HOTARARE Nr. 0
din 25 martie 2008
în Cauza Vitan împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
GUVERNUL ROMANIEI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 114 din 19 februarie 2010
(Cererea nr. 42.084/02)
In Cauza Vitan împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia
a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall,
preşedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic,
Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din
Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data
de 4 martie 2008
pronunţă următoarea hotărâre,
adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
42.084/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean
al acestui stat, domnul Floricel Vitan (reclamantul), a sesizat Curtea
la data de 7 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de
„Romanian Imprisonment Watch", o organizaţie neguvernamentală cu
sediul în Visby, Suedia, până la data de 1 septembrie 2006. După
aceasta dată, el a fost reprezentat de domnul G. Mateuţ, avocat din
Arad. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său,
mai întâi doamna B. Ramaşcanu şi apoi domnul R.-H. Radu, din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge în mod special de
condiţiile precare ale detenţiei sale, de încălcarea secretului
corespondenţei sale în închisoare, de încălcarea dreptului de
apărare şi a dreptului la prezumţia de nevinovăţie.
4. La data de 1 iulie 2005, Curtea a hotărât
să comunice Guvernului capetele de cerere întemeiate pe art. 6 §§ 1, 2
şi 3 şi pe art. 8 din Convenţie. Invocând prevederile art. 29 §
3 din Convenţie, Curtea a hotărât să analizeze în acelaşi
timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în anul 1956 şi
locuieşte în Cluj-Napoca.
6. La data evenimentelor aflate la originea cauzei,
reclamantul avea funcţia de ofiţer de informaţii în Serviciul
independent de protecţie şi luptă anticorupţie (S.I.P.A.).
7. La data de 18 decembrie 2000, G.L. a informat
poliţia că reclamantul i-a cerut suma de 10.000 mărci germane în
schimbul demersurilor făcute de reclamant pentru a-i facilita punerea în
libertate în timp ce se afla în detenţie la penitenciarul din Gherla.
8. La data de 19 decembrie 2000, reclamantul s-a
deplasat la domiciliul lui G.L., care i-a dat 4.500 dolari americani,
marcaţi în prealabil de poliţie cu cuvintele „trafic de
influenţă". Imediat ce reclamantul a luat banii, procurorul
militar I.B. şi 2 poliţişti, însoţiţi de 2 martori, au
intrat în încăpere şi, după ce şi-au declinat calitatea,
l-au percheziţionat pe reclamant. Aceştia au luat bancnotele înmânate
reclamantului de către G.L., ce aveau inscripţia „trafic de
influenţă". In continuare, procurorul a întocmit un
proces-verbal de flagrant delict de trafic de influenţă,
infracţiune prevăzută de art. 257 din Codul penal. In
aceeaşi zi a fost începută o anchetă penală.
9. La data de 19 decembrie 2000, procurorul I.B. a
organizat o conferinţă de presă cu privire la arestarea
reclamantului, în care le-a dat ziariştilor următoarele
informaţii:
„[Reclamantul] (...) trebuia să primească
suma de 10.000 mărci germane de la un fost deţinut notoriu (...).
Este vorba, aşadar, de trafic de influenţă, ce viza şi
câteva persoane ce făceau parte din autorităţile judiciare.
(...) Pe baza informaţiilor deţinute de noi şi de poliţie,
(...) l-am prins (...) [pe reclamant] în flagrant delict cu suma de 4.500
dolari americani.
(...) Aceste fapte stabilesc vinovăţia (...)
[reclamantului] în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de
influenţă. (...)
Ancheta continuă cu privire la alte
informaţii legate de activitatea [reclamantului]."
10. Printr-un ordin al ministrului justiţiei din
data de 18 ianuarie 2001, reclamantul a fost suspendat din funcţie. Prin
aplicarea Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu
modificările şi completările ulterioare, acesta a fost trecut în
rezervă începând din data de 19 decembrie 2000.
A. Plasarea în arest preventiv a reclamantului
şi condiţiile sale de detenţie
11. La data de 19 decembrie 2000, la ordinul
procurorilor I.B. şi G.V.B., reclamantul a fost plasat în arest preventiv
pentru o perioadă de 30 de zile în sediul poliţiei Cluj. Arestarea
preventivă a fost ulterior prelungită de mai multe ori de Tribunalul
Militar Teritorial Bucureşti, ale cărui decizii au fost confirmate de
Curtea Militară de Apel Bucureşti.
12. Reclamantul afirmă că în sediul
poliţiei din Cluj împărţea cu încă două sau 3 persoane
o celulă mică, murdară, fără lumină
naturală, fără apă curentă sau instalaţii
sanitare. O scrisoare pe care a primit-o de la soţia sa ar fi fost
confiscată de procurorul I.B. De asemenea, el susţine că i s-a
interzis să telefoneze familiei sale.
13. La data de 26 februarie 2001, reclamantul a fost
transferat în arestul din Bucureşti. El susţine că nu a avut
dreptul să folosească stilou şi hârtie şi că nu a avut
nici radio sau televizor.
14. In luna aprilie 2001, reclamantul a fost transferat
la închisoarea Bucureşti-Jilava, unde scrisorile trimise de familia sa
i-ar fi fost fie deschise, fie reţinute de autorităţi. La data
de 11 iunie 2002, o scrisoare trimisă de soţia reclamantului i-ar fi
fost dată deschisă de către ofiţerul B.I. Acesta l-a
informat că scrisoarea fusese deschisă de ofiţerul F.P
La data de 16 iunie 2002, cu ocazia unui control
efectuat în penitenciar de către D.D., comandantul instituţiei,
reclamantul l-ar fi informat despre incidentul ce avusese loc cu câteva zile
înainte. Potrivit afirmaţiilor reclamantului, D.D. i-ar fi răspuns
următoarele:
„Ar fi mai bine să nu te mai plângi pentru
că, dacă vreau sau dacă «mă interesează» cineva, pot
deschide orice scrisoare!"
15. Reclamantul a fost dus la Cluj pentru a asista la
şedinţele de judecată din 20 şi 21 august 2001 (vezi
paragrafele 29-31 de mai jos), apoi readus la Bucureşti într-un vagon de
transport pentru deţinuţi, în condiţii pe care le consideră
precare, deoarece a împărţit o cuşetă de 1,5 m2
cu încă 3 persoane, dintre care una era bolnavă de tuberculoză.
Ceilalţi deţinuţi care împărţeau cuşeta cu el
erau, după părerea sa, condamnaţi la pedeapsa închisorii.
16. La data de 8 august 2002, după ce a fost
transferat la închisoarea din Aiud, reclamantul a depus în faţa
Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti o
plângere penală împotriva lui D.D., pe care îl acuza că ar fi încălcat
secretul corespondenţei şi că ar fi abuzat de funcţia sa.
17. Procurorul militar de pe lângă Tribunalul
Militar Teritorial Bucureşti a deschis o anchetă judiciară. La
data de 4 august 2003, l-a audiat pe D.D., care a negat susţinerile
reclamantului. La data de 11 august, procurorul militar i-a luat
declaraţie lui N.B., adjunctul lui D.D., care a declarat că
ofiţerii B.l. şi F.N. aveau dreptul să deschidă
corespondenţa în prezenţa destinatarului, dar că nu aveau
dreptul să citească conţinutul său. La data de 20 octombrie
2003, procurorul l-a audiat pe ofiţerul R.Z., care a confirmat că a
deschis scrisorile reclamantului în prezenţa sa.
18. La data de 20 octombrie 2003, procurorul a dispus
neînceperea urmăririi penale în cauză. Acesta a apreciat în mod
special că reclamantul nu dovedise faptele susţinute.
19. Reclamantul nu a contestat această
rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale nici în faţa
procurorului ierarhic superior, nici în faţa instanţelor.
B. Trimiterea în judecată a reclamantului
20. La data de 2 februarie 2001, printr-un rechizitoriu
redactat de procurorii I.B. şi G.V.B., reclamantul a fost trimis în
judecată în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti.
21. La data de 14 februarie 2001, în prezenţa
avocatului desemnat din oficiu, instanţa a prelungit arestarea preventivă
a reclamantului. In ceea ce îl priveşte pe reclamant, acesta era absent.
22. La data de 27 februarie 2001, reclamantul, asistat
de avocatul său ales, şi coinculpatul, I.M., au fost aduşi
pentru prima oară în faţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti,
la o şedinţă de judecată în care se discuta prelungirea
duratei arestării preventive.
23. La data de 20 martie 2001, reclamantul, prin
intermediul avocatului ales, a cerut punerea sa în libertate şi a ridicat
excepţia de nulitate a urmăririi penale, pe motivul că
procurorii I.B. şi G.V.B. nu au dovedit că au fost
însărcinaţi legal să înceapă această urmărire.
Instanţa a respins cererea de punere în libertate şi a amânat analiza
excepţiei ridicate pentru a putea strânge informaţii relevante cu
privire la ierarhia celor 2 procurori.
24. La data de 10 aprilie 2001, instanţa, în
prezenţa reclamantului, care era asistat de 2 avocaţi aleşi, a
prelungit arestarea preventivă şi a hotărât să audieze 6
martori propuşi de parchet. In ciuda mai multor citaţii de a se
prezenta sub escorta poliţiei, aceşti martori nu s-au prezentat la
şedinţele de judecată din 8 şi 29 mai, 6, 12 şi 24
iulie 2001, la care a fost prezent reclamantul, asistat de apărătorii
săi.
25. La data de 15 iunie 2001, instanţa l-a audiat
pe martorul L.G., în prezenţa reclamantului şi a
apărătorilor săi. Ceilalţi martori au fost şi de
această dată absenţi.
26. La data de 12 iulie 2001, instanţa a respins
excepţia ridicată de reclamant la data de 10 aprilie 2001,
considerând că Parchetul militar de pe lângă Curtea Supremă de
Justiţie confirmase, printr-o adresă depusă la dosar, că
procurorii fuseseră desemnaţi legal să conducă ancheta
penală în cauză.
27. La data de 24 iulie 2001, în prezenţa
reclamantului şi a apărătorului său, instanţa a
hotărât să ţină următoarea şedinţă,
prevăzută pentru data de 20 august, la Cluj, unde locuiau martorii
care refuzau în continuare să se prezinte.
28. La termenul din 20 august 2001, cei 2
apărători ai reclamantului au lipsit, desemnându-se pe loc un avocat
din oficiu. Reclamantul s-a opus faţă de această desemnare.
Soţia sa a contestat şi ea, la data de 20 august 2001, audierea
martorilor în lipsa reprezentantului reclamantului. Totuşi, instanţa
nu a luat în considerare această plângere, nici plângerea pe care reclamantul
pretinde că ar fi formulat-o prin intermediul apărătorilor
săi.
Constatând că nu a fost formulată nicio
altă cerere, instanţa a procedat la audierea a 5 martori.
Reclamantul a insistat să fie audiaţi şi
ceilalţi martori şi a propus, prin intermediul avocatului său
desemnat din oficiu, o listă cu 4 martori în apărare, motivând
utilitatea acestei probe. 2 dintre cei 4 martori propuşi au fost
admişi şi citaţi de către instanţă pentru un nou
termen de judecată.
29. La data de 21 august 2001, instanţa a ţinut
o a doua şedinţă de judecată la Cluj, în care au fost
audiaţi 4 martori ai acuzării. In plus, instanţa a citat
martorii apărării pentru următorul termen de judecată.
Reclamantul era reprezentat de acelaşi avocat din oficiu ca şi mai
înainte. De asemenea, instanţa a prelungit arestarea preventivă a
reclamantului.
30. La data de 18 septembrie 2001, instanţa a
respins ca nedovedită cererea reclamantului de a-l audia din nou pe V.M.,
unul dintre martorii care s-au prezentat la data de 20 august 2001. Reclamantul,
care era asistat de unul dintre avocaţii săi, a solicitat
fără succes punerea sa în libertate.
31. La data de 16 octombrie 2001, instanţa, în
prezenţa reclamantului şi a apărătorului său, a audiat
alţi 2 martori, dintre care un martor propus de reclamant. In aceeaşi
zi, reclamantul a formulat cerere de recuzare împotriva preşedintelui
completului de judecată şi a procurorului prezent la
şedinţă. Instanţa i-a respins cererea ca nedovedită.
32. La data de 30 octombrie 2001, în prezenţa
reclamantului şi a apărătorului său, instanţa a
prelungit arestarea preventivă.
33. Prin Sentinţa din data de 6 noiembrie 2001,
Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti l-a condamnat pe reclamant la 4
ani de închisoare pentru trafic de influenţă, pe baza elementelor
aflate la dosar, în special a declaraţiilor date de martorii L.G., M.G.,
F.T., G.G., CN., PC. şi a declaraţiilor reclamantului.
34. Procurorul, reclamantul şi I.M. au formulat
apel împotriva acestei hotărâri. Reclamantul s-a plâns de modul de
interpretare a probelor de către tribunal şi de refuzul
instanţei de a-l audia din nou pe martorul V.M. De asemenea, el s-a plâns
de respingerea, la data de 12 iulie 2001, a excepţiei sale privind
nulitatea urmăririi penale.
35. La data de 22 ianuarie 2002, Curtea Militară
de Apel Bucureşti a respins toate apelurile. In ceea ce priveşte
apelul reclamantului, curtea a reţinut că se dovedise faptul că
procurorii fuseseră desemnaţi în mod legal să înceapă
ancheta penală în cauză. In plus, curtea a reţinut că
probele de la dosar confirmau vinovăţia reclamantului, astfel cum a
fost stabilită de tribunal.
36. Prin Decizia rămasă definitivă din
data de 15 mai 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul
introdus de reclamant. Pe baza elementelor de probă depuse la dosar,
Curtea Supremă a reţinut că în mod corect instanţele au
analizat faptele în cauză şi au individualizat pedepsele aplicate.
37. La data de 28 mai 2003, reclamantul a fost eliberat
condiţionat.
II. Dreptul intern pertinent
A. Reglementarea profesiei de avocat
38. Articolul relevant din Legea nr. 51/1995 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat prevede următoarele:
Articolul 38
„Avocatul este dator să studieze temeinic cauzele
ce i-au fost încredinţate (...), să se prezinte la fiecare termen la
instanţele de judecată (...)."
39. Statutul profesiei de avocat din 31 mai 2001, în
vigoare la data evenimentelor, îi impunea avocatului să îşi asigure
substituirea în caz de imposibilitate, de exemplu, de a se prezenta la un
termen de judecată.
Articolul 10
„In cazul în care avocatul se află în
imposibilitate de a îşi exercita atribuţiile, el va asigura
substituirea sa de către un alt avocat, pentru a nu aduce prejudicii
clientului său."
B. Procedura plângerii penale prealabile
40. Articolele relevante din Codul de procedură
penală (CPP) în vigoare la data evenimentelor prevedeau
următoarele:
Articolul 284 alin. 1
Termenul de introducere a plângerii [prealabile]
„In cazul infracţiunilor pentru care legea prevede
că este necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să
fie introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana
vătămată a ştiut cine este făptuitorul."
C. Căile de atac împotriva actelor procurorului
41. Articolele relevante din CPP în vigoare la data
evenimentelor prevedeau următoarele:
Articolul 278
Plângerea contra actelor procurorului
„Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor
efectuate de procuror (...) se rezolvă de prim-procurorul parchetului. In
cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate
sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către acesta, plângerea
se rezolvă de procurorul ierarhic superior."
42. Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi
completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie
2003 şi intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2004, a introdus în
CPP noul articol 2781, care prevede următoarele:
Articolul 2781
Plângerea în faţa judecătorului împotriva
rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în
judecată
„1. După respingerea plângerii făcute conform
art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale
[...] date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice
alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot
face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de
către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la
judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii,
competenţa să judece cauza în primă instanţă.
2. In cazul în care prim-procurorul parchetului sau,
după caz, procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de
apel, procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul ierarhic superior nu
a soluţionat plângerea în termenul prevăzut în art. 277, termenul
prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării termenului
iniţial de 20 de zile.
3. Dosarul va fi trimis de parchet judecătorului,
în termen de 5 zile (...).
4. Persoana faţă de care s-a dispus
neînceperea urmăririi penale (...), precum şi persoana care a
făcut plângerea se citează (...) Judecătorul, soluţionând
plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe
baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a
oricăror înscrisuri noi prezentate. (...)
8. Judecătorul pronunţă una dintre
următoarele soluţii:
a) respinge plângerea, prin sentinţă, ca
tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată,
menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată;
b) admite plângerea, prin sentinţă,
desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi
trimite cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii
urmăririi penale;
c) admite plângerea, prin încheiere,
desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi,
când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre
judecare; (...).
10. Hotărârea judecătorului
pronunţată potrivit alin. 8 lit. a) şi b) poate fi atacată
cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana
faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale (...),
precum şi de orice altă persoană ale cărei interese
legitime sunt vătămate. (...)
12. Judecătorul este obligat să rezolve
plângerea în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia."
43. In ceea ce priveşte rezoluţiile
parchetului adoptate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, art. IX
şi XI din Legea nr. 281/2003 prevăd următoarele:
Articolul IX
„5. In cazul rezoluţiilor de neîncepere a
urmăririi penale (...) date de procuror până la intrarea în vigoare a
prezentei legi, termenul de introducere a plângerii prevăzute în art. 2781
din Codul de procedură penală este de un an şi curge de la
intrarea în vigoare a prezentei legi, dacă nu s-a împlinit termenul de
prescripţie a răspunderii penale."
Articolul XI
„Prezenta lege intră în vigoare la data publicării
ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi se pune în aplicare
(...) de la data de 1 ianuarie 2004."
D. Statutul procurorilor militari şi al
personalului din penitenciare
44. Prevederile referitoare la statutul procurorilor
militari erau cuprinse, la data evenimentelor, în Legea nr. 54/1993 pentru
organizarea instanţelor şi parchetelor militare şi aveau
următorul conţinut:
Articolul 17
„Atribuţiile Ministerului Public sunt îndeplinite
prin procurori militari constituiţi în parchete militare, pe lângă
fiecare instanţă militară."
Articolul 23
„(...) procurorii militari au calitatea de
magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor."
Articolul 24
„Poate fi numit magistrat militar persoana care (...)
are calitatea de ofiţer activ."
Articolul 30
„Magistraţii militari sunt militari activi şi
au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această
calitate. (...) Acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a
magistraţilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor
permanente din Ministerul Apărării Naţionale."
Articolul 31
„Incălcarea de către magistraţii
militari a normelor stabilite prin Regulamentul disciplinei militare atrage
răspunderea lor în conformitate cu prevederile acestuia."
45. La data evenimentelor din prezenta cauză,
direcţia generală a penitenciarelor aparţinea de Ministerul
Justiţiei, însă personalul din penitenciare era asimilat personalului
militar activ, având grade militare (vezi art. 1 şi 2 din Legea nr.
10/1990 privind proclamarea zilei naţionale a României şi art. 4 § 24
din Hotărârea Guvernului nr. 736/2003 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Justiţiei). Intre timp, personalul din
penitenciare a fost demilitarizat prin Legea nr. 293/2004 privind Statutul
funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia
Naţională a Penitenciarelor, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 581 din 30 iunie 2004 şi intrată în vigoare
la data de 28 septembrie 2004.
E. Legea privind executarea pedepselor
46. Prevederile relevante din Legea nr. 23/1969 privind
executarea pedepselor, în vigoare la data evenimentelor în cauză, erau
următoarele:
Articolul 17
„Condamnaţii au dreptul (...) de a primi şi
trimite corespondenţă şi sume de bani."
Articolul 20
„Corespondenţa, cărţile, ziarele şi
revistele, al căror conţinut este apreciat de comandantul
penitenciarului ca necorespunzător procesului de reeducare al
condamnatului, se reţin şi se păstrează la locul de
deţinere, predându-i-se acestuia la punerea în libertate.
Corespondenţa cu conţinut
necorespunzător se înaintează, dacă este cazul, organelor
competente."
47. Această lege a fost înlocuită de
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 56/2003 privind unele
drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de
libertate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457
din 27 iunie 2003, care prevede modalităţile şi procedura pentru
contestarea deciziilor comandantului penitenciarului cu privire la restricţiile
aduse secretului corespondenţei.
F. Legea privind statutul cadrelor militare
48. Legea nr. 80/1995 prevede următoarele:
Articolul 89
„(1) Hotărârea privind menţinerea în
activitate a cadrelor militare pentru care s-a început urmărirea
penală sau care sunt trimise în judecata instanţelor militare se ia
după soluţionarea cauzei de către parchetul militar ori de
către instanţa de judecată militară.
(2) In acest interval de timp ofiţerii
arestaţi (...) se suspendă din funcţie (...).
(3) Ofiţerii (...) condamnaţi, care anterior
au fost suspendaţi din funcţii, se trec în rezervă începând cu
data suspendării."
G. Infracţiunea flagrantă
49. Articolele relevante din CPP, în vigoare la data
evenimentelor, prevedeau următoarele:
Articolul 465 alin. 1
„Este flagrantă infracţiunea descoperită
în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire
(...)".
Articolul 467 alin. 1
„Organul de urmărire penală sesizat
întocmeşte un proces-verbal, în care consemnează cele constatate cu
privire la fapta săvârşită. In procesul-verbal se
consemnează de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale
celorlalte persoane ascultate."
IN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 §§
1 şi 3 din Convenţie
50. Reclamantul invocă mai multe
încălcări ale drepturilor sale garantate de art. 6 §§ 1 şi 3
lit. b), c) şi d) din Convenţie.
Considerând că nu i s-a analizat în mod echitabil
cauza, reclamantul se plânge în special de refuzul preşedintelui
Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti de a-i permite accesul la dosar
şi de faptul că, în mai multe rânduri, instanţele au judecat în
aceeaşi zi fondul cauzei şi plângerile împotriva prelungirii
arestării preventive, ceea ce l-a împiedicat să fie prezent la toate
şedinţele de judecată. De asemenea, el se plânge de faptul
că tribunalul a audiat martori la datele de 20 şi 21 august 2001, în
lipsa avocatului pe care şi l-a ales anterior. In final, el se plânge
că tribunalul a refuzat, fără nicio motivaţie, să
audieze martorii apărării şi să îl audieze din nou pe
martorul V.M.
Art. 6 prevede următoarele în părţile
sale relevante:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de
către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
(...)
3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (...)
b) să dispună de timpul şi de
înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie
arestat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de
mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să
poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când
interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea
martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca
şi martorii acuzării; (...)"
A. Asupra admisibilităţii
51. Curtea constată că această parte a
cererii nu este vădit neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este
incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, aceasta trebuie
declarată admisibilă.
B. Asupra fondului
52. Guvernul evidenţiază faptul că
avocatul reclamantului nu a informat instanţa despre imposibilitatea sa de
a se prezenta şi nici despre faptul că nu şi-a numit niciun alt
avocat care să-l substituie la termenul de judecată din data de 20
august 2001, deşi cunoştea data stabilită pentru această
şedinţă de judecată, In plus, Guvernul consideră
că avocatul numit din oficiu şi-a îndeplinit în întregime
obligaţiile, asigurându-i reclamantului o apărare
corespunzătoare.
53. Reclamantul nu a prezentat observaţii în
această privinţă.
54. Deoarece cerinţele paragrafului 3 din art. 6
reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil
garantat de paragraful 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de
reclamant din perspectiva acestor două texte coroborate {Doorson
împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996, Culegere de
hotărâri şi decizii 1996-II, pp. 469-470, § 66).
55. In ceea ce priveşte mai ales admisibilitatea
probelor, Curtea reaminteşte că această chestiune aparţine
în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu,
instanţelor naţionale le revine obligaţia de a aprecia probele
de la dosar. Obligaţia stabilită în sarcina Curţii prin
Convenţie constă în special în a cerceta dacă procedura,
privită în ansamblul ei, a avut un caracter echitabil [vezi, printre
altele, Doorson, menţionată mai sus, p. 470, § 67, Van
Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23
aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 711, § 50, Sadak şi alţii
împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, §
63, CEDO 2001-VIII, şi Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr.
34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002].
56. In speţă, Curtea observă că
reclamantul se plânge de faptul că instanţele interne nu I-au
reaudiat pe M.V., astfel cum solicitase. Totuşi, Curtea observă
că M.V. a fost audiat prima oară în prezenţa reclamantului
şi a avocatului său desemnat din oficiu. In continuare, cererea
reclamantului de a audia din nou martorul a fost analizată de
instanţă înainte de a fi respinsă. In orice caz, din dosar nu
rezultă că declaraţia lui M.V. ar fi fost decisivă în soluţia
dată pe fondul cauzei.
Curtea mai observă că instanţa
militară a audiat martori ai apărării propuşi de reclamant
şi că plângerile reclamantului şi ale avocatului său cu
privire la admiterea probelor au fost analizate de instanţele sesizate.
57. In mod similar, Curtea constată că,
deşi reclamantul se plânge de lipsa de timp necesar pentru a-şi
pregăti apărarea şi de refuzul preşedintelui instanţei
de a-i permite accesul la dosar, reclamantul nu a solicitat o prelungire a
termenelor acordate de instanţe - nici personal, nici prin intermediul
avocaţilor săi - şi că nici nu s-a plâns de un pretins
refuz de a i se permite accesul la dosar. In orice caz, din niciun element din
dosar nu rezultă că dreptul la apărare al reclamantului a fost
încălcat.
58. Curtea notează faptul că, exceptând cele
două şedinţe de judecată ţinute la Cluj, reclamantul a
fost asistat pe toată durata procedurii litigioase de către unul sau
chiar 2 apărători aleşi.
59. In ceea ce priveşte desemnarea unui avocat din
oficiu pentru şedinţele din 20 şi 21 august 2001, Curtea
reaminteşte că, dincolo de importanţa relaţiilor de
încredere dintre avocat şi client, nu se poate conferi un caracter absolut
dreptului garantat de art. 6 § 3 c). El este în mod necesar supus anumitor
limitări atunci când, aşa cum este cazul în speţă,
instanţele au obligaţia de a hotărî dacă interesele
justiţiei impun asigurarea unui apărător numit din oficiu pentru
acuzat. Desemnând un astfel de avocat, instanţele naţionale trebuie,
desigur, să ţină cont de voinţa acuzatului. Totuşi,
ele pot să treacă dincolo de această limită dacă
există motive întemeiate şi suficiente de a considera că
interesele justiţiei o impun (Croissant împotriva Germaniei, Hotărârea
din 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29).
60. In speţă, Curtea observă că
reclamantul era reprezentat la data respectivă de 2 avocaţi
aleşi, care cunoşteau data şedinţelor de judecată în
discuţie şi faptul că acestea urmau să aibă loc la
Cluj. Cu toate acestea, ei nu s-au prezentat în faţa instanţei
şi nu şi-au asigurat substituirea, în ciuda prevederilor exprese ale
legii în materie.
61. Avocaţii nu au cerut amânarea cauzei, nici nu
au informat instanţa despre absenţa lor. Plângerea făcută
de soţia reclamantului nu poate complini aceste carenţe. In plus, la
următorul termen de judecată din data de 18 septembrie 2001, avocatul
ales al reclamantului, care a fost prezent, nu a contestat faptul că
martorii au fost audiaţi în lipsa sa.
62. In plus, Curtea observă că tribunalul
militar a hotărât să se deplaseze la Cluj pentru a-i putea audia pe
martorii care refuzaseră să se prezinte în Bucureşti, în ciuda
avertismentelor repetate din partea instanţei.
63. Prin urmare, hotărârea instanţei de a
continua analizarea cauzei şi de a audia martorii este justificată,
cu atât mai mult cu cât reclamantului i s-a acordat un avocat din oficiu, care
a asigurat o apărare corespunzătoare. In acest sens, Curtea
observă că reclamantul nu s-a plâns în faţa instanţelor
interne de o lipsă de diligentă a avocatului său desemnat din
oficiu.
64. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii
pentru a constata că cerinţele art. 6 §§ 1 şi 3 au fost
respectate de instanţele interne.
Prin urmare, nu a avut loc încălcarea acestor
prevederi din Convenţie.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 §
2 din Convenţie
65. Reclamantul consideră că
declaraţiile date în faţa mass-mediei de procurorul I.B., la data de
19 decembrie 2000, au constituit o încălcare a prezumţiei de
nevinovăţie conform art. 6 § 2 din Convenţie, care prevede următoarele:
„2. Orice persoană acuzată de o
infracţiune este prezumată nevinovată până ce
vinovăţia sa va fi legal stabilită."
A. Asupra admisibilităţii
66. Curtea constată că acest capăt de
cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
Pe de altă parte, Curtea constată că nu este incident niciun alt
motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
67. Guvernul consideră că judecătorii
care au analizat cauza nu au fost influenţaţi de declaraţiile
procurorului date la conferinţa de presă şi şi-au
îndeplinit sarcina cu respectarea tuturor garanţiilor unui proces
echitabil. De asemenea, Guvernul reaminteşte că prezumţia de
nevinovăţie a unui inculpat nu împiedică organele judiciare
să informeze publicul asupra anchetelor penale în curs de
desfăşurare.
68. Reclamantul nu a formulat observaţii în
această privinţă.
69. Curtea reaminteşte în primul rând că
prezumţia de nevinovăţie, consacrată de art. 6 § 2 din
Convenţie, este o condiţie a unui proces echitabil şi prevede ca
niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este
vinovată de o infracţiune înainte ca vinovăţia sa să
fi fost stabilită de instanţă, încălcarea prezumţiei
de nevinovăţie putând, prin urmare, să emane nu numai de la un
judecător sau o de la o instanţă, ci şi de la alte
autorităţi publice [Allenet de Ribemont împotriva Franţei, Hotărârea
din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 17, § 38, F.A. împotriva Turciei (dec),
nr. 36.094/97, 11 mai 1999, şi Y.B. şi alţii împotriva
Turciei, nr. 48.173/99 şi 48.319/99, §§ 43-44, 28octombrie 2004].
Curtea subliniază importanţa alegerii
cuvintelor de către agenţii statului în declaraţiile pe care le
formulează înainte ca o persoană să fi fost judecată
şi recunoscută ca vinovată de o infracţiune (Daktaras
împotriva Lituaniei nr. 42.095/98, § 41, CEDO 2000-X).
In final, aceasta reaminteşte că problema
încălcării prezumţiei de nevinovăţie trebuie
analizată în contextul circumstanţelor particulare în care au fost
formulate afirmaţiile litigioase (Daktaras, menţionată
mai sus, § 43).
70. In cauza de faţă, procurorul
însărcinat cu efectuarea anchetei penale împotriva reclamantului a
afirmat, la data de 19 decembrie 2000, cu ocazia unei conferinţe de
presă, că reclamantul era vinovat de trafic de influenţă,
deşi vinovăţia sa nu a fost stabilită legal decât la data
de 15 mai 2002, data la care s-a pronunţat decizia definitivă în
speţă (Allenet de Ribemont, menţionată mai sus, p.
16, § 35, şi, mutatis mutandis, Minelli împotriva Elveţiei, Hotărârea
din 25 martie 1983, seria A nr. 62, pp. 16-17, § 32). De asemenea, acesta nu
şi-a nuanţat cuvintele şi nici nu a avut grijă să le
situeze în contextul procedurii aflate pe rol împotriva reclamantului.
In aceste circumstanţe, Curtea apreciază
că declaraţia făcută de procuror a putut să fie
percepută ca o declaraţie oficială în sensul că reclamantul
era vinovat, deşi vinovăţia sa nu fusese încă
stabilită legal, în sensul jurisprudenţei menţionate mai sus.
71. Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii
pentru a constata că a avut loc încălcarea art. 6 § 2 din
Convenţie.
III. Asupra pretinsei încălcări a art. 8
din Convenţie
72. Reclamantul susţine că a avut loc o
încălcare a secretului corespondenţei de către responsabilii
închisorii Bucureşti- Jilava, cu încălcarea art. 8 § 1 din
Convenţie, care prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea
vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a
corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi
publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec
este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură
care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea
naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică
a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale,
protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora."
A. Asupra admisibilităţii
73. Guvernul invocă excepţia de neepuizare a
căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a atacat în
faţa instanţelor rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale
a procurorului militar din data de 20 octombrie 2003.
In opinia sa, această procedură,
prevăzută de art. 2781 din CPP modificat la data de 24
iunie 2003 şi care a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie
2004, era accesibilă şi eficientă în speţă. Guvernul
îşi sprijină argumentaţia pe 9 hotărâri prin care
instanţele interne au statuat cu privire la recursuri de acest tip, în
contextul unor plângeri penale îndreptate atât împotriva unor persoane private,
cât şi împotriva unor notari publici (pentru pretinse
ilegalităţi în încheierea contractelor în faţa notarului) sau
primari (în calitatea lor de preşedinţi ai comisiilor administrative
pentru restituirea terenurilor confiscate) sau al unei plângeri penale
împotriva unui poliţist, pentru abuz în serviciu.
74. Reclamantul nu a prezentat observaţii în
această privinţă.
75. Curtea apreciază, având în vedere esenţa
capătului de cerere formulat de reclamant, că această
excepţie a Guvernului trebuie conexată cu analiza fondului cauzei.
76. In plus, Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este
incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie
declarat admisibil.
B. Asupra fondului
77. Părţile nu au prezentat observaţii
pe fondul capătului de cerere.
78. Curtea reaminteşte că - a fortiori -
cenzura corespondenţei deţinuţilor şi controlul acesteia de
către autorităţi constituie o ingerinţă în dreptul
acestora la respectarea corespondenţei lor (vezi, de exemplu, Calogero
Diana împotriva Italiei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere
1996-V, p. 1.775, §28).
79. In speţă, reclamantul susţine în
special că scrisoarea sa din data de 11 iunie 2002 i-a fost predată
deschisă de către autorităţile penitenciarului, fapt
necontestat de Guvern. Prin urmare, reclamantul poate să pretindă în
mod rezonabil că a suferit o ingerinţă în drepturile sale
garantate de art. 8 din Convenţie.
80. Curtea constată că plângerea penală
formulată în temeiul art. 195 din Codul penal împotriva comandantului
penitenciarului a ocazionat o anchetă penală supravegheată de
procurorul militar. Procurorul s-a limitat să ia depoziţia
comandantului instituţiei penitenciare şi a altor ofiţeri
consideraţi răspunzători cu corespondenţa, fără
însă a-l audia pe ofiţerul care a distribuit scrisoarea în
cauză, pe reclamant sau pe alţi deţinuţi.
81. Curtea observă că, la data evenimentelor,
procurorii militari erau, ca şi comandantul instituţiei penitenciare,
ofiţeri activi, făcând astfel parte din structura militară,
întemeiată pe principiul subordonării ierarhice (vezi paragrafele 44
şi 45 de mai sus). Or, această legătură
instituţională se traduce, în speţă, printr-o lipsă de
independenţă şi de imparţialitate a procurorului militar în
desfăşurarea anchetei (vezi, mutatis mutandis, Barbu Anghelescu
împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004, si Bursuc
împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004).
82. Prin urmare, Curtea apreciază că
această anchetă nu poate fi considerată eficientă.
83. Desigur, conform art. 2781 din CPP,
reclamantul ar fi putut să conteste neînceperea urmăririi penale în
faţa instanţelor care, conform legii în vigoare, puteau să
retrimită cauza în faţa aceluiaşi procuror.
In ceea ce priveşte eventuala trimitere în
faţa unui procuror militar, Curtea reaminteşte că a constatat
că o astfel de cale de atac nu ar putea fi considerată efectivă.
84. In orice caz, Guvernul nu a oferit niciun exemplu
de jurisprudenţa internă care să pedepsească deschiderea de
către personalul din penitenciar a scrisorilor destinate
deţinuţilor.
85. In aceste circumstanţe, Curtea apreciază
că ar fi excesiv să i se ceară reclamantului să epuizeze
această cale de atac.
86. O ingerinţă în dreptul reclamantului la
respectarea corespondenţei sale încalcă Convenţia în cazul în
care nu respectă cerinţele paragrafului 2 al art. 8. Aşadar,
trebuie analizat dacă ingerinţa în discuţie era „prevăzută
de lege", dacă urmărea un scop legitim în sensul paragrafului
respectiv şi dacă era „necesară într-o societate
democratică" (Cotlet împotriva României, nr. 38.565/97, § 45,
3 iunie 2003).
87. Curtea reaminteşte că în hotărârile Petra
împotriva României (Hotărârea din 23 septembrie 1998, Culegere
1998-VII, pp. 2.853-2.854, §§ 37 şi 38) şi Cotlet, (menţionată
mai sus, § 35), s-a constatat încălcarea art. 8 din Convenţie cu
motivarea că reglementarea în materie nu prezenta calităţile
impuse de o „lege", în sensul art. 8 § 2 din Convenţie. Or,
aceeaşi reglementare era în vigoare si aplicabilă faptelor din cauza
de faţă.
88. Curtea apreciază că speţa de
faţă se aseamănă cu cauzele Petra şi Cotlet menţionate
mai sus şi constată că ingerinţa în speţă nu era
prevăzută de „lege".
Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea nu
consideră necesar să verifice în speţă respectarea
celorlalte cerinţe ale paragrafului 2.
89. Prin urmare, Curtea respinge excepţia
preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de
atac interne şi constată încălcarea art. 8 din Convenţie.
IV. Asupra celorlalte pretinse încălcări
90. Din perspectiva art. 5 §§ 1 c), 3 şi 4,
reclamantul se plânge de arestarea sa în urma unui flagrant delict şi la
plasarea sa în stare de arest preventiv.
91. Conform jurisprudenţei bine stabilite a
Curţii [Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie
1968, seria A nr. 7, pp. 23-24, § 9; B. împotriva Austriei, Hotărârea
din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36, şi Negoescu împotriva
României (dec), nr. 55.450/00, 17 martie 2005], persoanei condamnate în
primă instanţă, indiferent dacă a fost sau nu arestată
până în acel moment, îi sunt aplicabile prevederile art. 5 § 1 a) din
Convenţie, şi nu cele ale art. 5 § 1 c). In speţă,
hotărârea pronunţată de prima instanţă prin care
reclamantul a fost condamnat a avut loc la data de 6 noiembrie 2001, iar la
acea dată acesta nu avea la dispoziţie nicio cale de atac. Or,
cererea de faţă a fost introdusă abia la data de 7 noiembrie
2002. Rezultă că aceste capete de cerere întemeiate pe art. 5 § 1 c)
au fost introduse după mai mult de 6 luni de la data la care a luat
sfârşit încălcarea pretinsă [vezi şi Mujea împotriva
României (dec), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002].
De asemenea, termenul de 6 luni a început să
curgă la data de 6 noiembrie 2001 în ceea ce priveşte capetele de
cerere întemeiate pe articolul 5 §§ 3 şi 4 din Convenţie [vezi, mutatis
mutandis, Rosengren împotriva României (dec), nr. 70.786/01, 27 aprilie
2004].
92. Rezultă că aceste capete de cerere sunt
tardive şi trebuie respinse conform art. 35 §§ 1 şi 4 din
Convenţie.
93. Reclamantul susţine că ar fi suferit rele
tratamente în timpul arestului său preventiv din Cluj şi
Bucureşti, precum şi în timpul transferului său, din datele de
20 şi 21 august 2001, între aceste două oraşe. Curtea
reaminteşte că detenţia preventivă a reclamantului în
arestul din Cluj a luat sfârşit la data de 26 februarie 2001, iar cea din
arestul din Bucureşti, în luna aprilie 2001, adică cu mai mult de 6
luni înainte de introducerea cererii în faţa sa. Transferul în cauză
a fost, de asemenea, efectuat cu mai mult de 6 luni înainte de data
introducerii acestei cereri. Rezultă că şi aceste capete de
cerere sunt tardive şi trebuie respinse conform art.35 §§ 1 şi 4 din
Convenţie.
94. De asemenea, reclamantul susţine că ar fi
fost adus în cătuşe la şedinţele de judecată, fapt
nedovedit de către acesta dincolo de orice dubiu. Presupunând chiar
că i-ar fi fost aplicat un astfel de tratament, Curtea observă
că reclamantul nu a formulat nicio plângere în faţa
autorităţilor naţionale. Pe de altă parte, acesta nu a
furnizat niciun element de probă care să susţină acest
capăt de cerere.
95. Rezultă că acest capăt de cerere
este vădit neîntemeiat şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3
şi 4 din Convenţie.
96. Reclamantul consideră şi că prezumţia
de nevinovăţie a fost încălcată ca urmare a
declaraţiilor judecătorilor şi procurorilor din timpul
şedinţelor de judecată, precum şi ca urmare a trecerii
reclamantului în rezervă din oficiu la data de 18 ianuarie 2001.
97. Curtea apreciază că niciunul dintre
elementele dosarului nu indică o încălcare a principiului
prezumţiei de nevinovăţie ca urmare a declaraţiilor
făcute în timpul procesului propriu-zis, ţinând cont în special de
faptul că aceste declaraţii nu au fost făcute într-un context
independent de procedura penală, cum ar fi, de exemplu, o
conferinţă de presă, care impunea o mai mare prudenţă
din partea autorităţilor (vezi, mutatis mutandis, Daktaras, menţionată
mai sus, § 44). In plus, cererea de recuzare a anumitor membri ai completului
de judecată a fost respinsă ca nedovedită la data de 16
octombrie 2001 de tribunalul militar teritorial (vezi paragraful 31 de mai
sus).
98. Curtea observă în continuare că trecerea
în rezervă a reclamantului la data de 18 ianuarie 2001 a respectat
reglementările în materie, care fac trimitere doar la cadrele militare
împotriva cărora a fost începută urmărirea penală,
fără a presupune dinainte vinovăţia lor (vezi paragraful 47
de mai sus). Nici această lege, nici aplicarea sa în speţă nu
indică o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie a
reclamantului.
99. Rezultă că acest capăt de cerere
este vădit neîntemeiat şi trebuie respins conform art. 35 §§ 3
şi 4 din Convenţie.
100. In fine, reclamantul susţine că
telefonul mobil al soţiei sale a fost ascultat ilegal de către
autorităţi, în special după introducerea cererii de
faţă, astfel încălcându-se prevederile art. 8 din
Convenţie.
101. Curtea observă că reclamantul nu a adus
niciun element de probă în sprijinul afirmaţiei sale. Presupunând
chiar că s-ar putea pretinde victimă în speţă, Curtea
consideră că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat.
Pe cale de consecinţă, Curtea îl respinge
conform art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
V. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
102. Conform art. 41 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă
dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o
înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări,
Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
103. Reclamantul solicită suma de 100.324,15 euro (EUR)
pentru prejudiciul material, din care 71.496,15 EUR reprezentând salariul
neîncasat în timpul detenţiei sale, ţinând cont de veniturile sale
dinainte de data arestării sale, 10.000 EUR reprezentând lipsa de
câştig, 15.000 EUR rezultând din împrumuturile contractate de reclamant
pentru a-şi întreţine familia, iar 3.828 EUR reprezentând
creanţele pe care nu le-a putut recupera din cauza încarcerării sale.
De asemenea, el solicită suma de 9.900.000 EUR cu
titlu de prejudiciu moral, pe care susţine că l-a suferit.
104. Guvernul consideră că prejudiciul
material nu este dovedit şi că, în orice caz, reclamantul nu poate
pretinde plata salariului pe care l-ar fi putut câştiga în perioada cât a
stat în detenţie, având în vedere că nu a efectuat nicio
contraprestaţie. Pe de o parte, acesta consideră că
împrumuturile contractate de reclamant nu atrag răspunderea statului
şi, pe de altă parte, că reclamantul nu a fost în niciun caz
împiedicat să îşi recupereze creanţele în timpul detenţiei
sale.
In fine, Guvernul consideră că suma
solicitată ca daune morale este exagerată şi că nu
există raport de cauzalitate între suma cerută şi prejudiciul
suferit.
105. Curtea reaminteşte că, în
speţă, a constatat încălcarea principiului prezumţiei de
nevinovăţie şi a dreptului la secretul corespondenţei
reclamantului în timpul detenţiei sale. Din acest motiv, numai prejudiciul
cauzat de faptele ce constituie aceste încălcări va putea fi acoperit
prin intermediul prezentei hotărâri, In acest sens, Curtea nu distinge
nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate
şi prejudiciul material invocat şi respinge aceste cereri. In schimb,
ea consideră că este cazul să îi acorde reclamantului suma de
2.000 EUR cu titlu de prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
106. Reclamantul solicită şi suma de 2.956,46
EUR pentru cheltuielile de judecată angajate în faţa instanţelor
interne şi în faţa Curţii. Prin intermediul avocatului său,
domnul Mateuţ, reclamantul trimite un raport detaliat al cheltuielilor
sale, inclusiv chitanţele ce justifică plata, în anul 2001, a sumei
de 2.894.000 lei româneşti vechi (ROL) către avocaţi,
bilete de tren între Gherla şi Cluj datând din anul 2001 şi având o
valoare totală de 2.411.600 ROL, precum şi suma de 14.980.293 ROL
pentru combustibilul utilizat, 2.869.540 ROL reprezentând diverse facturi
şi 4.766.100 ROL reprezentând valoarea coletelor şi scrisorilor
trimise reclamantului în închisoare de către familia sa.
107. Guvernul consideră că legătura de
cauzalitate dintre pretinsele cheltuieli şi încălcările invocate
în faţa Curţii nu a fost dovedită şi consideră, prin
urmare, că cererile reclamantului nu sunt justificate şi trebuie
respinse de Curte.
108. Conform jurisprudenţei Curţii, un
reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată
decât în măsura în care li s-a stabilit veridicitatea, necesitatea şi
caracterul rezonabil. In speţa de faţă, ţinând cont de
documentele aflate la dosar şi de criteriile menţionate mai sus,
Curtea consideră rezonabilă suma de 200 EUR, cu toate cheltuielile
incluse, pe care i-o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
109. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii
moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte
procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. uneşte cu fondul şi respinge excepţia
preliminară a Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne în
ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 8;
2. declară cererea admisibilă în ceea ce
priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 §§ 1 şi 2 (cu
privire la conferinţa de presă din data de 19 decembrie 2000) şi
pe art. 6 § 3 şi art. 8 (cu privire la respectarea secretului
corespondenţei în închisoare) şi inadmisibilă în rest;
3. hotărăşte că nu a avut loc
încălcarea art. 6 §§ 1 şi 3 din Convenţie;
4. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 6 § 2 din Convenţie;
5. hotărăşte că a avut loc
încălcarea art. 8 din Convenţie;
6. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească
reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a
prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2.000
EUR (două mii euro) cu titlu de daune morale şi 200 EUR (două
sute euro) pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce ar
putea fi datorată cu titlu de impozit, ce vor fi convertite în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
b) ca, începând de la expirarea termenului
menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste
sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată
egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu
3 puncte procentuale;
7. respinge cererea de reparaţie echitabilă
în rest.
Intocmită în limba franceză, ulterior
comunicată în scris la data de 25 martie 2008, conform art. 77 §§ 2
şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier