HOTARARE Nr. 0
din 23 februarie 2006
in Cauza Stere si altii
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 600 din 30 august 2007
SECŢIA a III-a
(Cererea nr. 25.632/02)
Strasbourg
In Cauza Stere şi alţii împotriva României, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere
formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, J. Hedigan, L. Caflisch, C.
Bîrsan, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, M.E. Myjer, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de
consiliu la data de 2 februarie 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDU RA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
25.632/02) îndreptată împotriva României, prin care 3 cetăţeni ai acestui stat,
domnii Mihail Stere, Romeo Stoica şi Emil Marin Enache (reclamanţii) au
sesizat Curtea la data de 21 iunie 2002, în temeiul articolului 34 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanţii, cărora li s-a acordat beneficiul
asistenţei judiciare, au fost reprezentaţi de către doamna Adnana Călugăr, avocat în Alba Iulia. Guvernul României (Guvernul) a fost reprezentant de agentul său, doamna R. Rizoiu, ulterior de
doamna B. Ramascanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 14 decembrie 2004, Curtea (Secţia a
III-a) a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând art. 29 alin. 3, aceasta
a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
I N FAPT
I. Imprejurările
cauzei
4. Reclamanţii s-au născut în
anii 1960, 1956 şi, respectiv, 1948 şi locuiesc în Alba
Iulia.
5. In cadrul restructurării armatei, începută în 1995,
au fost adoptate mai multe măsuri legislative pentru a încuraja cadrele
militare să ceară trecerea în rezervă şi, prin urmare, să se pensioneze
anticipat.
6. In afara pensiei, art. 7 din Ordonanţa Guvernului
nr. 7/1998 (Ordonanţa nr. 7/1998) acordă celor interesaţi o „plată
compensatorie" neimpozabilă, calculată pe baza soldei lunare brute. Art.
31 alin. 1 din Legea nr. 138/1999 (Legea nr.
138/1999) le acorda, de asemenea, dreptul la un
„ajutor" neimpozabil şi calculat şi el în funcţie de solda lunară brută.
Modul de calcul al acestor ajutoare a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 136/2000 (Ordonanţa nr.
136/2000), care stabileşte ca bază de calcul
valoarea soldei lunare nete.
7. La cererea lor, reclamanţii au fost trecuţi în rezervă
şi li s-a acordat pensionarea anticipată (la 31 martie 2000 pentru primul şi al
treilea şi la 31 mai 2000 pentru cel de-al doilea) şi dreptul la pensie şi la
alocaţiile menţionate mai sus. Or, în momentul plăţii acestor sume, Ministerul
Apărării a dedus din acestea valoarea impozitului pe venit, calculat conform
dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 73/1999 referitoare la impozitul pe venit (Ordonanţa nr.
73/1999), privându-l astfel pe primul reclamant de
suma de 85.804.572 lei (ROL), pe cel de-al doilea de suma de 77.945.656 lei
(ROL), iar pe cel de-al treilea de 59.605.499 lei (ROL).
8. Printr-o acţiune îndreptată împotriva Ministerului
Apărării, reclamanţii au cerut restituirea acestor sume, pe care ei le
considerau ca fiind reţinute pe nedrept, din moment ce Ordonanţa nr. 7/1998 şi
Legea nr. 138/1999 scuteau aceste alocaţii de impozit. Ministerul Apărării a
contestat această cerere,
argumentând că impozitarea respectivă era conformă cu Ordonanţa nr. 73/1999.
9. Prin Sentinţa din 11 ianuarie 2001, Judecătoria Alba
Iulia a admis acţiunea reclamanţilor şi a condamnat Ministerul Apărării la
restituirea sumelor reţinute cu titlu de impozit. Instanţa a apreciat că la
data pensionării lor, cu mult înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei nr.
136/2000, reclamanţii dobândiseră dreptul de a primi alocaţii neimpozabile,
calculate pe baza soldei lor lunare brute. In plus, instanţa a observat că art.
5 din Ordonanţa nr. 73/1999 precizează că ajutoarele sunt şi ele neimpozabile.
10. Ministerul Apărării a introdus recurs, susţinând
că scutirea de impozit referitoare la plata compensatorie prevăzută la art. 7
din Ordonanţa nr. 7/1998 fusese abrogată în mod expres prin art. 86 din
Ordonanţa nr. 73/1999, care a anulat, în mod implicit, şi scutirea privind alocaţia
de sprijin prevăzută la art. 31 alin. 1 din Legea nr. 138/1999.'
11. Prin Decizia definitivă din 27 martie 2001,
Tribunalul Alba a confirmat temeinicia sentinţei, expunându-şi motivele după
cum urmează:
„Chiar dacă, fără temei, s-ar reţine că ar fi fost
abrogate prevederile art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998, rămân, ca
temei de drept, prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 138/1999, care, de
asemenea, prevăd neimpozitarea şi plata în raport de solda lunară brută; cu
privire la acesta, în mod nejustificat, recurentul apreciază că ar fi fost
implicit abrogat întrucât nu există nicio raţiune pentru această apreciere,
Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 fiind ulterioară Legii nr. 138/1999, astfel că
legiuitorul ar fi urmărit abrogarea şi a art. 31 alin. 1 din această lege,
nimic nu l-ar fi împiedicat să o facă expres, aşa cum a prevăzut expres
celelalte acte normative enumerate la art. 86 din Ordonanţa Guvernului nr.
138/1999; (...) de asemenea,
o ordonanţă a guvernului nu poate abroga o lege, fiind act normativ de grad
inferior.
Pe de altă parte, în mod greşit recurentul a susţinut
că Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit este lege
specială în raport cu Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 şi Legea nr. 138/1999;
această ordonanţă este reglementarea-cadru în materie de impozitare - şi deci
specială în raport cu dreptul comun al muncii, dar, în raport cu Ordonanţa
Guvernului nr. 7/1998 şi Legea nr. 138/1999, care reglementează drepturile unei
categorii speciale de salariaţi în privinţa impozitării, Ordonanţa Guvernului
nr. 73/1999 constituie drept comun în materie de impozitare, de la care se
derogă prin reglementările speciale pentru cadrele militare, reglementări
constituite de Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 şi Legea nr. 138/1998.
In altă ordine de idei, art. 6 din Ordonanţa Guvernului
nr. 73/1999 prevede că ajutoarele şi plăţile compensatorii de natura celor care
fac obiectul prezentului litigiu sunt scutite de impozit pe venit, deci nici
ulterior intenţia legiuitorului n-a fost impozitarea.
Faptul că în Legea nr. 136/2000 se face referire la
solda netă nu are relevanţă în cazul petenţilor, care au fost astfel
disponibilizaţi înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ, care nu
poate avea efecte ex tunc. (...) Eventuala discriminare [între, pe de o parte, militarii care
au trecut în rezervă după intrarea în vigoare a Ordonanţei nr. 136/2000 şi ale
căror alocaţii au fost calculate prin raportare la solda lunară netă şi, pe de
altă parte, cei care au trecut în rezervă anterior acestei date şi cărora li
s-au acordat alocaţii calculate prin raportare la solda lunară brută] la care
face referire recurentul nu este o chestiune la latitudinea unităţii care
disponibilizează sau a instanţei, ci la latitudinea legiuitorului, care trebuie
să o aibă în vedere în procesul de legiferare şi sa-i găsească soluţionarea
adecvată printr-o reglementare precisă şi expresă. Astfel, nici unitatea
recurentă, nici instanţa judecătorească nu se poate substitui legiuitorului,
uniformizând reglementări legale diferite, intrate în vigoare la date diferite
şi asupra aceluiaşi gen de situaţii dar născute, modificate sau stinse sub imperiul unor legi diferite."
12. Instanţa a apreciat, de asemenea, că cele două
alocaţii în discuţie nu puteau fi considerate drept „salariu" sau „venit
asimilat salariului", în sensul art. 22 şi 23 din Ordonanţa nr. 73/1999,
cu atât mai mult cu cât ele nu figurau printre veniturile impozabile menţionate
la art. 4 din această ordonanţă.
In fine, instanţa a confirmat practica instanţelor în
litigii similare, practică ce era favorabilă cererilor fostelor cadre militare.
13. Având în vedere că Sentinţa din 11 ianuarie 2001 a
intrat în puterea lucrului judecat şi a fost învestită cu formulă executorie,
reclamanţii au încasat la o dată neprecizată sumele ce făcuseră obiectul
litigiului.
14. La data de 11 septembrie 2001, procurorul general
al României a formulat în faţa Curţii Supreme de
Justiţie un recurs în anulare împotriva Sentinţei Judecătoriei Alba Iulia din
11 ianuarie 2001 şi a Deciziei Tribunalului Alba din 27 martie 2001.
15. Acesta a apreciat că, în interpretarea legislaţiei
interne, cele două instanţe au comis erori grave de drept, ajungând la o
soluţionare greşită a litigiului. El a argumentat că art. 86 din Ordonanţa nr.
73/1999 abrogase prevederile art. 7 din Ordonanţa nr. 7/1998 şi pe cele ale
art. 31 din Legea nr. 138/1999 şi a adăugat că, în baza art. 4 şi 23 ale
Ordonanţei nr. 73/1999, alocaţiile şi celelalte drepturi de care au beneficiat
cadrele militare erau asimilate salariilor şi erau, din acel moment, supuse
impunerii prevăzute de această ordonanţă.
16. Reclamanţii au cerut respingerea recursului în
anulare, contestând argumentarea procurorului general referitoare la abrogarea
articolelor mai sus menţionate şi la asimilarea alocaţiilor cu salariile.
Aceştia au argumentat că în orice caz şi presupunând că alocaţiile puteau fi asimilate salariilor, ele nu ar
fi trebuit să fie supuse impozitului, art. 6 lit. f) din Ordonanţa nr. 73/1999
scutind de impozit alocaţiile calculate pe baza soldei lunare nete. Or, conform
art. 24 alin. 2 din această ordonanţă, venitul net nu era venitul brut după
deducerea impozitului, ci venitul brut minus cotizaţiile sociale. De aceea, ei
au estimat că Ministerul Apărării le supusese pe nedrept alocaţiile
impozitului.
17. Prin Decizia din 30 ianuarie 2002, Curtea Supremă
de Justiţie a admis recursul în anulare, a casat hotărârile criticate şi a
dispus rambursarea sumelor pe care Ministerul Apărării le-a plătit
reclamanţilor în baza acestor hotărâri. Pasajul pertinent din decizie este
redactat astfel:
„Deşi este real că potrivit art. 31 din Legea nr.
138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar, la
trecerea în rezervă sau direct în retragere, cu drept de pensie, cadrele militare
beneficiază de un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunară brută,
acest text trebuie raportat la dispoziţiile art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr.
73/1999 privind impozitul pe venit şi, respectiv, la Hotărârea Guvernului nr.
1.066/1999, care, deşi confirmă neimpozitarea veniturilor provenite din
ajutoare, precizează totodată ce venituri fac parte din atare categorie,
excluzându-le pe cele de natură salarială.
Or, faţă de împrejurarea că însăşi Legea nr. 138/1999
se referă la şcolarizarea personalului militar şi la drepturile derivate ale
acestuia din calitatea de salariat apare cu evidenţă că veniturile acordate
militarilor la trecerea în rezervă sau direct în retragere cu titlu de
ajutoare, în condiţiile art. 31 din lege, decurg din statutul lor de salariaţi
şi prin urmare sunt supuse impozitării în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.
73/1999 privind impozitul pe venit.
Că este aşa o confirmă şi Normele metodologice pentru
aplicarea Ordonanţei Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit,
aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.066/1999 care, referindu-se la art. 5
din ordonanţă, individualizează categoriile de venituri care nu sunt impozabile
şi nu se impozitează, între care şi ajutoarele.
Din enumerarea făcută de text rezultă că ajutoarele
neimpozabile vizează exclusiv forme de sprijin cu destinaţie specială, cum ar
fi ajutoarele soţiilor care satisfac serviciul militar obligatoriu; ajutorul
social acordat potrivit legii; ajutorul de urgenţă acordat de Guvern şi de
primari în situaţii de necesitate; ajutorul de înmormântare şi altele.
Textul menţionat nu face nicio referire la ajutoarele
pentru trecerea în rezervă acordate cadrelor militare în raport cu solda lunară
brută.
Prin urmare, aceste ajutoare fiind de natură salarială
şi având ca bază de calcul solda lunară brută urmează a fi impozitate ca orice
venit brut.
De altfel, în art. 86 din Ordonanţa Guvernului nr.
73/1999 se statuează expres că se abrogă orice dispoziţii contrare menţionatei
ordonanţe, ceea ce confirmă odată în plus intenţia legiuitorului de a impozita
aceste categorii de ajutoare.
In ceea ce priveşte plăţile compensatorii acordate
reclamanţilor potrivit art. 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 7/1998 calculate tot
în raport de solda brută şi neimpozitate, art. 86 din Ordonanţa Guvernului nr.
73/1999 privind impozitul pe venit statuează expres abrogarea acestui text cu
privire la neimpozitarea respectivelor venituri şi prin urmare reclamanţii
datorează impozite şi pentru aceste sume.
Pe de altă parte, este de evidenţiat şi faptul că în
art. 6 lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit,
care enumera veniturile scutite de impozitul pe venit, figurează doar plăţile
compensatorii şi ajutoarele calculate în baza soldei lunare nete. Or, în speţă,
plăţile compensatorii şi ajutoarele acordate reclamanţilor s-au acordat în
raport de solda lunară brută
şi prin urmare şi din această perspectivă atari venituri erau impozabile."
18. Deoarece autorităţile nu
au introdus nicio cerere de executare silită a deciziei Curţii Supreme de
Justiţie, reclamanţii nu au restituit până în prezent sumele litigioase.
II. Dreptul intern pertinent
A. Codul de procedură civilă
19. Art. 330 din Codul de
procedură civilă prevedea:
„Procurorul general, din oficiu sau la cererea
ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în
anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, hotărârile judecătoreşti irevocabile
pentru următoarele motive:
1. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii
judecătoreşti,
2. când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare
esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori
această hotărâre este în mod vădit netemeinică."
Acest articol a fost abrogat prin Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 58/2003.
B. Ordonanţa
Guvernului nr. 7/1998 privind unele măsuri de protecţie socială a personalului
militar şi civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor
unităţi, unităţilor şi formaţiunilor din compunerea Ministerului Apărării Naţionale
20. Prevederile
pertinente sunt următoarele:
ARTICOLUL 6
„In perioada de restructurare a armatei, ofiţerii,
maiştrii militari şi subofiţerii [cu o vechime în serviciu de minimum 20 de
ani] pot cere trecerea în rezervă, cu drept de pensie, înainte de împlinirea
vârstei prevăzute de lege (...)."
ARTICOLUL 7
„Cadrele militare trecute în rezervă cu drept de pensie
(...) beneficiază, pentru activitatea depusă în armată, de ajutorul stabilit
prin reglementările legale în vigoare cu privire la salarizarea personalului
armatei. In plus, pentru fiecare an rezultat ca diferenţă între vârsta de 55 de
ani şi vârsta pe care o au la data trecerii în rezervă se acordă o plată
compensatorie neimpozabilă, egală cu două solde lunare brute din ultima lună de
activitate."
ARTICOLUL 8
„Cadrele militare cu o vechime în serviciu mai mică de
20 de ani pot trece în rezervă, la cerere, sau pot fi trecute în rezervă de
către Ministerul Apărării Naţionale (...), beneficiind de o plată compensatorie
neimpozabilă, corespunzătoare vechimii în serviciu şi ultimei lor solde lunare
brute."
C. Legea nr.
138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar şi ale
funcţionarilor civili din armată
21. Art. 31 din Legea nr.
138/1999 prevede următoarele: „La trecerea în rezervă sau direct în retragere,
cu drept de pensie, cadrele
militare (...) beneficiază de un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda
lunară brută avută în luna schimbării poziţiei de activitate şi de vechimea lor
(...).
Cadrele militare în activitate trecute în rezervă, cu
drept de pensie de serviciu, înainte de împlinirea vârstei prevăzute de
reglementările în vigoare, mai beneficiază, pentru fiecare an rămas până la
limita de vârstă, de un ajutor egal cu două solde lunare brute neimpozabile.
Prevederile alin. (2) nu se aplică cadrelor care
beneficiază de plăţile compensatorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr.
7/1998."
D. Ordonanţa
Guvernului nr. 73/1999 privind impozitul pe venit (intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2000)
22. Prevederile pertinente sunt
următoarele:
ARTICOLUL 4
„Categoriile de venituri care se supun impozitului pe
venit sunt: venituri din activităţi independente; venituri din salarii;
venituri din cedarea folosinţei bunurilor; venituri din dividende şi dobânzi;
alte venituri."
ARTICOLUL 5
„Nu sunt venituri impozabile şi nu se impozitează,
potrivit prezentei ordonanţe, următoarele:
a) ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin
cu destinaţie specială, acordate din bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale şi din alte
fonduri publice, precum şi cele de aceeaşi natură primite de la terţe persoane
(...)."
ARTICOLUL 6 F)
„Sunt venituri scutite de
impozit pe venit: (...) sumele reprezentând plăţile compensatorii, calculate pe
baza soldelor lunare nete, acordate cadrelor militare trecute în rezervă ca
urmare a nevoilor de reducere şi de restructurare, precum şi ajutoarele
stabilite în raport cu solda lunară netă, acordate acestora la trecerea în rezervă
sau direct în retragere cu drept de pensie sau pentru cele care nu îndeplinesc
condiţiile de pensie."
ARTICOLUL 22
„Sunt considerate venituri din salarii, denumite în
continuare salarii, toate veniturile în bani şi/sau în
natură, obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui
contract individual de muncă, indiferent de perioada la care se referă, de
denumirea veniturilor sau de forma sub care ele se acordă (...)"
ARTICOLUL 23 b)
„Sunt asimilate salariilor în vederea impunerii: (...)
drepturile de soldă lunară, indemnizaţii, prime, premii, sporuri şi alte
drepturi ale cadrelor militare, acordate potrivit legii."
ARTICOLUL 24 ALIN. 2
„Venitul net din salarii se
determină prin deducerea din venitul brut, determinat potrivit
prevederilor alin. (1), a următoarelor cheltuieli, după caz:
a) contribuţiile reţinute, potrivit legii, pentru
pensia suplimentară, pentru protecţia socială a şomerilor şi pentru asigurările
sociale de sănătate;
b) o cotă de 15% din deducerea personală de bază,
acordată cu titlu de cheltuieli profesionale (...)."
ARTICOLUL 86
„Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe se
abrogă (...) prevederile articolelor 7 şi 8 alin. 1 din Ordonanţa 7/1998 (...)
cu privire la neimpozitarea sumelor primite sub formă de plăţi compensatorii,
precum şi orice alte dispoziţii contrare."
E. Hotărârea
Guvernului nr. 1.066/1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 5
ianuarie 2000) privind aplicarea Ordonanţei nr. 73/1999
23. Hotărârea respectivă
prevede următoarele:
„Nu sunt venituri impozabile şi nu se impozitează,
potrivit prezentei ordonanţe [în sensul articolului 5 a) din Ordonanţa nr.
73/1999]: (...) ajutoarele care se acordă soţiilor celor care satisfac
serviciul militar obligatoriu, ajutorul social, ajutorul de urgenţă acordat de
Guvern şi de primari în situaţii de necesitate, ajutorul de şomaj, ajutorul de
integrare profesională, ajutorul de înmormântare, ajutoarele umanitare,
medicale şi sociale (...)."
F. Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului privind modul de calcul al plăţilor compensatorii şi al ajutoarelor acordate cadrelor militare
24. Prevederile pertinente sunt
următoarele:
ARTICOLUL 1
„Valoarea plăţii compensatorii prevăzute de articolele
7, 8 şi 11 din Ordonanţa nr. 7/1998 (...) şi cea a ajutorului prevăzut de
articolele 31 şi 32 alin. 1 din Legea nr. 138/1999 sunt
calculate pe baza soldei lunare nete."
ARTICOLUL 2
„Valoarea soldei lunare nete corespunde valorii soldei
lunare brute din ultima lună de activitate, mai puţin valoarea impozitului
lunar legal.
Valoarea impozitului lunar este cea prevăzută de Ordonanţa nr. 73/1999 privind impozitul pe
venit."
IN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a articolului 6 § 1 din Convenţie
25. Reclamanţii se plâng de
lipsa de independenţă şi de imparţialitate a Curţii Supreme de Justiţie şi
pretind că recursul în anulare formulat de procurorul general a fost admis din
cauza presiunii exercitate de către Ministerul Finanţelor şi de către
Ministerul Apărării. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede
următoarele:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială (...)"
26. Guvernul pledează pentru inaplicabilitatea art. 6
în cazul procedurii litigioase datorită faptului că aceasta are un caracter fiscal (Ferrazzini împotriva Italiei [MC], nr.
44.759/98, §§ 21-30, CEDO 2001-VII).
27. Reclamanţii nu au depus observaţii asupra acestei
chestiuni.
28. Curtea reaminteşte faptul că, într-adevăr,
contenciosul fiscal iese din sfera drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
civil, în ciuda efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar în ceea ce
priveşte situaţia contribuabililor (Ferrazzini, citată mai sus, §§29-31).
29. In cauză, Curtea constată că, deşi litigiul a fost
adus în faţa instanţelor civile, acesta se referea la supunerea la impozitul pe
venit a ajutoarelor acordate reclamanţilor. Aşadar, era vorba de datorii
fiscale contestate de către reclamanţi.
30. Astfel, având în vedere circumstanţele cauzei,
Curtea apreciază că obiectul litigiului ţinea în principal de dreptul public,
mai exact de contenciosul fiscal (vezi, mutatis mutandis, Cabinet Diot şi
S.A. Gras Savoye împotriva Franţei (dec), nr. 49.217/99 şi 49^218/99, 3
septembrie 2002).
31. In plus, Curtea nu distinge în procedura în cauză nicio „nuanţă penală" (vezi, a contrarie,
Bendenoun împotriva Franţei, Hotărârea din 24 februarie 1994, seria A nr.
284, p. 20, § 47).
32. Prin urmare, art. 6 § 1 din Convenţie nu este
aplicabil în cauză.
33. Rezultă că această parte a cererii este
incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul art. 35 alin. 3, şi trebuie
respinsă în aplicarea art. 35 alin. 4.
II. Asupra pretinsei
încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1
34. Reclamanţii se plâng de o
atingere a dreptului lor la respectarea bunurilor, din cauza obligaţiei de a restitui sumele încasate în baza unei
decizii care se bucura de autoritate de lucru judecat. Ei invocă art. 1 din
Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra
admisibilităţii
35. Curtea constată că acest
capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din
Convenţie. Ea relevă, de asemenea, că acest capăt de cerere nu este lovit de
niciun alt motiv de inadmisibilitate. Aşadar, el trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
36. Guvernul recunoaşte că, în
baza Hotărârii definitive a Tribunalului Alba din 27 martie 2001, reclamanţii
beneficiau de o creanţă împotriva statului şi că anularea acesteia de Curtea
Supremă de Justiţie constituie o ingerinţă în dreptul lor
la respectarea bunurilor.
37. El apreciază că această ingerinţă corespunde
reglementării utilizării bunurilor pentru a asigura plata impozitelor, că ea
ţine, aşadar, de cel de-al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că
este compatibilă cu acest articol, având în vedere că este legală şi
proporţională cu scopul legitim urmărit.
38. In ceea ce priveşte respectarea principiului
legalităţii, Guvernul consideră că ingerinţa se bazează pe dispoziţiile
Ordonanţei nr. 73/1999, astfel cum au fost ele interpretate de către Curtea
Supremă de Justiţie în exercitarea dreptului său de apreciere şi aplicare a dreptului
intern.
39. In ceea ce priveşte „justul echilibru" ce
trebuie păstrat între cerinţele interesului general şi apărarea drepturilor
fundamentale ale reclamanţilor, Guvernul pretinde că obligaţia de a plăti
retroactiv un impozit în baza unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu
aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, care nu este interzisă ca atare prin
art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis,
Di Belmonte (nr. 2) împotriva Italiei (dec), nr.
72.665/01, 3 iunie 2004, si MA. si alţii împotriva
Finlandei (dec), nr. 27.793/95, 10 iunie'2003).
40. Guvernul consideră, de asemenea, că obligaţia de a
plăti un impozit ce corespunde unui procent de circa 40% din suma ajutoarelor
nu constituie, în circumstanţele cauzei, o sarcină excesivă pentru reclamanţi.
In această privinţă, el a arătat că aceste ajutoare nu reprezentau niciun mod
de remuneraţie a muncii depuse de către reclamanţi şi niciun drept ce decurgea
din regimul de asigurare socială, ci un ajutor gratuit din partea statului,
care viza încurajarea cadrelor militare să se pensioneze anticipat şi
facilitarea reîntoarcerii lor la viaţa civilă.
41. In opinia reclamanţilor, Curtea Supremă de
Justiţie a interpretat în mod eronat prevederile Ordonanţei nr. 73/1999 şi,
drept urmare, impozitarea ajutoarelor lor nu avea nicio bază legală. Ei susţin
în continuare că au fost privaţi de drepturile lor de creanţă, dobândite în mod
legal şi definitiv.
42. Curtea observă, în primul rând, că nu se contestă
faptul că, în baza Deciziei definitive din 27 martie 2001, reclamanţii aveau
împotriva statului o creanţă suficient de clar stabilită pentru a fi exigibilă.
De altfel, Ministerul Apărării le-a plătit sumele în discuţie, de care s-au
putut bucura până la Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 30 ianuarie 2002,
care a dispus rambursarea lor. Această decizie a constituit, aşadar, o
ingerinţă în exercitarea de către reclamanţi a dreptului lor de creanţă şi,
prin aceasta, în dreptul lor la respectarea bunurilor.
43. In ceea ce priveşte regula aplicabilă în lumina
art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea reaminteşte că acest articol conţine 3
norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi
care are un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; cea
de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează
privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia,
menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte puterea statelor
contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general
sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau a amenzilor.
44. Curtea constată că reclamanţii se plâng de
privarea de drepturile lor de creanţă, în sensul celei de-a doua fraze a
primului alineat al art. 1. Este adevărat că o ingerinţă în exercitarea
drepturilor de creanţă împotriva statului se poate analiza într-o asemenea
privare de proprietate (Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, p. 22, § 34).
Totuşi, fiind vorba de un impozit de achitat, demersul cel mai natural constă
în examinarea capetelor de cerere din punctul de vedere al utilizării bunurilor
în interesul general „pentru a asigura plata impozitelor", care ţine de
regula enunţată în cel de-al doilea alineat al art. 1 (National &
Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society şi Yorkshire
Building Society împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 23 octombrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii
1997-VII, p. 2.353, § 79).
45. Cu toate acestea, cele 3 reguli mai sus menţionate
nu sunt „distincte", în sensul că nu au nicio legătură una cu cealaltă:
cea de-a doua şi cea de-a treia se referă la cazuri speciale de încălcare a
dreptului la respectarea bunurilor şi, prin urmare, trebuie interpretate în
lumina principiului general enunţat în prima regulă (vezi, printre multe
altele, Gasus Dosier- und
Fordertechnik GmbH împotriva Olandei, Hotărârea
din 23 februarie 1995, seria A nr. 306 B, p. 46-47, § 55).
46. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1
prevede, înainte de toate şi în primul rând, că o ingerinţă a autorităţii
publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor trebuie să fie
legală. Cel de-al doilea alineat recunoaşte dreptul statelor de a reglementa utilizarea
bunurilor, adoptând „legi". In exercitarea puterii sale de control, Curtea
are competenţa, chiar dacă limitată, de a verifica respectarea dreptului intern (vezi, de exemplu, Hâkansson
şi Sturesson împotriva Suediei, Hotărârea din 21
februarie 1990,'seria A nr. 171-A, p. 16, §47).
47. In cauză, ea constată că poziţiile părţilor sunt
divergente. Guvernul apreciază că prevederile Ordonanţei nr. 73/1999, astfel
cum au fost ele interpretate de către Curtea Supremă de Justiţie, au constituit
baza legală a ingerinţei. Cât despre reclamanţi, aceştia pretind că
interpretarea făcută de instanţa supremă a fost eronată.
48. Curtea observă că reclamanţii au prezentat
argumente identice celor formulate în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care
le-a înlăturat în Decizia sa din 30 ianuarie 2002. Referitor la acest lucru,
Curtea relevă că interpretarea şi aplicarea legislaţiei interne revine în
primul rând autorităţilor interne, în special instanţelor (vezi, mutatis mutandis, Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, §28, CEDO 1999-I).
49. Având în vedere decizia Curţii Supreme de Justiţie
mai sus menţionată, prin care s-a concluzionat în sensul că prevederile art. 31
din Legea nr. 138/1999 şi ale art. 7 din Ordonanţa nr. 7/1998, referitoare la
scutirea de impozit a ajutoarelor în discuţie, erau abrogate, Curtea apreciază
că ingerinţa era prevăzută de lege - în speţă Ordonanţa nr. 73/1999 -, aşa cum
prevede art. 1 din Protocolul nr. 1.
50. De asemenea, Curtea trebuie să analizeze dacă s-a
menţinut un „just echilibru" între cerinţele interesului general şi
imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Preocuparea de a
instaura acest echilibru se reflectă în structura întregului articol 1, inclusiv în cel de-al doilea alineat; în
consecinţă, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între
mijloacele utilizate şi scopul urmărit (vezi Hotărârea Building Societies citată mai sus, §
80).
51. Mai mult, pentru a stabili dacă această cerinţă
este îndeplinită sau nu, este recunoscut faptul că un stat contractant, mai
ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală,
se bucură de o marjă largă de apreciere (vezi, printre
multe altele, Gasus Dosier, citată mai sus, §
60).
52. Drept pentru care, Curtea observă că, în prezenta
cauză, reclamanţii au fost obligaţi la restituirea creanţelor încasate în
deplină legalitate în baza unei decizii definitive şi care se bucura de autoritate de lucru judecat.
53. In această privinţă, trebuie reamintit faptul că
preeminenţa dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi
democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenţie (Broniowski împotriva Poloniei [MC],
nr. 31.443/96, § 147, CEDO 2004-V). Ea presupune respectarea principiului
siguranţei raporturilor juridice şi în special a hotărârilor judecătoreşti care
se bucură de autoritate de lucru judecat. Niciuna dintre părţi nu este
abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii în
unicul scop de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa
sa (vezi, de exemplu, Sovtransavto Holding împotriva
Ucrainei, nr. 48.553/99, § 72, CEDO 2002-VII, şi Riabykh împotriva Rusiei, nr.
52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX). Dacă nu ar fi fost aşa, readucerea în discuţie
a hotărârilor definitive ar fi creat un climat general de nesiguranţă juridică,
diminuând încrederea publicului în sistemul judiciar şi, prin urmare, în statul
de drept.
54. Desigur, aplicarea retroactivă a unei legi fiscale
nu este interzisă ca atare prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Di Belmonte (nr. 2) şi M.A. si
alţii, citate mai sus). Totuşi, Curtea relevă că în cauză nu este vorba de
aplicarea retroactivă a unei legi fiscale, ci de anularea unei decizii
definitive care se bucură de autoritate de lucru judecat şi care stabilise în
favoarea reclamanţilor creanţe împotriva statului.
55. Având în vedere faptul că intervenţia procurorului
general după terminarea procedurii - la care nu participase - a condus la
anularea integrală a acestor creanţe, Curtea apreciază că o încălcare atât de
radicală a drepturilor celor interesaţi a rupt, în defavoarea lor, justul
echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele
interesului general (vezi, mutatis mutandis, S.A. Dangeville împotriva
Franţei, nr. 36.677/97, § 61, CEDO2002-III, si Kliafas si alţii împotriva Greciei, nr.
66.810/01, § 30, 8julie 2004).
56. In ciuda marii puteri de apreciere de care beneficiază statul în materie fiscală, exercitarea acesteia, în
circumstanţele cauzei, a adus prejudicii principiilor siguranţei raporturilor
juridice şi preeminenţei dreptului.
57. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1.
III. Asupra aplicării
articolului 41 din Convenţie
58. Conform prevederilor art.
41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
59. Reclamanţii solicită 10.000
euro fiecare pentru prejudiciul moral pe care l-au suportat din cauza
încălcării dreptului lor de a li se respecta bunurile.
60. Guvernul nu a prezentat observaţii asupra acestui
aspect.
61 Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un
prejudiciu moral incontestabil prin obligarea lor la restituirea sumelor
litigioase.
62. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi statuând
în echitate, conform art. 41, Curtea acordă, cu acest titlu, 1.000 euro
fiecărui reclamant.
B. Cheltuieli de
judecată
63. Reclamanţii solicită 1.200
euro cu titlu de cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne.
64. Guvernul nu a prezentat
observaţii asupra acestui aspect.
65. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine restituirea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea,
necesitatea şi caracterul rezonabil, In cauză, ţinând seama de faptul că
reclamanţii nu au furnizat niciun document justificativ, Curtea respinge
cererea referitoare la cheltuielile de judecată legate de procedura internă.
C. Dobânzi moratorii
66. Curtea consideră potrivit
ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de preţ
marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă
pentru rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să plătească fiecărui reclamant, în
termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform
articolului 44 § 2 din Convenţie, 1.000 euro (o mie euro) cu titlu de
prejudiciu moral, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca, începând de la expirarea termenului menţionat
mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să fie majorată cu o dobândă
simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ marginal a Băncii
Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte
procentuale.
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru
rest.
Intocmită în limba franceză,
apoi comunicată în scris la data de 23 februarie 2006 în conformitate cu art.
77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Preşedinte,
Bostjan M. Zupancic
Grefier,
Vincent Berger