Decizia Nr.- din 20.03.2012

cu privire la Cererea nr. 13.902/11 introdusă de Ionel Panfile împotriva României
ACT EMIS DE: Curtea Europeana a Drepturilor Omului
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 315 din 11 mai 2012

SECŢIA A TREIACurtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită în şedinţa din 20 martie 2012 şi constituită în Camera compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători şi Santiago Quesada, grefier de secţie,având în vedere cererea menţionată anterior, introdusă la 31 ianuarie 2011,după ce a deliberat în acest sens, pronunţă următoarea decizie:ÎN FAPT1. Reclamantul, Ionel Panfile, este un resortisant român, născut în 1957, şi locuieşte în localitatea Mihail Kogălniceanu, judeţul Constanţa.A. Circumstanţele cauzei2. Circumstanţele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către reclamant, se pot rezuma după cum urmează.3. La o dată neprecizată, reclamantul a formulat o cerere de pensionare anticipată, după ce a lucrat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Pensia sa lunară se ridica la 2.880 de lei româneşti. Legislaţia în vigoare la vremea respectivă, şi anume Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, permitea persoanelor pensionate anticipat din forţele armate să caute locuri de muncă în domeniul public, dar şi privat, statutul „în rezervă“ fiind compatibil cu cel de angajat.La 4 iunie 2007, reclamantul a fost numit de primarul localităţii Mihail Kogălniceanu, un orăşel din judeţul Constanţa, şef de birou în cadrul serviciului de poliţie comunitară. Salariul său lunar se ridica la 986 lei, la care se adăuga un spor lunar de 25% din salariul de bază.4. În noiembrie 2010, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009 care se referă la raţionalizarea cheltuielilor publice şi care a introdus anumite condiţii pentru cumulul pensiei cu venitul salarial din bugetul de stat (a se vedea infra, paragraful 9), reclamantul a fost informat de angajatorul său că, având în vedere faptul că pensia sa depăşea salariul mediu brut pe economie de 1.836 lei (de asemenea, infra, paragraful 6), era obligat să opteze, în termen de 15 zile, între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raporturilor de muncă.Reclamantul a refuzat să facă o asemenea opţiune, aparent din considerentul că prevederile legale care îl împiedicau să primească cumulat pensie şi salariu erau neconstituţionale şi încălcau legislaţia europeană şi tratatele privind drepturile omului.În consecinţă, prin Decizia primarului din 9 decembrie 2009, s-a statuat că, începând din 10 decembrie 2009, se revocă numirea reclamantului ca şef de birou, în temeiul art. 20 din Legea nr. 329/2009.5. La 18 ianuarie 2010, reclamantul a contestat decizia primarului în faţa Judecătoriei Constanţa. Acesta a solicitat să fie repus în funcţie şi să i se plătească retroactiv salariile corespunzătoare, pentru perioada ulterioară datei de 10 decembrie 2009. Reclamantul a susţinut, în principal, că prevederile Legii nr. 329/2009 sunt contrare Constituţiei României şi Convenţiei europene a drepturilor omului, deoarece îi încalcă dreptul la muncă şi la protecţia bunurilor sale, respectiv salariul său lunar.6. Judecătoria Constanţa a respins acţiunea reclamantului la 25 mai 2010. Aceasta a reţinut că reclamantul a primit întradevăr atât o pensie, cât şi un salariu de la o instituţie publică, deşi pensia sa depăşea nivelul salariului mediu brut pe economie, acesta fiind în cuantum de 1.836 lei în 2010. Prin urmare, a hotărât că art. 17-22 din Legea nr. 329/2009, lege ce fusese deja declarată constituţională de către Curtea Constituţională, erau aplicabile în situaţia lui şi justificau încetarea activităţii sale într-o instituţie publică.Referitor la pretinsa încălcare a dreptului reclamantului la muncă, instanţa a hotărât că acesta şi-ar păstra dreptul de a primi salariu dacă ar lucra în sectorul privat; mai mult, măsura contestată nu era discriminatorie din moment ce se aplica în mod egal tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie menţionată în textul de lege.7. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii, invocând şi încălcarea drepturilor sale prevăzute în art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 14 din Convenţie, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie şi în art. 15 § 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.8. Recursul a fost respins la 14 octombrie 2010 de Curtea de Apel Constanţa. Curtea a reiterat că prevederile legii contestate au fost declarate constituţionale de către Curtea Constituţională, decizia acesteia fiind definitivă şi obligatorie. În măsura în care obiecţiile reclamantului faţă de lege coincideau cu argumentele deja evaluate şi luate în considerare de către Curtea Constituţională în motivarea sa, instanţa era obligată să se conformeze poziţiei Curţii Constituţionale. În consecinţă, decizia primarului de încetare a activităţii reclamantului era legală şi conformă Constituţiei.B. Dreptul şi practica interne relevante1. Legea nr. 329/20099. Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional a intrat în vigoare la 12 noiembrie 2009. Cap. IV este intitulat „Măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare“. Articolul 17(1) Beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public care realizează venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrativ-teritorială, pot cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate, dacă nivelul acesteia nu depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. (2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile persoanelor care:a)la data intrării în vigoare a prezentului capitol sunt pensionari cumularzi; b)după data intrării în vigoare a prezentului capitol devin pensionari cumularzi. Articolul 18(1) Pensionarii prevăzuţi la articolul 17 alin. (2) lit. a) care desfăşoară activităţi profesionale pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire în funcţie au obligaţia ca, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentului capitol, să îşi exprime în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. [...] Articolul 20Neîndeplinirea obligaţiei privind exprimarea opţiunii în termenul prevăzut la articolul 18 [...] constituie cauză de încetare de drept a raporturilor de muncă stabilite în baza contractului individual de muncă sau a actului de numire în funcţie, precum şi a raporturilor de serviciu. Articolul 21În cazul în care opţiunea este exprimată în termenul prevăzut la articolul 18 [...] plata pensiei/pensiilor se suspendă începând cu luna următoare celei în care a fost exprimată opţiunea pentru continuarea activităţii. Articolul 22Sumele încasate necuvenit cu titlu de pensie se recuperează de la pensionari, cu respectarea termenului general de prescripţie. 2. Probleme de constituţionalitate ridicate în faţa Curţii Constituţionale 10. Prevederile sus-menţionate ale Legii nr. 329/2009 au făcut obiectul unui control de către Curtea Constituţională, atât înainte de promulgare (control prelegislativ), cât şi după intrarea acesteia în vigoare (control postlegislativ), după cum urmează. 11. La 23 septembrie 2009, peste 100 de parlamentari români s-au adresat Curţii Constituţionale cu o sesizare de control prelegislativ referitoare la neconstituţionalitatea art. 17-22 din Legea nr. 329/2009. Prin Decizia din 4 noiembrie 2009, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile legale contestate erau constituţionale. Precizând că dispoziţiile legii criticate nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres în Constituţie (ca, de exemplu, persoane care ocupă funcţii publice înalte), Curtea Constituţională a declarat, în principal, în privinţa reglementării cumulului pensiei cu veniturile salariale, că nicio dispoziţie constituţională nu împiedică legiuitorul să suprime cumulul pensiei cu salariul, cu condiţia ca o asemenea măsură să se aplice în mod egal pentru toţi cetăţenii, iar eventualele diferenţe de tratament să aibă un scop licit. Totodată, contextul în care măsura criticată a fost luată este unul excepţional, fiind în legătură cu criza financiară şi economică mondială. Curtea Constituţională a mai declarat că legislaţia permite, de regulă, cumulul pensiei cu salariul, dacă pensia este mai mică decât un anumit nivel; nivelul luat în considerare este expres prevăzut de lege, previzibil şi determinabil, fiind totodată rezonabil. Excepţia de la cumulul ambelor venituri era justificată de situaţia economică excepţională şi s-a aplicat numai persoanelor angajate sau numite în funcţii din sectorul public, în vederea raţionalizării cheltuielilor publice, asigurând totodată un anumit nivel al venitului - considerat rezonabil - tuturor persoanelor. În condiţiile în care măsura s-a aplicat în mod egal tuturor persoanelor vizate de textul de lege, aceasta nu poate fi considerată discriminatorie. În concluzie, Curtea Constituţională a decis că legiuitorul avea putere discreţionară deplină să aplice măsuri precum instituirea unui anumit cuantum al venitului, în condiţiile în care acestea erau rezonabile, proporţionale şi justificate de interesul public. 12. Ulterior, Curtea Constituţională a fost sesizată cu alte sesizări privind neconstituţionalitatea art. 17-22 din Legea nr. 329/2009. Prin deciziile din 1 şi 22 martie 2011, 7 şi 12 aprilie 2011, 17 mai 2011 şi 12 iulie 2011, Curtea Constituţională a menţinut motivarea anterioară şi a confirmat că legea este constituţională. Totodată, Curtea a reamintit că măsura nu poate fi considerată discriminatorie în condiţiile în care angajaţii din mediul public nu se află în aceeaşi situaţie juridică cu cei din mediul privat, în special din cauza faptului că veniturile lor sunt dependente de bugetul de stat. CAPETE DE CERERE 13. Reclamantul se plânge, în temeiul art. 6 şi 14 din Convenţie, al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, cu privire la obligaţia care i-a fost impusă cu începere din 9 decembrie 2009 de a alege între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii în cadrul unei instituţii de stat şi încetarea activităţii. Acesta susţine că, prin aplicarea art. 17-22 din Legea nr. 329/2009, instanţele l-au privat de dreptul la plata cumulată a pensiei şi salariului, deşi acesta era un „drept dobândit“; totodată, aplicarea prevederilor sus-menţionate a condus la o discriminare indirectă, în sensul că cei care primeau o pensie sub nivelul salariului mediu brut pe economie sau cei care primeau o pensie peste nivelul salariului mediu brut pe economie, dar erau angajaţi în mediul privat, aveau dreptul la cumulul pensiei cu salariul. Prevederile legale contestate, aşa cum au fost aplicate în cazul său, încălcau totodată principiul securităţii juridice, legislaţia internă nefiind suficient de previzibilă şi accesibilă. Reclamantul a argumentat că legislaţia în vigoare la vremea pensionării sale anticipate îi permitea angajarea sau numirea într-o funcţie din mediul public, ceea ce a constituit o motivare solidă pentru decizia de a se pensiona anticipat; din acest motiv, orice modificare a legislaţiei nu îi putea afecta situaţia fără a încălca principiul securităţii juridice, având în vedere totodată că dreptul său la pensie şi la salariu era un drept dobândit care nu putea face obiectul unei reevaluări. ÎN DREPT A. Cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie 14. Reclamantul se plânge că aplicarea noilor măsuri legislative prevăzute de Legea nr. 329/2009 l-au privat de venitul său, constituit din pensie şi salariu. Această privare, susţine el, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, redactat după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. 1. Principii generale 15. Pentru început, Curtea reaminteşte că principiile care se aplică în general în cazurile vizate de art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică, de asemenea, când este vorba despre pensii [a se vedea Stummer împotriva Austriei (MC), nr. 37.452/02, § 82, 7 iulie 2011] ori salarii [a se vedea, printre multe altele, Mihăieş împotriva României şi Senteş împotriva României (decizie), nr. 44.232/11; 44.605/11, 6 decembrie 2011]. Dintre acestea, prezintă o relevanţă deosebită faptul că această prevedere nu garantează, ca atare, nici dreptul la o pensie de un anumit nivel (a se vedea Maggio şi alţii împotriva Italiei, nr. 46.286/09, 52.851/08, 53.727/08, 54.486/08 şi 56.001/08, § 55, 31 mai 2011) şi nici dreptul la continuarea primirii unui salariu de un anumit nivel [a se vedea Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei (MC), nr. 63.235/00, § 94, CEDO 2007-II], statul având dreptul deplin şi discreţionar de a stabili ce prestaţii se plătesc angajaţilor săi din bugetul de stat (a se vedea Kechko împotriva Ucrainei, nr. 63.134/00, § 23, 8 noiembrie 2005). Totodată însă, în cazul în care valoarea unei prestaţii este redusă sau când plata acesteia este suspendată, acest lucru poate constitui o ingerinţă în respectarea bunurilor, care trebuie justificată (a se vedea Rasmussen împotriva Poloniei, nr. 38.886/05, § 71, 28 aprilie 2009). 16. Pentru a fi considerată compatibilă cu art. 1 din Protocolul nr. 1, o condiţie esenţială este ca ingerinţa să fie legală. Orice ingerinţă a unei autorităţi publice în respectarea bunurilor poate fi justificată numai dacă răspunde unui interes public (sau general) legitim. Datorită cunoaşterii directe a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanţa internaţională pentru a decide ce este „interesul public“. În conformitate cu sistemul de protecţie stabilit de Convenţie, autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să efectueze evaluarea iniţială cu privire la existenţa unei probleme de utilitate publică care necesită măsuri ce constituie ingerinţe în respectarea bunurilor (a se vedea Terazzi S.r.l. împotriva Italiei, nr. 27.265/95, § 85, 17 octombrie 2002, şi Wieczorek împotriva Poloniei, nr. 18.176/05, § 59, 8 decembrie 2009). Mai mult, Curtea consideră că statele au o marjă destul de largă de apreciere cu privire la reglementarea politicii lor sociale [a se vedea Janković împotriva Croaţiei (decizie), nr. 43.440/98, CEDO 2000-X, şi Kuna împotriva Germaniei (decizie), nr. 52.449/99, CEDO 2001-V (extrase) ]. Art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, de asemenea, ca orice ingerinţă să fie în mod rezonabil proporţională cu scopul urmărit [a se vedea Jahn şi alţii împotriva Germaniei (MC), nr. 46.720/99, 72.203/01 şi 72.552/01, §§ 81-94, CEDO 2005-VI]. Nu se obţine echilibrul just necesar atunci când persoana respectivă trebuie să suporte o sarcină individuală şi excesivă (a se vedea Maggio şi alţii împotriva Italiei, citată anterior, § 57).2. Aplicarea principiilor în prezenta cauză17. Curtea observă că plângerea reclamantului se referă, în special, la imposibilitatea, în cazul acestuia, de a cumula o pensie militară cu un salariu plătit din bugetul de stat, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009, care a introdus dispoziţii noi privind condiţiile în care se permite cumulul. Astfel, reclamantul consideră că asemenea limitări au adus atingere dreptului său la muncă şi la plată corespunzătoare, în pofida faptului că, la data cererii sale de pensionare anticipată, preconizase să continue activitatea salariată, conform legislaţiei în vigoare la acea dată.18. În acest context, Curtea reaminteşte că în Convenţie nu se garantează dreptul la muncă [a se vedea Sobczyk împotriva Poloniei, nr. 25.693/94 şi 27.387/95 (decizie), 10 februarie 2000; Dragan Cakalic împotriva Croaţiei (decizie), 15 septembrie 2003, Torri şi alţii împotriva Italiei şi Bucciarelli împotriva Italiei (decizie), nr. 11.838/07 şi 12.302/07, 24 ianuarie 2012]. Nici nu se garantează, cum s-a precizat anterior deja, dreptul la o pensie sau un salariu de un anumit nivel.19. Mai mult, Curtea consideră că limitările introduse de legislaţia contestată nu trebuie considerate ca o „privare de bunuri“, aşa cum pretinde reclamantul, ci mai degrabă ca o ingerinţă în dreptul său la respectarea bunurilor sale, în sensul primei teze din art. 1 § 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.20. Din această perspectivă, Curtea observă că ingerinţa criticată era prevăzută de lege, mai precis de noile prevederi introduse de Legea nr. 329/2009, care se referă la măsurile pe care statul trebuie să le ia în contextul crizei economice şi financiare.21. În cadrul evaluării interesului public al măsurilor contestate, Curtea ţine seama de raţionamentul Curţii Constituţionale, care a confirmat că legiuitorul român a impus norme noi în privinţa salariilor din sectorul public în vederea raţionalizării cheltuielilor publice, aşa cum impunea contextul excepţional al crizei financiare şi economice globale (a se vedea supra, paragraful 11). Ţinând seama totodată de faptul că această problemă este de competenţa autorităţilor naţionale, care au legitimitate democratică directă şi sunt mai bine situate decât o instanţă internaţională pentru a evalua necesităţile şi condiţiile locale, Curtea nu constată niciun motiv să se abată de la constatarea Curţii Constituţionale, conform căreia măsurile contestate urmăreau un scop legitim de interes public (a se vedea, mutatis mutandis, Valkov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 2.033/04, 19.125/04, 19.475/04, 19.490/04, 19.495/04, 19.497/04, 24.729/04, 171/05 şi 2.041/05, § 92, 25 octombrie 2011).22. În consecinţă, mai rămâne de stabilit dacă s-a realizat un „echilibru just“ între cerinţele interesului general al populaţiei şi cerinţele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului, ştiut fiind că nu se realizează echilibrul necesar dacă persoana în cauză are de suportat o sarcină individuală şi excesivă (a se vedea, printre multe altele, Lakićević şi alţii împotriva Serbiei şi Muntenegrului, nr. 27.458/06, 37.205/06, 37.207/06 şi 33.604/07, § 62, 13 decembrie 2011).23. În acest context, trebuie acordată o atenţie deosebită faptului că reclamantul a fost obligat să opteze între a-şi primi în continuare pensia militară lunară şi a înceta activitatea sau a accepta suspendarea plăţii pensiei pe durata continuării activităţii la stat. Curtea observă că, spre deosebire de Cauza Kjartan Ásmundsson (citată mai sus, § 39), reclamantul nu a fost privat în totalitate de veniturile sale, nici nu a fost deposedat de toate mijloacele de trai, având în vedere că urma totuşi să primească pensia lunară integrală, al cărei nivel depăşea salariul mediu brut pe economie (a se vedea supra, paragraful 6). Din acelaşi punct de vedere, nu se poate considera că reclamantul a pierdut o parte considerabilă din venitul său, din moment ce pensia sa, pe care o primea în continuare, era considerabil mai mare decât salariul lunar pe care l-ar fi primit.24. În acest context, având totodată în vedere ampla marjă de apreciere a statului cu privire la reglementarea domeniului legislaţiei sociale [a se vedea, de asemenea, Frimu împotriva României (decizie), nr. 45.312/11, 7 februarie 2012] şi scopul legitim al raţionalizării cheltuielilor publice (supra, paragraful 21), Curtea crede că nu se poate considera că reclamantul are de suportat o sarcină individuală şi excesivă ori că i s-a adus atingere fondului drepturilor sale la pensie ori la salariu.25. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 4.B. Cu privire la art. 14 din Convenţie26. Reclamantul s-a plâns că textele de lege contestate au instituit o discriminare între diverse categorii de persoane, unora permiţându-li-se în continuare cumulul pensiei cu salariul, în timp ce altele nu au avut acest drept. Mai precis, acesta nu a putut primi cumulat salariu şi pensie pe motiv că era angajat în sectorul public, spre deosebire de cei care sunt angajaţi în sectorul privat, pe de o parte, şi pe motiv că avea o pensie mai mare decât salariul mediu brut pe economie, spre deosebire de cei care aveau o pensie inferioară acestui nivel, pe de altă parte.Art. 14 din Convenţie este redactat după cum urmează: „Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.“27. Curtea reaminteşte că discriminare înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, persoane aflate în situaţii relativ similare (a se vedea Willis împotriva Regatului Unit, nr. 36.042/97, § 48, CEDO 2002-IV). Cu toate acestea, nu orice diferenţă de tratament constituie o încălcare a art. 14. Este necesar să se stabilească faptul că alte persoane aflate într-o situaţie analoagă sau relativ similară beneficiază de tratament preferenţial şi că această diferenţă este discriminatorie (a se vedea Unal Tekeli împotriva Turciei, nr. 29.865/96, § 49, 16 noiembrie 2004).Mai mult, art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze unele grupuri diferit pentru a îndrepta „inegalităţile de fapt“ dintre acestea, deoarece statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere când evaluează dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii similare justifică un tratament diferit. De regulă, Convenţia lasă statului o amplă marjă de apreciere în domeniul măsurilor economice sau de strategie socială [a se vedea Stec şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65.731/01, § § 51-52, CEDO 2006-VI].28. Revenind la prezenta cauză, Curtea consideră că legea contestată a instituit, într-adevăr, o diferenţă de tratament între persoanele pensionate angajate în sectorul privat şi cele angajate în sectorul public, cum era cazul reclamantului; cu toate acestea, cele două categorii de persoane nu pot fi considerate ca aflându-se într-o situaţie analoagă sau asemănătoare în sensul art. 14, din moment ce diferenţa esenţială, relevantă pentru contextul în care au fost luate măsurile criticate, este aceea că veniturile lor provin din surse diferite, şi anume bugetul privat şi, respectiv, bugetul de stat. Mai trebuie observat, în acest sens, faptul că Curtea a aprobat într-un număr de situaţii diferenţele pe care unele state contractante le stabilesc în domeniul pensiilor între angajaţii din sectorul public şi cei din sectorul privat (a se vedea Valkov şi alţii, citată anterior, § 117, şi referinţele acolo citate).Referitor la diferenţa de tratament bazată pe nivelul venitului lunar personal, Curtea consideră, tot în concordanţă cu decizia Curţii Constituţionale române, că nivelul menţionat era previzibil şi rezonabil (a se vedea supra, paragraful 11) şi că a fost stabilit în raport cu factori obiectivi de către legiuitor, care a acţionat în limitele competenţei sale discreţionare în domeniul deciziilor bugetare, fără a depăşi principiul proporţionalităţii (a se vedea, mutatis mutandis, Valkov şi alţii, citată anterior, § 114).29. Curtea hotărăşte că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.C. Cu privire la alte capete de cerere30. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în temeiul art. 6 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie (a se vedea supra paragraful 13).31. După examinarea acestor capete de cerere ale reclamantului, Curtea consideră că, în lumina elementelor de care dispune şi în măsura competenţei sale de a se pronunţa cu privire la aspectele invocate, acestea nu indică nicio aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele sale.Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie.Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.Josep Casadevall,preşedinteSantiago Quesada,grefier