HOTARARE Nr. 0
din 27 septembrie 2007
în Cauza Grozescu împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 293 din 5 mai 2009
(Cererea nr. 17.309/02)
In Cauza Grozescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători,
şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 6 septembrie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
17.309/02) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui
stat, domnul Alexandru Ştefan Grozescu (reclamantul),
a sesizat Curtea la data de 28 februarie 2002 în
temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este
reprezentat de domnul Dumitru Rădescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. La data de 22 martie 2006, Curtea a decis să
comunice Guvernului cererea întemeiată pe art. 6 § 1 din Convenţie. Invocând
prevederile art. 29 § 3, aceasta a decis să analizeze în acelaşi timp
admisibilitatea şi temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantul s-a născut în anul 1960 şi locuieşte în Bucureşti.
5. Reclamantul şi G.S.B. s-au căsătorit la data de 30 noiembrie 1984.
6. La data de 20 iulie 2000, reclamantul a sesizat
Judecătoria din Bucureşti cu o acţiune împotriva G.S.B., solicitând pronunţarea
divorţului, şi a declarat că este de acord ca fosta sa soţie să îşi păstreze
numele de căsătorie. La termenul de judecată din data de 12 octombrie 2000,
reclamantul i-a solicitat instanţei să dispună ca G.S.B. să îşi reia numele dinaintea
căsătoriei. G.S.B. a făcut o cerere reconvenţională, solicitând instanţei să
pronunţe divorţul şi să lase la aprecierea acesteia cererea referitoare la
numele său.
7. Prin Sentinţa din data de 7 decembrie 2000,
instanţa a pronunţat divorţul reclamantului de G.S.B., din vina exclusivă a
reclamantului, şi a hotărât că G.S.B. ar trebui să îşi reia numele de fată, în
lipsa acordului reclamantului.
8. G.S.B. a formulat apel împotriva acestei sentinţe,
solicitând permisiunea de a-şi păstra numele de căsătorie, cu motivarea că
reclamantul şi-a dat acordul în acest sens. Prin Decizia din data de 18 iunie
2001, Tribunalul Bucureşti i-a respins apelul, motivând că, în speţă, nu exista
niciun motiv care să justifice permisiunea de a purta numele de căsătorie fără
acordul reclamantului.
9. G.S.B. a formulat recurs împotriva acestei decizii
în faţa Curţii de Apel Bucureşti şi a arătat că, fiind administrator în mai
multe societăţi, ea era cunoscută cu numele de căsătorie în mediul profesional.
De asemenea, a arătat că, în cererea sa introductivă în instanţă, reclamantul îşi dăduse acordul ca ea să
îşi păstreze numele din timpul căsătoriei. In întâmpinarea sa, reclamantul a
respins aceste argumente, arătând că G.S.B. era asociata unică a unei societăţi
care îi aparţinuse înainte de anul 2000 reclamantului, că ea administra şi o
societate care îi aparţinea fiicei sale şi că erau în curs de desfăşurare
dosare de urmărire penală împotriva ei.
10. In faţa Curţii de Apel a avut loc o singură
şedinţă de judecată, la data de 12 decembrie 2001. La această şedinţă, în lipsa
lui G.S.B. şi a avocatului său, după ce l-a ascultat pe avocatul reclamantului,
Curtea de Apel a declarat dezbaterile închise şi a amânat decizia. La scurt
timp după plecarea avocatului reclamantului, G.S.B. s-a prezentat în faţa
Curţii de Apel. Curtea a hotărât să redeschidă dezbaterile şi a audiat-o pe
G.S.B. în lipsa reclamantului sau a avocatului acestuia. G.S.B. a depus la
dosar proba că a plătit taxele de timbru şi a solicitat Curţii de Apel
admiterea recursului şi să îi permită să poarte numele de căsătorie.
11. Prin decizia din aceeaşi zi, Curtea de Apel a
admis recursul lui G.S.B. şi i-a permis să poarte numele de căsătorie, cu
motivarea că era cunoscută cu acest nume în mediul profesional şi că
reclamantul îşi dăduse acordul în cererea sa introductivă în instanţă, chiar
dacă ulterior şi-a schimbat poziţia.
II. Dreptul intern pertinent
12. Codul de procedură civilă
ARTICOLUL 85
„Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât
după citarea sau înfăţişarea părţilor (...)."
ARTICOLUL 127
„Pricinile se dezbat verbal, dacă legea nu dispune
altfel."
ARTICOLUL 137
„(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra
excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în
totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
(2) Excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât
dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu
dezlegarea în fond a pricinii."
ARTICOLUL 147
„Dezbaterile urmate în şedinţă se vor trece în
încheierea de şedinţă, care va fi semnată de judecători şi de grefier."
ARTICOLUL 150
„Când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele va
declara dezbaterile închise."
ARTICOLUL 151
„Pricina poate fi repusă pe rol, dacă instanţa găseşte
necesare noi lămuriri."
ARTICOLUL 294 alin. 1
„In apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza
sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula alte
cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu
sunt considerate cereri noi (...)."
ARTICOLUL 316
„Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se
aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor
cuprinse în acest capitol."
13. Codul familiei
ARTICOLUL 40 alin. 1
„La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot
învoi ca soţul care (...) a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al
celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei."
ARTICOLUL 40 alin. 2
„ (...) Instanţa, pentru motive temeinice, poate să
încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soţi."
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
14. Reclamantul
susţine că a avut loc o încălcare a principiului contradictorialităţii, astfel
cum este prevăzut la art. 6 § 1 din Convenţie, motivat de faptul că fosta sa
soţie a fost audiată de Curtea de Apel, la data de 12 decembrie 2001, fără ca
el sau avocatul său să fi fost prezent. Art. 6 § 1 din Convenţie prevede
următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...), care va hotărî (...)
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil
(...)."
A. Asupra admisibilităţii
15. Curtea constată că
acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Mai mult, Curtea constată că acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie
declarat admisibil.
B. Asupra fondului
16. Reclamantul arată
că atât documentele referitoare la plata taxei de timbru, cât şi concluziile
orale asupra motivelor de recurs constituie elemente importante ale procedurii
care, în conformitate cu art. 85 şi 127 din Codul de procedură civilă, ar fi
trebuit să facă obiectul unei dezbateri între părţi. De asemenea, el observă
că, în orice caz, chiar dacă instanţa de apel nu considera util să amâne
procedura în întregime, în temeiul art. 137 din Codul de procedură civilă,
aceasta nu se putea pronunţa decât asupra excepţiei referitoare la neplata
taxei de timbru, fără a aborda fondul cauzei. In acest sens, reclamantul
subliniază că, la termenul din data de 12 decembrie 2001, el nu a prezentat
concluzii orale decât asupra excepţiei de neplată a taxei de timbru şi nu asupra
fondului cauzei. Prin urmare, Curtea de Apel ar fi trebuit să amâne cauza
pentru a-i da posibilitatea
să răspundă la observaţiile orale ale G.S.B. pe fond.
17. De asemenea, reclamantul observă că fosta sa soţie
a formulat pentru prima dată cererea expresă de păstrare a numelui de căsătorie
în faţa instanţei de apel şi că argumentele sale referitoare la faptul că în
mediul profesional este cunoscută cu acest nume au fost prezentate pentru prima
dată în faţa Curţii de Apel. Aşadar, el nu a beneficiat de o dezbatere orală
contradictorie în ceea ce priveşte argumentul care a influenţat Curtea de Apel
în luarea deciziei sale şi pe care aceasta şi-a întemeiat decizia.
18. Guvernul prezintă faptul că procedura în cauză
intră în domeniul dreptului civil şi că autorităţile naţionale se bucură de o
marjă de apreciere mai mare decât în materie penală. Mai mult, în temeiul
dreptului intern, deşi instanţa de recurs este competentă să statueze cauza în
fapt şi în drept, ea se limitează la a verifica dacă deciziile instanţelor
inferioare au un caracter arbitrar, fără ca părţile să poată prezenta în faţa
ei cereri noi.
19. De asemenea, Guvernul subliniază că, aşa cum reiese din încheierea de şedinţă din data de 12
decembrie 2001, fosta soţie a reclamantului nu a făcut decât să depună la dosar
dovada că a plătit taxele judiciare şi a solicitat Curţii de Apel să îi admită
recursul, fără a prezenta argumente în acest sens. Or, în opinia Guvernului,
atragerea unor consecinţe excesive din absenţa reclamantului în acest moment al
procedurii nu poate fi de natură să apere interesele părţilor şi cele ale unei
bune administrări a justiţiei.
20. Guvernul mai observă că
argumentele reclamantului au fost ascultate în primă instanţă şi în apel de
instanţele care au statuat pe fond cererea fostei sale soţii de a-şi păstra
numele de căsătorie. Pe de altă parte, el a avut cunoştinţă de toate dovezile
administrate la dosar, precum şi de motivele de recurs ale lui G.S.B., la care
el a avut posibilitatea să răspundă în scris.
21. Curtea constată că starea civilă a persoanelor
intră în sfera drepturilor cu caracter civil în sensul art. 6 § 1 (Mustafa
împotriva Franţei, nr. 63.056/00,
Hotărârea din 17 iunie 2003, § 14). Ea reaminteşte încă de la început
jurisprudenţa sa, conform căreia dreptul la o procedură în contradictoriu, în
sensul art. 6 § 1, „implică, în principiu, pentru părţile la un proces, penal
sau civil, facultatea de a lua la cunoştinţă orice probă sau observaţie
prezentată judecătorului, chiar şi de către un magistrat independent, pentru
a-i influenţa decizia, şi de a o discuta" [vezi, printre multe altele, Morel
împotriva Franţei, nr. 34.130/96, § 27, CEDO
2000-VI; Meftah şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 32.911/96, 35.237/97 şi 34.595/97, § 51, CEDO 2002-VII,
şi Augusto împotriva Franţei, nr. 71.665/01, § 50, CEDO 2007-.'.. (extrase)].
22. De asemenea, Curtea observă în acelaşi timp că nu
contează foarte mult faptul că această cauză ţine de contenciosul civil în
care, aşa cum Guvernul reaminteşte pe bună dreptate, autorităţile naţionale se
bucură de o marjă de apreciere mai mare decât în domeniul penal (Lobo Machado împotriva Portugaliei, Hotărârea
din 20 februarie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I, pp.
206-207, § 31, şi Vermeulen împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 februarie 1996, Culegere
1996-I, p. 234, § 33). Intr-adevăr, din hotărârile
Lobo Machado şi Vermeulen menţionate mai sus reiese că, în materie,
cerinţele care decurg din dreptul la o procedură contradictorie sunt aceleaşi
în civil ca si în penal (p. 206, § 31 si, respectiv, p.
234, §33). '
23. Curtea apreciază că ar fi cazul să ia în
considerare caracteristicile procedurii în cauză atunci când sunt în joc
cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie (mutatis mutandis, Meftah şi alţii, citată
anterior, § 47). In această privinţă, ea constată că, în speţă, Curtea de Apel
a decis să redeschidă dezbaterile fără a-l informa pe reclamant, după ce a
amânat cauza în vederea pronunţării. După anularea hotărârilor pronunţate de
judecătorie şi de instanţa de apel, Curtea de Apel a pronunţat o nouă hotărâre
pe fond, defavorabilă reclamantului (vezi, mutatis
mutandis, Constantinescu împotriva României, nr.
28.871/95, § 52, CEDO 2000-VMI). Prin urmare, Curtea nu poate decât să constate
că procedura internă a fost continuată fără ştirea reclamantului.
24. Mai mult, Curtea observă că Decizia din data de
12 decembrie 2001 se baza în mare parte pe argumentul prezentat de G.S.B.
pentru prima dată în apel, şi anume că în mediul profesional era cunoscută cu
numele de căsătorie. Desigur, reclamantul a avut posibilitatea să răspundă la
acest argument în observaţiile sale scrise prezentate în faţa Curţii de Apel.
Totuşi, G.S.B. a putut să îşi prezinte concluziile orale în faţa Curţii de Apel
fără ca reclamantul sau avocatul acestuia să fie prezent şi fără ca aceştia să
aibă posibilitatea să cunoască ulterior conţinutul acestora şi să le răspundă.
Or, chiar dacă aceste concluzii au fost foarte scurte, este indiscutabil faptul
că G.S.B. a solicitat explicit admiterea recursului său. Aceste concluzii
urmăreau astfel în mod evident să influenţeze decizia Curţii de Apel. Aşadar,
ar fi trebuit să i se ofere reclamantului o posibilitate să le comenteze dacă
dorea acest lucru.
25. Presupunând chiar că, aşa cum susţine Guvernul,
concluziile orale ale lui G.S.B. nu ar fi prezentat niciun fapt sau argument
care nu se afla deja în dosar, această apreciere, în realitate, aparţine
exclusiv părţilor în litigiu: ele sunt cele care trebuie să judece dacă un
document necesită comentarii sau nu (Niderost-Huber
împotriva Elveţiei, Hotărârea din 18 februarie 1997,Ctv/egere 1997-I, p. 108, § 29).
Este în joc în special încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei: ea
se întemeiază, printre altele, pe garanţia de a se fi putut exprima asupra
fiecărei probe din dosar. Astfel, Curtea observă că, în măsura în care Decizia
din data de 12 decembrie 2001 a consemnat pe scurt că G.S.B. a fost audiată şi
că a solicitat Curţii de Apel admiterea recursului, reclamantului îi era
imposibil să verifice care era conţinutul concluziilor orale ale lui G.S.B. şi
dacă acestea se limitau la a reproduce motivele sale de recurs.
26. In măsura în care art. 6 § 1 din Convenţie
urmăreşte, înainte de toate, să apere interesele părţilor şi cele ale unei bune
administrări a justiţiei (vezi, mutatis mutandis, Acquaviva împotriva Franţei, Hotărârea din 21 noiembrie 1995, seria A nr. 333-A, p. 17, § 66),
aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că procesul
reclamantului nu a fost desfăşurat în mod echitabil, având în vedere lipsa dezbaterii în contradictoriu în procedura de recurs.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 8 din Convenţie
27. Reclamantul se
plânge de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private, motivat prin
aceea că permisiunea dată fostei sale soţii de a-i purta numele după divorţ i-a
cauzat prejudicii de ordin moral, din cauza faptului că aceasta a făcut
obiectul unei urmăriri penale pentru fals. El invocă art. 8 din Convenţie, care
prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii
sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în
exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut
de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică,
este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a
moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora."
28. Curtea constată că acest capăt de cerere este
direct legat de capătul de cerere analizat din perspectiva art. 6 § 1 din
Convenţie şi îl declară admisibil. Având în vedere concluziile sale referitoare
la această prevedere expuse mai sus în paragrafele 22-26 şi ţinând cont de
faptul că nu poate specula asupra soluţiei pe care ar fi avut-o procedura,
Curtea apreciază că nu este necesar să analizeze separat temeinicia capătului de
cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art.
41 din Convenţie
29. Conform art. 41 din
Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
30. Reclamantul solicită
suma de 100.000 euro (EUR) cu titlu de daune morale pe care le-ar fi suferit
din cauza încălcării dreptului său la un proces echitabil şi a dreptului său la
o viaţă privată, având în vedere permisiunea dată de instanţele naţionale
fostei sale soţii de a purta numele său după divorţ.
31. Guvernul apreciază că suma solicitată este
excesivă şi consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între
prejudiciul solicitat şi pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie. Acesta
consideră că o constatare a încălcării ar fi suficientă pentru a repara prejudiciul
moral al reclamantului.
32. Curtea constată că singurul fundament care trebuie
reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul
că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa instanţelor
naţionale. Desigur, Curtea nu poate specula care ar fi fost soluţia procesului
în cazul contrar, însă apreciază că nu este lipsit de rezonabilitate să creadă
că partea interesată a suferit un prejudiciu moral real în procesul respectiv.
Totuşi, Curtea consideră acest prejudiciu suficient compensat prin constatarea
încălcării art. 6 § 1 din Convenţie.
B. Cheltuieli de judecată
33. Reclamantul
solicită şi suma de 400 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată angajate în faţa
Curţii, însă fără a prezenta documente justificative.
34. Guvernul observă că
reclamantul nu a furnizat niciun document justificativ pentru a dovedi
realitatea cheltuielilor de judecată solicitate şi consideră că, prin urmare,
nu ar trebui să îi fie acordată nicio sumă cu acest titlu.
35. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li
s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului
acestora. In speţă, Curtea este de acord că reclamantul a suportat cheltuieli
pentru a obţine îndreptarea încălcării Convenţiei la nivel european. Ţinând
cont de gradul de complexitate relativ redus al cauzei de faţă, care respectă o
jurisprudenţă bine stabilită, şi statuând în echitate, în sensul art. 41 din
Convenţie, Curtea consideră rezonabil să îi acorde suma de 400 EUR cu titlu de
cheltuieli de judecată.
C. Dobânzi moratorii
36. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
3. hotărăşte că nu este necesar să analizeze pe fond
şi capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenţie;
4. hotărăşte că prin însăşi constatarea încălcării
art. 6 § 1 din Convenţie se oferă o reparaţie echitabilă suficientă pentru
daunele morale suferite de domnul Grozescu;
5. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să îi plătească
reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei
hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 400 EUR (patru sute euro)
cu titlu de cheltuieli de judecată;
b) ca suma respectivă să fie convertită în moneda
statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii şi ca la aceasta să
se adauge orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
c) ca, începând de la expirarea acestui termen şi până
la data plăţii, această sumă să fie majorată cu o dobândă simplă având o rată
egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene
valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.
Intocmită în limba franceză, ulterior comunicată în
scris la data de 27 septembrie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3
din Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier