HOTARARE Nr. 0
din 28 iulie 2008
in Cauza Oancea si altii
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 67 din 4 februarie 2009
(Cererea nr. 5984/02)
In Cauza Oancea şi alţii împotriva României,
Curtea Europeană'a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere compuse din: Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez
Guerra, Ann Power, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la 8 iulie 2008,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 5984/02)
îndreptată împotriva României, prin care 11 cetăţeni ai acestui stat, domnii
Petre Oancea, Dumitru Oancea, Alexandru Stoicescu, Gheorghe Stoicescu şi Teodor
Dumitrescu şi doamnele Maria Scrieciu, Maria Oancea-Dumitrescu, Elena
Rădulescu, Victoria Mazurca, Maria-Eugenia Pîrlea şi Margareta-Aurelia
Constantinescu (reclamanţii), au sesizat Curtea
la data de 20 noiembrie 2001 în conformitate cu art.
34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2.Reclamanţii sunt
reprezentaţi de doamna Eugenia Crângariu, avocat din Bucureşti. Guvernul Român (Guvernul) este reprezentat prin
agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor
Externe.
3. La data de 26 septembrie 2005, Curtea a decis să
comunice Guvernului plângerea. In conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie,
aceasta a decis, în plus, să examineze în acelaşi timp admisibilitatea şi
fondul cauzei.
IN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
4. Reclamanţii au
domiciliul în Bucureşti.
A. Restituirea
imobilului către reclamanţi şi acţiunea de evacuare a chiriaşilor statului
5. Printr-o hotărâre
judecătorească definitivă din 14 mai 1998, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a
admis acţiunea în revendicare a unui bun imobil naţionalizat în timpul
regimului comunist, pe care reclamanţii au introdus-o împotriva Consiliului
Local al Municipiului Bucureşti. Situat la nr. 53 pe Calea Griviţei din
Bucureşti, acest bun se compunea din două corpuri de clădire şi din terenul
aferent. La acel moment, unul dintre apartamentele imobilului era ocupat de
soţii R, în temeiul unui contract de închiriere pe care ei I-au încheiat
anterior cu statul şi care a fost prelungit de drept pentru o durată de 5 ani,
conform Legii nr. 17/1994 privind prelungirea şi reînnoirea contractelor de închiriere
de locuinţe.
6. In baza unei decizii a primarului din Bucureşti,
reclamanţii, în calitatea lor de coproprietari, au fost puşi formal în posesia
bunului lor la data de 10 noiembrie 1998. Soţii R, care au fost informaţi
asupra deciziei primarului, au refuzat să părăsească locuinţa sau să încheie un
contract de închiriere cu reclamanţii, în calitatea acestora de noi proprietari
ai apartamentului. Ei i-au împiedicat pe aceştia din urmă şi pe membrii
familiilor lor să beneficieze de prerogativele lor de proprietari, blocându-le
accesul la clădiri şi la curtea imobilului lor prin închidere cu un lacăt,
ameninţându-i verbal, precum şi agresându-i fizic şi împiedicându-i să
efectueze lucrările necesare reabilitării bunului lor. Comportamentul soţilor R
a fost sancţionat de către organele de poliţie printr-un proces-verbal de
contravenţie din 20 aprilie 1999, confirmat printr-o sentinţă din 16 noiembrie
1999 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
7. Având în vedere comportamentul soţilor R, la 11 mai
1999, prin intermediul unui executor judecătoresc, reclamanţii i-au somat să
părăsească locuinţa, atrăgându-le atenţia că nu doreau să încheie cu ei un
contract de închiriere; comportamentul lor agresiv a făcut imposibilă convieţuirea
în imobil, circumstanţă de natură să împiedice prorogarea legală a contractelor
de închiriere de locuinţe conform art. 13 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor sau reînnoirea
contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative şi stabilirea
chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (OUG
nr. 40/1999).
8. Faţă de refuzul soţilor R de a da curs cererii lor,
conform art. 25 şi 24 lit. b) liniuţele 1 şi 3 din Legea locuinţei nr. 114/1996
privind imobilele cu destinaţia de locuinţă (Legea
nr. 114/1996) şi art. 13 lit. i) din OUG nr.
40/1999, reclamanţii au sesizat Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti cu o acţiune
de evacuare, invocând faptul că soţii R împiedicau utilizarea normală a
imobilului şi refuzau plata chiriilor.
9. Printr-o hotărâre judecătorească din 7 iunie 2000,
judecătoria a admis acţiunea şi a dispus evacuarea soţilor R din imobilul
reclamanţilor. Intemeindu-se pe declaraţiile martorilor audiaţi, pe
Procesul-verbal din 20 aprilie 1999 şi pe refuzul pârâţilor de a răspunde
întrebărilor adresate de judecători (interogatoriu),
instanţa a considerat că soţii R ocupă
apartamentul fără titlu locativ şi că ei au avut un comportament care a făcut imposibilă convieţuirea în
imobil şi împiedica utilizarea normală a locuinţei. Această hotărâre a fost
confirmată printr-o hotărâre din 16 ianuarie 2001, pronunţată de Tribunalul
Bucureşti în urma exercitării căii de atac a apelului de către soţii R
10. In calea de atac a recursului, exercitată de soţii
R, printr-o hotărâre irevocabilă din 22 mai 2001, Curtea de Apel Bucureşti a
casat deciziile pronunţate de instanţele inferioare şi, pe fond, a respins
acţiunea de evacuare a soţilor R Curtea de Apel constata că soţii R au avut un
comportament condamnabil faţă de reclamanţi, manifestându-şi astfel
nemulţumirea cu privire la calitatea lor de noi proprietari, dar că un asemenea
comportament nu corespundea cazului prevăzut de art. 13 lit. i) din OUG nr.
40/1999, care trebuie să fie interpretat ca privind exclusiv raporturile dintre
diferiţii locatari ai unui imobil. In consecinţă, instanţa a considerat că în
conformitate cu art. 11 din OUG nr. 40/1999 trebuia să se prelungească de drept
contractul de închiriere încheiat de soţii R cu statul şi că era obligaţia
reclamanţilor de a trimite o notificare pârâţilor, printr-un executor
judecătoresc, conform art. 10 din OUG nr. 40/1999, pentru a-i invita să încheie un contract de închiriere.
B. A doua acţiune de
evacuare
11. Printr-o hotărâre
judecătorească din 14 februarie 2005, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a
admis acţiunea reclamanţilor de evacuare a soţilor R din imobilul în cauză
datorită absenţei titlului locativ al acestora din urmă, observând că în
aprilie 2004 OUG nr. 40/1999 a încetat să îşi producă efectele sale referitoare
la prorogarea de drept a contractelor de închiriere şi că acel contract de
închiriere de care beneficiau pârâţii nu putea fi reînnoit în conformitate cu
art. 14 din OUG nr. 40/1999, având în vedere absenţa oricărui contract încheiat
între petiţionari şi soţii R In cadrul căii de atac a apelului exercitate de
soţii R reclamanţii au învederat că primii nu au dovedit că au plătit chiriile
datorate pentru apartamentul în litigiu. Printr-o hotărâre din 15 noiembrie
2005, Tribunalul Bucureşti confirma hotărârea pronunţată în primă instanţă.
12. Printr-o hotărâre judecătorească din 6 septembrie
2006, adoptată cu majoritate, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea de
evacuare a soţilor R In conformitate cu art. 14 din OUG nr. 40/1999, aceasta a
apreciat că omisiunea proprietarilor de a le trimite o notificare respectând
condiţiile stricte de fond şi de formă prevăzute în ordonanţa mai sus citată se
sancţiona prin reînnoirea contractului de închiriere încheiat de soţii R cu
statul pentru aceeaşi durată de 5 ani. Pe de altă parte, Curtea de Apel
considera că existenţa litigiilor între reclamanţi şi soţii R nu era pertinentă
din acest punct de vedere. In concluzie, în temeiul art. 11 alin. (1) şi al
art. 22 alin. (3) din OUG nr. 40/1999, Curtea de Apel aprecia, de asemenea, că
lipsa plăţii chiriilor de către soţii R nu poate fi invocată de proprietari ca
motiv pentru evacuarea acestora din apartamentul lor.
13. Rezultă din informaţiile furnizate de reclamanţi
că ei nu au recuperat, până în prezent, bunul lor ocupat de soţii R, care
continuă să locuiască în imobil fără a plăti nicio chirie.
C. Plângere penală
privind refuzul unui terţ de a respecta o hotărâre judecătorească irevocabilă
având ca obiect un imobil
14. In conformitate cu art.
271 alin. 2 din Codul penal, reclamanţii au depus o plângere penală la
parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, arătând că soţii R
i-au împiedicat să pătrundă în
curtea imobilului care Ie-a fost restituit prin Hotărârea definitivă din 14 mai
1998.
15. Printr-o hotărâre din 4 noiembrie 2005,
Tribunalul Bucureşti a casat cu trimitere rezoluţia de neîncepere a urmăririi
penale dată de parchet privind plângerea reclamanţilor. O nouă neîncepere a
urmăririi penale dată de parchetul sus-menţionat la 20 decembrie 2006 a fost
infirmată printr-o rezoluţie din 9 martie 2007 a prim-procurorului parchetului
sus-menţionat, care, în temeiul hotărârii judecătoreşti menţionate mai sus, a
ordonat o nouă examinare a plângerii penale a reclamanţilor. Prim-procurorul a
constatat că P.L. a recunoscut că soţul ei, în martie 2004, a blocat accesul
reclamanţilor în curtea imobilului şi a reţinut că examinarea faptelor comise
se impune chiar dacă soţii P. au permis ulterior un acces parţial. Rezultă din
dosar că procedura în discuţie este în continuare în curs.
II. Dreptul intern pertinent
16. Esenţialul
reglementării interne pertinente în materie, şi anume extrase din Legea nr.
5/1973 privind administrarea locuinţelor şi raporturile dintre proprietar şi
chiriaşi (Legea nr. 5/1973), Legea locuinţei nr. 114 din 11 octombrie 1996 [Legea nr. 114/1996), precum şi
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecţia
chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (OUG nr. 40/1999) şi Legea nr. 241 din
16 mai 2001 care a aprobat OUG nr. 40/1999 (Legea
nr. 241/2001), este descris în hotărârile Radovici
şi Stănescu împotriva României (nr. 68.479/01, 71.351/01 şi 71.352/01, cauze conexate, §§ 53 - 58,
din 2 noiembrie 2006) şi Burzo împotriva României (nr. 75.240/01, § 29, 4 martie 2008).
17. Art. 271 alin. 2 din Codul penal sancţionează
infracţiunea de împiedicare a unei persoane de a utiliza o locuinţă sau un
imobil deţinute de aceasta în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Utilizarea ameninţărilor sau a violenţei constituie circumstanţe agravante.
Art. 320 din Codul penal sancţionează, numai în baza unei plângeri penale a
părţii vătămate, faptul de a împiedica utilizarea normală a unei locuinţe. Pe
de altă parte, condiţiile impuse pentru introducerea unei acţiuni civile
posesorii împotriva unei tulburări de posesie comise cu sau fără violenţă sunt
descrise în Hotărârea Puşcaş
împotriva României (nr. 30.502/03, § 41 in fine,
11 octombrie 2007).
ÎN DREPT
I. Cu privire la
încălcarea invocată a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
18. Reclamanţii invocă
o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, având în vedere
imposibilitatea de a obţine evacuarea soţilor P. din imobilul lor, aceştia din
urmă ocupând un apartament din acest imobil fără titlu locativ şi fără să
plătească vreo chirie, dar şi reglementarea în materie de prorogare a
contractelor de închiriere a locuinţelor (OUG nr. 40/1999) care le-ar impune o
sarcină disproporţionată. Aceştia au adăugat că soţii P. le-au împiedicat
accesul în curtea imobilului. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie, astfel redactat:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în
condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului
internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
19. Guvernul se opune acestei teze.
A. Cu privire la admisibilitate
20. In măsura în care plângerea
reclamanţilor comportă o examinare specială asupra faptului că soţii P. le-au
blocat accesul la curtea imobilului, Curtea observă că, spre deosebire de cazul
apartamentului litigios ocupat conform OUG nr. 40/1999 care va face obiectul
unei examinări distincte mai jos, rezultă din susţinerile celor interesaţi că
încălcarea dreptului lor de proprietate, faţă de restul imobilului, s-ar datora
comportamentului soţilor P. Curtea relevă că mai multe căi de recurs se
dovedesc a fi deschise petiţionarilor pentru a înlătura obstrucţionarea
dreptului lor la respectarea bunurilor, comisă de persoane particulare prin
încălcări de fapt (paragraful 17 de mai sus), şi că, de altfel, ei au sesizat
parchetul competent cu o plângere penală împotriva soţilor P. conform art. 271
alin. 2 din Codul penal, necontestând sub nicio formă în speţă caracterul
efectiv al acestei căi de atac, a cărei examinare este până în prezent în curs de derulare.
21. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră
că această parte a plângerii trebuie să fie respinsă pentru neepuizarea căilor
de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 şi 4 din Convenţie.
22. Cu privire la restul plângerii, Guvernul a ridicat o excepţie legată de neepuizarea căilor de recurs
interne. După părerea acestuia, reclamanţii ar putea iniţia împotriva soţilor
P. o procedură de evacuare întemeiată pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 şi să
reclame în mod expres neplata chiriilor timp de peste 3 luni consecutive. Pe de
altă parte, acesta susţine că reclamanţii ar fi putut sesiza instanţele interne
cu o acţiune în evacuare a soţilor P. la împlinirea termenului de 5 ani
prevăzut de OUG nr. 40/1999 pentru prorogarea de drept a contractului de
închiriere în favoarea chiriaşilor, fie după 8 aprilie 2004, considerând că
după această dată reînnoirea contractului de închiriere nu poate interveni
decât prin acordul părţilor în cauză. Guvernul depune la dosar exemple de
jurisprudenţa internă referitoare la litigii locative.
23. Reclamanţii nu au prezentat observaţii cu privire
la acest aspect.
24. Curtea reaminteşte că a statuat în mai multe cauze
că acţiunea în evacuare întemeiată pe art. 24 lit. b) din Legea nr. 114/1996 nu
era eficientă în cazul proprietarilor care se aflau în situaţia reclamanţilor
şi nu observă niciun motiv de a ajunge la o altă concluzie în speţă (a se
vedea, printre altele, Radovici şi Stănescu împotriva României, nr.
68.479/01, nr. 71.351/01 şi nr. 71.352/01,§§ 62-66, 2
noiembrie 2006, Spanoche împotriva României, nr.
3.864/03, §§ 42-45, 26 iulie 2007, şi Arsenovici
împotriva României, nr. 77.210/01, §§ 30-32, 7
februarie 2008). De altfel, ca şi în prima cauză menţionată mai sus, Curtea
observă că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea în evacuare şi pe
neachitarea chiriilor de către ocupanţii apartamentului lor (sfârşitul paragrafului 8 de mai sus). In plus,
Curtea relevă că, dacă o parte a hotărârilor prezentate de Guvern se referă la
procedurile privind aplicarea art. 24 în discuţie, acesta din urmă nu a
demonstrat că deciziile menţionate au dobândit autoritate de lucru judecat, deoarece
acestea erau susceptibile de a fi modificate prin recurs.
25. Cu referire la introducerea unei acţiuni în
evacuare a ocupanţilor apartamentului lor după data de 8 aprilie 2004, când,
din punctul de vedere al Guvernului, efectele OUG nr. 40/1999 referitoare la
reînnoirea de drept a contractelor de închiriere a locuinţelor au încetat,
Curtea constată că reclamanţii au demarat o astfel de procedură, dar acţiunea a
fost respinsă de instanţele interne (paragrafele 11 şi 12 de mai sus).
26. In consecinţă, se impune a se respinge excepţia
ridicată de Guvern cu referire la neepuizarea căilor de recurs sub cele două
aspecte ale sale.
27. Pe de altă parte, Curtea constată că, în ceea ce
priveşte apartamentul ocupat de soţii P. conform dispoziţiilor legale în
materie de protecţie a chiriaşilor, acest petit nu este în mod manifest
nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Curtea relevă pe de altă parte că
nu există niciun motiv de inadmisibilitate. Se impune deci a fi declarat
admisibil.
B. Cu privire la fond
28. Guvernul consideră
că ingerinţa autorităţilor în dreptul reclamanţilor de a-şi folosi bunul lor,
ingerinţă care decurge din respingerea acţiunii în evacuare a soţilor P, era
prevăzută de lege, respectiv de OUG nr. 40/1999, urmărind un scop legitim,
acela de a asigura protecţia intereselor chiriaşilor într-o situaţie
caracterizată prin penuria locuinţelor ieftine, şi era proporţională cu scopul
în discuţie. După ce a reiterat argumentele prezentate asupra admisibilităţii,
făcând trimitere la Cauza Robitu împotriva României examinată de către Comisie [nr. 33.352/96, Decizia din 20 mai 1998,
Decizii şi rapoarte (DR) 49], şi, în sfârşit, a rezumat dispoziţiile OUG nr.
40/1999, Guvernul a concluzionat că prezenta cauză este diferită de cauzele Hutten-Czapska împotriva Poloniei ([MC],
nr. 35.014/97, 19 iunie 2006) şi Immobiliare Saffi
împotriva Italiei ([MC], nr. 22.774/93, CEDO
1999-V).
29. Reclamanţii nu au prezentat observaţii în replică.
30. Curtea a avut deja ocazia de a afirma că OUG nr.
40/1999 se analizează ca o reglementare a folosinţei bunurilor, care urmăreşte
un scop de interes general, şi că sistemul astfel creat de către autorităţile
naţionale nu este criticabil în sine. Cu toate acestea, după ce a examinat şi a
identificat dispoziţiile defectuoase şi lacunele din OUG nr. 40/1999, Curtea a
statuat şi că a sancţiona proprietarii care au omis să se conformeze
condiţiilor de formă prevăzute de OUG nr. 40/1999, impunându-le o obligaţie
atât de apăsătoare ca aceea de a păstra foştii chiriaşi ai statului în imobilul
lor timp de mai mulţi ani, fără nicio posibilitate concretă şi reală de a
percepe o chirie, constituie o sarcină deosebită şi exorbitantă, de natură să
rupă justul echilibru între protecţia dreptului persoanei la respectarea
bunurilor sale şi exigenţele interesului general (a se vedea, printre altele, Radovici
şi Stănescu, citată anterior, § 89).
31. Curtea consideră că
situaţia din speţă este similară celei descrise în Cauza Radovici şi
Stănescu, menţionată anterior. Respinse de către instanţele interne, acţiunile lor de evacuare a
vechilor chiriaşi ai statului care ocupau apartamentul lor şi au refuzat să
încheie un contract de închiriere cu aceştia, şi obligaţi să găzduiască aceşti
locatari ca urmare a nerespectării dispoziţiilor stricte ale OUG nr. 40/1999,
ale cărei lacune au fost menţionate mai sus, reclamanţii s-au văzut, timp de
mai mulţi ani, în imposibilitatea de a folosi apartamentul în discuţie sau de a
obţine chirii. Pe de altă parte, în aplicarea OUG nr. 40/1999, instanţele interne
au considerat că neplata chiriilor de către soţii P nu poate fi invocată ca
motiv de evacuare de către reclamanţi, proprietarii apartamentului în cauză.
32. In consecinţă, Curtea consideră că nu se impune
îndepărtarea de la jurisprudenţa citată anterior şi că art. 1 din Protocolul
nr. 1 la Convenţie a fost încălcat.
II. Cu privire la
aplicarea art. 41 din Convenţie
33. In termenii art. 41 din
Convenţie:
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
34. Invocând un raport
de expertiză, reclamanţii pretind 3.790 euro pentru prejudiciul material produs
prin neplata chiriilor de către soţii P. pentru apartamentul în discuţie între
decembrie 1998 şi mai 2007 şi 32.640 euro pentru daunele produse prin lipsa de
folosinţă a unor alte părţi ale imobilului datorită comportamentului soţilor P.
Pe de altă parte, reclamanţii solicită 10.000 euro pentru fiecare dintre ei
pentru prejudiciul moral suferit datorită frustrării şi umilinţei resimţite
prin imposibilitatea de folosire a imobilului lor.
35. Cu privire la despăgubirile materiale invocate,
Guvernul observă că obiectul material al plângerii este reprezentat de
apartamentul închiriat soţilor P. Admiţând că suma de 3.790 euro reprezintă o
estimare rezonabilă a chiriilor nepercepute pentru acest apartament, acesta se
opune la acordarea altei sume cu acest titlu. In ceea ce priveşte prejudiciul
moral invocat, Guvernul face trimitere la cauze similare judecate de Curte şi
consideră că suma solicitată este excesivă.
36. Cu referire la cererea privind daunele materiale,
Curtea a constatat în speţă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie, motivată de restricţiile suferite de reclamanţi timp de mai mulţi
ani privind folosinţa apartamentului lor, ocupat de către soţii P, restricţii
rezultate din OUG nr. 40/1999, precum şi imposibilitatea de a obţine obligarea
ocupanţilor acestui apartament să plătească o chirie. Curtea nu observă nicio
legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi dauna materială
invocată, datorată lipsei de folosinţă a unor alte părţi ale imobilului decât
apartamentul ocupat de soţii P, şi respinge cererea petiţionarilor sub acest
aspect. In schimb, Curtea consideră că acordarea unei sume pentru lipsirea de
folosinţă a apartamentului în cauză este în legătură directă cu încălcarea
constatată. In plus, Curtea reţine că în speţă soţii P. continuă să ocupe
apartamentul reclamanţilor fără a plăti nici măcar o chirie modică (a se vedea Popescu
şi Toader, nr. 27.086/02, § 47, 8 martie 2007, şi Tarik împotriva României, nr. 75.849/01,
§ 68 in fine, 7 februarie 2008).
37. In consecinţă, Curtea consideră că se cuvine să se
acorde împreună tuturor petiţionarilor suma integrală cerută cu titlu de daune
materiale, respectiv 3.790 euro.
38. Pe de altă parte, Curtea apreciază că reclamanţii
au suferit un prejudiciu moral datorat frustrării provocate prin atingerea
adusă dreptului lor de folosinţă a apartamentului în discuţie. Având în vedere
ansamblul elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform
art. 41 din Convenţie, Curtea acordă 1.000 euro fiecăruia dintre petiţionari
pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli de
judecată
39. Reclamanţii nu au
prezentat cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată suportate pentru
procedurile în faţa jurisdicţiilor interne sau în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
40. Curtea apreciază ca
adecvat să se calculeze majorările de întârziere la nivelul ratei dobânzii
facilităţii de credit marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere privitor la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi
referitor la atingerea dreptului reclamanţilor de folosinţă a apartamentului
ocupat de către soţii P. şi inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că a avut loc o încălcare a art.1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să le plătească
reclamanţilor, în termen de 3 luni începând din ziua când hotărârea va rămâne
definitivă, conform art. 44 § 2 din Convenţie, sumele următoare, convertite în
moneda statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii:
(i) 3.790 euro (trei mii şapte sute nouăzeci euro),
împreună, reclamanţilor, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune materiale;
(ii) 1.000 euro (una mie euro) fiecăruia dintre
reclamanţi, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune morale;
b) că începând de la expirarea termenului de mai sus
şi până la achitarea efectivă, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă
la o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale
Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
4. respinge restul cererii de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 29 iulie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier