, interzice efectele retroactive si nu posibilitatea de a stabili un termen de la care aceste efecte se vor produce. De aceea, un asemenea termen, cand exista situatii de genul celor aratate, este justificat, fapt confirmat, in cauzele privind avutul obstesc, si de initierea de catre Guvern, in cadrul termenului stabilit prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 38/1993, a unui proiect de lege pentru modificarea Codului penal.
    Nu exista nici o contradictie intre abrogare si stabilirea unei date de la care abrogarea urmeaza sa-si produca efectele. In aceasta ipoteza, logic, abrogarea intervine la data stabilita de Curte si nu la data publicarii deciziei, daca, intre timp, legiuitorul nu a hotarat altfel. Este ca si cum Curtea Constitutionala s-ar fi pronuntat la termenul respectiv, fara a-i rapi, insa, legiuitorului posibilitatea de a se pronunta intre timp. De aceea, a sustine ca pe acest interval se aplica o lege abrogata si, in acest fel, s-ar contraveni art. 123 alin. (1) din Constitutie, este inexact.
    Solutia de stabilire a unui termen de la care sa se produca efectele deciziei nu lezeaza drepturile cetatenilor care, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, au posibilitatea sa ceara rejudecarea cauzelor sau, potrivit art. 15 alin. (2) din Constitutie, aplicarea legii mai favorabile.
    3. Constitutia si legea organica a Curtii Constitutionale nu reglementeaza tipurile de decizii pe care le poate pronunta Curtea, in cadrul controlului de constitutionalitate, iar Codul de procedura civila, aplicabil in completare, potrivit art. 16 din Legea nr. 47/1992, nu ofera nici el solutii exhaustive. Aceasta situatie legislativa nu poate impiedica Curtea ca, in spiritul Constitutiei si al legii sale organice, sa pronunte un tip de decizie care nu este expres reglementat, dar care, in speta data, este de natura sa contribuie la asigurarea suprematiei Constitutiei ca un intreg si nu a unui text izolat, la evitarea unei situatii care s-ar indeparta si mai mult de exigentele legii fundamentale si care sa nu afecteze functia de legiferare a Parlamentului. Asemenea solutii se regasesc si in practica altor curti constitutionale europene.
    De altfel, Curtea Constitutionala a Romaniei a mai pronuntat tipuri de decizii care nu sunt reglementate in mod expres, dar care s-au impus in cauzele respective, cum sunt cele de interpretare a conformitatii unor dispozitii legale cu prevederile Constitutiei (Decizia nr. 1 din 30 iunie 1992, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 178 din 28 iulie 1992, Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993 si Decizia nr. 34 din 24 iunie 1993, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 144 din 1 iulie 1993).
    Procesul de confruntare a dispozitiilor legale atacate in fata Curtii cu prevederile Constitutiei, in vederea asigurarii suprematiei acesteia, mai ales atunci cand este vorba de legi anterioare Constitutiei, impune deci si solutii noi, care nu se regasesc in cauzele obisnuite aflate pe rolul instantelor judecatoresti. O asemenea solutie o reprezinta si Decizia nr. 38/1993, al carei scop a fost acela de a concilia exigentele controlului de constitutionalitate cu prerogativele legislative ale Parlamentului.
    4. Tinand seama de dispozitiile art. 26 alin. (2) din Regulamentul de organizare si functionare a Curtii Constitutionale, potrivit carora "...Interpretarea data de plen cu votul majoritatii judecatorilor este obligatorie pentru completul de judecata.", semnatarii prezentei opinii separate nu mai au posibilitatea sa o mentina in cadrul completelor de judecata din care vor face parte, in vederea solutionarii unor cauze cu acelasi obiect.

            Judecator,
            prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu

            Judecator,
            dr. Mihai Constantinescu

            Judecator,
            prof. univ. dr. Antonie Iorgovan