HOTARARE Nr. 0
din 2 iunie 2009
(fond) în Cauza Silviu Marin
împotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 95 din 11 februarie 2010
(Cererea nr. 35.482/06)
In Cauza Silviu Marin împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecători, şi Santiago
Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 12 mai 2009,
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
35.482/06) introdusă împotriva României, prin care un cetăţean
al acestui stat, domnul Silviu Marin (reclamantul), a sesizat Curtea la
data de 24 august 2006, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale [Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de
agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. La data de 5 martie 2008, Curtea a hotărât
să îi comunice Guvernului cererea. De asemenea, astfel cum prevede art. 29
§ 3 din Convenţie, aceasta a hotărât să fie analizate în
acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1950
şi locuieşte în Slobozia.
5. Prin Decizia din 31 iulie 1991 a Primăriei
Amara, acestuia i s-a acordat un teren în suprafaţă de 800 m2
în vederea construirii unei case. Decizia menţiona că era
adoptată în temeiul Legii nr. 4/1973 şi al art. 8 din Decretul-lege
nr. 42/1990 (vezi paragrafele 14 şi 15 de mai jos); de asemenea, aceasta
menţiona cele 4 proprietăţi limitrofe terenului, însă
fără a preciza dimensiunile fiecărei laturi.
Prin Decizia din data de 25 februarie 1992, Prefectura
Judeţului Ialomiţa i-a atribuit în proprietate reclamantului un teren
având aceleaşi proprietăţi limitrofe şi o
suprafaţă de 1.000 m2. Această decizie preciza
dimensiunile fiecărei laturi a terenului, şi anume 40 m în lungime
şi 20 m în lăţime. Aceasta era adoptată în temeiul art. 35
§§ 2 şi 6 din Legea nr. 18/1991 (vezi paragraful 16 de mai jos).
Prin Decizia din 29 ianuarie 1993, Consiliul
Judeţean Ialomiţa a modificat Decizia din 25 februarie 1992, în
sensul că a precizat că suprafaţa terenului era de 800 m2.
Această ultimă decizie menţiona în mod expres:
„Terenul în suprafaţă de 800 m2
(...), atribuit în folosinţă în vederea construirii unei
locuinţe proprietate privată, este atribuit în proprietate domnului
Marin Silviu."
6. La o dată neprecizată, Decizia din 25
februarie 1992 a fost înscrisă în registrele de proprietate
imobiliară. La data de 9 martie 1993, Decizia din 29 ianuarie 1993 a fost
de asemenea înregistrată.
7. La datele de 7 decembrie 1993 şi 18 decembrie
1995, primăria i-a eliberat reclamantului autorizaţii de construire
pentru ridicarea unei case. Construcţia a fost ulterior realizată
efectiv pe terenul respectiv, iar de atunci reclamantul s-a bucurat netulburat
de bunul său.
8. La data de 31 octombrie 2005, prefectul
judeţului Ialomiţa a sesizat Judecătoria Slobozia cu o
acţiune împotriva reclamantului, a Primăriei Amara şi a
Consiliului Judeţean Ialomiţa, pentru a constata nulitatea
absolută a celor 3 decizii menţionate mai sus, pe care le considera
contrare Legii fondului funciar nr. 18/1991. Prefectul considera că art.
35 alin. (2) şi (6) din legea menţionată mai sus au fost
încălcate, având în vedere că, la data celor 3 decizii, locuinţa
reclamantului nu era încă ridicată. Atât reclamantul, cât şi
primăria şi consiliul judeţean au depus întâmpinare, solicitând
respingerea acţiunii pe motivul că cele 3 decizii erau legale.
9. Prin Sentinţa din data de 15 decembrie 2005,
judecătoria a respins acţiunea, reţinând că deciziile
contestate erau conforme cu legea.
10. Prin Decizia din data de 16 februarie 2006,
Tribunalul Ialomiţa a admis recursul formulat de prefect, a admis acţiunea
introductivă de instanţă şi a constatat nulitatea
absolută a celor 3 decizii, întemeindu-se pe art. III alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 169/1997. Instanţa a reţinut că situaţia
terenului în discuţie era reglementată prin Legea nr. 18/1991,
şi nu prin Legea nr. 4/1973 şi Decretul-lege nr. 42/1990. De
asemenea, instanţa a statuat că din art. 35 alin. (2) şi (6) din
Legea nr. 18/1991 reieşea că, pentru a i se acorda terenul în
proprietate, partea interesată ar fi trebuit să fie proprietarul
casei la data adoptării deciziilor respective, ceea ce nu s-a întâmplat în
speţă.
11. Conform afirmaţiilor reclamantului, deşi
alte 16 persoane s-au aflat în aceeaşi situaţie cu a lui, el a fost
singurul citat să se prezinte în faţa instanţelor în vederea
anulării deciziilor administrative care îl priveau.
12. La data de 24 iunie 2008, primăria a informat
Guvernul, ca răspuns la solicitarea sa de informaţii, că terenul
în discuţie îi fusese atribuit reclamantului, mai întâi în
folosinţă şi apoi în proprietate, şi că partea
interesată ocupa încă terenul respectiv, pe care ridicase o
casă. Prin Adresa din data de 26 iunie 2008, primăria a completat
aceste informaţii, considerând că reclamantul avea posibilitatea
să solicite concesiunea terenului în temeiul Legii nr. 50/1991,
ţinând cont de faptul că în zona respectivă existau deja 107
contracte de concesiune referitoare la terenuri aferente caselor.
13. Conform susţinerilor reclamantului,
rezultă că acesta încă plăteşte impozite în temeiul
Deciziei din 25 februarie 1992.
II. Dreptul intern pertinent
14. Art. 4 din Legea nr. 4 din 28 martie 1973 privind
dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din
fondul de stat către populaţie şi construirea de case de
odihnă proprietate personală (Legea nr. 4/1973) prevedea
următoarele în părţile sale relevante în speţă:
„Terenurile proprietate de stat pot fi atribuite (...)
în vederea construirii de locuinţe, în folosinţa (...) persoanelor
fizice (...).
Dreptul de folosinţă a terenului atribuit
este acordat numai pe durata existenţei construcţiei
respective."
15. Art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990 privind unele
măsuri pentru stimularea ţărănimii (Decretul-lege nr.
42/1990) prevedea următoarele:
„Terenul aferent casei de locuit şi anexelor
gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul
acestora (...) constituie proprietatea particulară a
deţinătorilor; acestea pot fi înstrăinate şi lăsate
moştenire."
16. Art. 35 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (Legea
nr. 18/1991) prevedea următoarele:
„(2) Terenurile proprietate de stat, situate în
intravilanul localităţilor, atribuite, potrivit legii, în
folosinţă veşnică sau în folosinţă pe durata
existenţei construcţiei (...) trec, la cererea proprietarilor actuali
ai locuinţelor, în proprietatea acestora (...). (6) Atribuirea în
proprietate a terenurilor prevăzute de alin. (2)-(5) se va face, prin
decizia prefecturii, ia propunerea primăriilor, făcută pe baza
verificării situaţiei juridice a terenurilor."
17. în urma republicării Legii nr. 18/1991 la
data de 10 decembrie 2007, art. 35 citat mai sus a devenit art. 36.
18. Prevederile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea
executării lucrărilor de construcţii (Legea nr. 50/1991), republicată
la data de 13 octombrie 2004, ce au fost invocate de Guvern, sunt
următoarele:
ARTICOLUL 13
„(2) Terenurile aparţinând domeniului public al
statului (...) se pot concesiona numai în vederea realizării de
construcţii sau de obiective de uz şi/sau de interes public, cu
respectarea documentaţiilor de urbanism aprobate potrivit legii.
(3) Concesionarea se face pe bază de oferte
prezentate de către solicitanţi, cu respectarea prevederilor legale,
urmărindu-se valorificarea superioară a potenţialului
terenului."
ARTICOLUL 15
„Prin excepţie (...), terenurile destinate
construirii se pot concesiona fără licitaţie publică, cu
plata taxei de redevenţa stabilite potrivit legii, ori pot fi date în
folosinţă pe termen limitat, după caz, în următoarele
situaţii: (...)
e) pentru extinderea construcţiilor pe terenuri
alăturate, la cererea proprietarului sau cu acordul acestuia."
19. Conform art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr.
169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr.
18/1991 (Legea nr. 169/1997), actele de reconstituire a dreptului de
proprietate în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite la
astfel de reconstituiri sunt lovite de nulitate.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie
20. Reclamantul se plânge de o încălcare a
dreptului său de proprietate din cauza Deciziei din 16 februarie 2006 a
Tribunalului Ialomiţa, care a reţinut că deciziile care îi
atribuiau terenul erau lovite de nulitate absolută. El subliniază
că, deşi autorităţile administrative sunt cele care i-au
acordat acest teren, acestea au declanşat totuşi, după 13 ani de
la propriile lor decizii, o procedură de constatare a nulităţii
acestor acte, fără a ţine cont de faptul că el îşi
construise deja o casă pe terenul respectiv. Partea interesată
insistă asupra faptului că terenul îi fusese atribuit în vederea
construirii casei, ceea ce a şi făcut, respectând prevederile legii.
După părerea sa, sancţiunea nulităţii absolute nu era
aplicabilă, în măsura în care în speţă nu exista niciun
interes general de apărat. El adaugă că, în urma anulării
deciziilor respective, a fost pus într-o situaţie permanentă de
incertitudine, neavând nicio idee despre ceea ce aveau de gând să
facă autorităţile cu terenul său şi chiar cu casa
construită pe el. El invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede
următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are
dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de
proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a
reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a
asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
21. Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Pe de altă parte, Curtea observă că acesta nu este afectat de
niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat
admisibil.
B. Asupra fondului
22. Guvernul consideră că dreptul
reclamantului la respectarea bunurilor sale nu a fost încălcat. In acest
sens, Guvernul observă că partea interesată nu dispunea de un
drept de proprietate în speţă, decizia primăriei din anul 1991
neconstituind un titlu de proprietate. în schimb, reclamantul are dreptul de
folosinţă a terenului pe durata existenţei casei. In orice caz,
acesta foloseşte încă terenul în cauză, pe care şi-a
construit o casă. In plus, din Adresa din data de 26 iunie 2008 a
Primăriei Amara reiese că reclamantul ar avea posibilitatea să
le solicite autorităţilor să îi concesioneze terenul. Guvernul
citează în acest sens prevederile art. 13 alin. (2) si (3) e) din Legea
nr. 50/1991.
23. In continuare, Guvernul observă că,
presupunând chiar că ar fi avut loc o ingerinţă în dreptul
reclamantului la respectarea bunurilor sale, o astfel de ingerinţă ar
fi fost totuşi prevăzută de lege (şi anume de Legea nr. 18/1991),
ar fi urmărit un scop legitim (acela de a asigura respectarea legii)
şi ar fi păstrat un just echilibru între interesele de
faţă. In sprijinul acestei afirmaţii, Guvernul citează
Cauza Wittek împotriva Germaniei, nr. 37.290/97, §§ 58-61, CEDO 2002-X.
24. Reclamantul contestă argumentele Guvernului,
arătând că, în prezent, din punct de vedere juridic, nu mai are
niciun drept asupra acestui teren, în măsura în care cele 3 decizii
administrative care i-l atribuiau au fost anulate. El subliniază că
aceste decizii au fost emise de autorităţile publice după ce au
făcut verificările necesare, că ulterior nu a fost în niciun mod
tulburat în exercitarea dreptului său de proprietate timp de 13 ani,
pentru ca, dintr-o dată, deciziile respective să fie anulate fără
vreun motiv valabil. Partea interesată mai menţionează că a
înregistrat Decizia din 25 februarie 1992 în registrul de publicitate
imobiliară şi că, în virtutea acestei decizii, el
plăteşte încă impozitele pe terenul în discuţie.
25. Reclamantul contestă că ar avea
posibilitatea să ceară concesiunea terenului, considerând că
prevederile invocate de Guvern sunt inaplicabile în cazul său. In acest
sens, el precizează că terenul său era învecinat cu parcele ce
aparţineau altor persoane şi cu drumul public. Prin urmare, nu putea
solicita extinderea construcţiilor sale pentru a face aplicabile
prevederile citate de Guvern. După părerea sa, procedând astfel, s-ar
expune la alte proceduri judiciare în viitor.
26. Reclamantul observă că prevederile în
virtutea cărora i s-a atribuit terenul în proprietate sunt încă în
vigoare şi le permit autorităţilor locale să îi atribuie
din nou terenul său. El face trimitere în acest sens la art. 35 alin. (2)
şi (6) din Legea nr. 18/1991, devenit art. 36 după republicarea legii.
In aceste condiţii, reclamantul se întreabă de ce acestea refuză
să procedeze astfel în cazul său, mai cu seamă în măsura în
care şi alte persoane au beneficiat recent de aceste prevederi. Este de
părere că acest refuz este motivat prin faptul că a sesizat
Curtea cu cererea de faţă.
27. Curtea constată că reclamantului i s-a
atribuit terenul în discuţie în vederea construirii unei case. Chiar
dacă terenul i-a fost acordat mai întâi în folosinţă prin
Decizia din 31 iulie 1991 a primăriei, totuşi Decizia din 25
februarie 1992 a prefecturii şi Decizia din 29 ianuarie 1993 a consiliului
judeţean i l-au atribuit în proprietate. Prin urmare, Curtea nu poate
subscrie argumentului Guvernului, conform căruia reclamantul nu avea, în
speţă, decât un drept de folosinţă în privinţa
terenului. Pe de altă parte, a înregistrat ultimele două decizii în
registrele de publicitate imobiliară şi a ridicat casa pe terenul în
discuţie. Apoi, pentru o lungă perioadă de timp, el nu a fost
deloc tulburat în exercitarea dreptului său de proprietate.
28. In aceste condiţii, Curtea apreciază
că reclamantul dispunea de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul
nr. 1, în ciuda faptului că Decizia din 16 februarie 2006 a Tribunalului
Ialomiţa a declarat nulitatea absolută a deciziilor menţionate
mai sus (vezi, mutatis mutandis, Gashi împotriva Croaţiei, nr.
32.457/05, § 22, 13 decembrie 2007).
29. Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze
efectele acestei hotărâri asupra dreptului de proprietate al
reclamantului. In acest sens, Curtea constată că, chiar dacă
reclamantul ocupă şi în prezent terenul pe care se află de
altfel casa lui, el este pus într-o situaţie de incertitudine totală
în ceea ce priveşte acest teren, în măsura în care deciziile ce
constituiau fundamentul dreptului său au fost anulate, astfel încât partea
interesată nu are în prezent nicio posibilitate de a dispune juridic de
teren. Astfel, a fost lipsit de un atribut esenţial al dreptului de
proprietate. Rezultă că decizia în discuţie a avut ca efect
privarea părţii interesate de bunul său, în sensul celei de-a
doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.
30. Curtea reaminteşte că o privare de
libertate ce intră sub incidenţa acestei norme nu poate fi
justificată decât dacă se demonstrează în special că a intervenit
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile
prevăzute de lege. In plus, orice ingerinţă în folosirea
proprietăţii trebuie să respecte criteriul de
proporţionalitate.
31. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede, înainte de
toate şi în mod special, ca o ingerinţă a autorităţii
publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie
legală. Supremaţia dreptului, unul dintre principiile fundamentale
ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor
articolelor din Convenţie {latridis împotriva Greciei [MC], nr.
31.107/96, § 58, CEDO 1999-II). Principiul legalităţii înseamnă
existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise
şi previzibile {Belvedere Alberghiera - S.R.L. împotriva
Italiei, nr. 31.524/96, § 57, CEDO 2000-VI).
32. In speţă, Curtea observă că
Tribunalul Ialomiţa şi-a întemeiat constatarea referitoare la
nulitatea absolută a deciziilor administrative pe două prevederi:
art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991, pe care l-a interpretat în
sensul că era necesar ca partea interesată să fie proprietarul
casei la data adoptării deciziilor respective, şi art. III alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 169/1997, care prevede sancţiunea
nulităţii absolute în cazul în care dreptul de proprietate a fost
recunoscut în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite la
astfel de recunoaşteri.
33. Având în vedere că este în primul rând de
competenţa autorităţilor naţionale, în special a
curţilor şi instanţelor, să interpreteze legislaţia
internă (vezi, printre multe altele, Miragall Escolano si alţii
împotriva Spaniei, nr. 38.366/97, 38.688/97, 40.777/98,' 40.843/98,
41.015/98, 41.400/98, 41.446/98, 41.484/98, 41.487/98 şi 41.509/98, § 33,
CEDO 2000-I), Curtea dispune de o competenţă limitată în
materie. Prin urmare, ea nu consideră necesar să se dedice
interpretării date de tribunalul judeţean art. 35 alin. (2) şi
(6) din Legea nr. 18/1991.
34. Totuşi, Curtea constată că abia în
anul 1997 Legea nr. 169/1997 a prevăzut sancţiunea
menţionată mai sus, iar tribunalul judeţean a făcut
aplicarea acestei sancţiuni în privinţa deciziilor administrative în
discuţie, deşi ultima dintre ele data din anul 1993, adică cu
aproximativ 4 ani înainte de adoptarea Legii nr. 169/1997.
35. In măsura în care din probele aflate la dosar
nu rezultă sub nicio formă că reclamantul a acţionat în mod
ilegal pentru a i se acorda terenul în discuţie (Gashi, menţionată
mai sus, § 37) şi în măsura în care era de datoria
autorităţilor să verifice dacă cerinţele impuse de
lege erau întrunite înainte să adopte deciziile în discuţie (vezi, mutatis
mutandis, Drăculeţ împotriva României, nr. 20.294/02, § 40, 6
decembrie 2007), Curtea apreciază că partea interesată nu putea
să se aştepte în mod rezonabil ca aceste decizii să poată
fi anulate după mai mult de 13 ani de la adoptarea lor, prin aplicarea
unei noi legi care stabilea o astfel de sancţiune.
36. Având în vedere cele de mai sus şi
ţinând cont de circumstanţele speţei, Curtea apreciază
că anularea deciziilor în discuţie nu putea fi previzibilă
pentru reclamant [vezi, mutatis mutandis, Fener Rum Erkek Lisesi Vakfi
împotriva Turciei, nr. 34.478/97, § 57, CEDO 2007-... (extrase)].
37. Prin urmare, Curtea consideră că
ingerinţa litigioasă nu era „prevăzută de lege" în
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi, prin urmare, este
incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor reclamantului. O astfel
de concluzie o scuteşte de a mai cerceta dacă a fost păstrat un
just echilibru între cerinţele interesului general al
comunităţii şi imperativele de apărare a drepturilor
individuale.
38. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1.
II. Asupra celorlalte pretinse încălcări
39. Citând art. 6 § 1 din Convenţie, reclamantul
se plânge de modul de soluţionare a procedurii finalizate prin Decizia din
16 februarie 2006 a Tribunalului Ialomiţa. Din perspectiva art. 14 din
Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că a suferit o
discriminare faţă de alte persoane care nu au fost citate să se
prezinte în faţa instanţelor în vederea anulării titlurilor lor
de proprietate. El consideră că această discriminare se datora
faptului că nu făcea parte din niciun partid politic.
40. Având în vedere raţionamentul său din
perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea nu consideră necesar
să analizeze separat aceste capete de cerere.
III. Asupra aplicării art. 41 din
Convenţie
41. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este
cazul, o reparaţie echitabilă."
42. Reclamantul solicită suma de 5.000 euro (EUR)
pentru prejudiciul moral pe care l-a suportat din cauza suferinţelor
fizice şi psihice la care a fost supus de autorităţile locale.
El menţionează că starea sa de sănătate s-a deteriorat
foarte mult, fiind lovit subit de o boală cardiacă din cauza
căreia a fost obligat să îşi ia concedii medicale şi
să solicite pensionarea din motive de sănătate în perioada
2007-2008. Reclamantul mai solicită şi suma de 12.850 EUR drept daune
materiale. El precizează că această sumă a fost
calculată ca diferenţă între salariul său şi pensie,
la care a adăugat preţul medicamentelor pe care a trebuit să
şi le procure. El depune la dosar documente medicale, fluturaşi de
salariu şi taloane de pensie, precum şi chitanţe de la
cumpărarea de medicamente. Tot ca daune materiale, reclamantul
solicită să îi fie restituită proprietatea terenului în
suprafaţă de 800 m2 pe care şi-a construit casa,
astfel cum i-a fost atribuită prin deciziile din 25 februarie 1992 si 29
ianuarie 1993.
43. Guvernul reaminteşte în primul rând că,
în opinia sa, reclamantul nu dispunea de un drept de proprietate asupra
terenului, ci numai de un drept de folosinţă, de care încă se
bucură netulburat. De asemenea, el consideră că, în
speţă, nu există nicio legătură de cauzalitate între
anularea celor 3 decizii administrative şi deteriorarea stării de
sănătate a părţii interesate, nici între prejudiciul moral
pretins de reclamant şi pretinsa încălcare a drepturilor sale.
44. Curtea apreciază că problema
aplicării art. 41 sub acest aspect nu se află în stare de
judecată, astfel că ea trebuie rezervată, ţinând cont
şi de eventualitatea unui acord între statul pârât şi
părţile interesate (art. 75 §§ 1 şi 4 din Regulamentul
Curţii).'
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară admisibil capătul de cerere
întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
2. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte că nu este necesar
să statueze asupra capetelor de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi
art. 14 din Convenţie;
4. hotărăşte că problema
aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de
judecată; prin urmare:
a) o rezervă în întregime;
b) invită Guvernul şi reclamantul să îi
adreseze în scris, în termen de 3 luni începând de la data rămânerii
definitive a hotărârii conform art. 44 § 2 din Convenţie,
observaţiile lor cu privire la această chestiune şi, în special,
să îi aducă la cunoştinţă orice acord la care ar putea
eventual să ajungă;
c) rezervă procedura ulterioară şi îi
deleagă preşedintelui camerei atribuţia de a o stabili în caz de
nevoie.
Intocmită în limba franceză, ulterior
comunicată în scris la data de 2 iunie 2009, în aplicarea art. 77 §§ 2
şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier