HOTARARE Nr. 0
din 27 ianuarie 2009
în Cauza Burghelea împotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 736 din 29 octombrie 2009
(Cererea nr. 26.985/03)
In Cauza Burghelea împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Bîrsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina
Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, judecători, şi din Santiago
Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 6
ianuarie 2009,
a adoptat următoarea hotărâre, pronunţată la această
dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr.
26.985/03) împotriva României, prin care un cetăţean român, doamna Ilinca
Burghelea (reclamanta), s-a adresat Curţii la 21 iulie 2003 în virtutea
art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale (Convenţia).
2. Reclamanta este reprezentată de domnul I.
Florescu, avocat în Bucureşti. Guvernul român (Guvernul) este
reprezentat de agentul său, domnul R.-H. Radu, din cadrul Ministerului
Afacerilor Externe.
3. La 2 aprilie 2007, preşedintele Secţiei a treia a
hotărât să comunice cererea Guvernului. Conform art. 29 § 3 din Convenţie, a
hotărât de asemenea să fie examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul
cauzei.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamanta s-a născut în anul 1952 şi
domiciliază în Bucureşti.
A. Ocuparea
terenului reclamantei pentru construirea unei hidrocentrale şi absenţa
acordului privind vânzarea terenului către autorităţi
5. Prin Decretul nr. 326/1985, Consiliul de
Stat a autorizat construcţia unei hidrocentrale, „Călimăneşti", pe râul
Siret.
6. In virtutea unei Hotărâri din 17 septembrie 1991 a
comisiei judeţene Galaţi pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 (comisia
judeţeană şi Legea nr. 18/1991), printr-o Hotărâre din 21 decembrie
1992, comisia locală Nicoresti a reconstituit dreptul de proprietate al
reclamantei asupra a 0,48 ha de teren şi i-a eliberat o adeverinţă provizorie
în acest sens, până la emiterea titlului de proprietate.
7. In urma studiilor realizate în 1993 şi 1994,
autorităţile au hotărât, pentru motive tehnice referitoare la costul de
investiţie, să modifice proiectul iniţial şi să ocupe o suprafaţă suplimentară
de aproximativ 126 ha de teren aparţinând satului Nicoresti şi unor persoane
particulare, cu valoare estimată ca fiind relativ redusă. Prin urmare, în mai
1994 societatea publică H. (societatea H.) afişează un anunţ la Primăria
Nicoresti (primăria) pentru a informa cetăţenii acestui sat despre
intenţia de a cumpăra terenuri în cadrul proiectului hidrocentralei.
8. La 20 mai 1994, reclamanta a solicitat primăriei
„să autorizeze vânzarea terenului de 0,48 ha", adică să o pună în posesia
acestui teren în perimetrul viitoarei hidrocentrale. In urma acestei cereri,
primăria o pune în posesia terenului în perimetrul solicitat şi la 30 august
1994 comisia judeţeană îi eliberează titlul de proprietate aferent.
9. Rezultă din dosar că, fiind în posesia listei
persoanelor care fuseseră împroprietărite cu teren în perimetrul în cauză şi
care doreau să îl vândă, în iunie 1994 sau martie 1995 societatea H. a defrişat
aceste terenuri şi le-a inundat. Intemeindu-se pe acordul de principiu al
proprietarilor, societatea H. nu a mai procedat la întocmirea declaraţiei de
utilitate publică, conform procedurii de expropriere prevăzute de Legea nr. 33/1994
privind expropierea pentru cauză de utilitate publică, dar a avut în vedere
achiziţia terenurilor după terminarea interdicţiei de vânzare de 10 ani
prevăzute de Legea nr. 18/1991 şi plata între timp a unei chirii către
proprietari.
10. In cursul anului 1995, reclamanta - care nu locuia
în satul Nicoresti - a aflat de la locuitorii din Nicoresti că terenul său de
0,48 ha a fost defrişat şi inundat în cursul lucrărilor realizate de societatea
H. Printr-o scrisoare din 10 mai 1995, ea a informat societatea H. că îşi
retrage oferta de vânzare privind terenul său. Prin urmare, în august şi
noiembrie 1996 şi în martie 1998 a cerut societăţii H. să îi precizeze în ce
temei a ocupat aceasta terenul şi a solicitat încheierea unui contract de
vânzare.
11. Prin scrisorile din 29 august şi din 19 noiembrie
1996 societatea H. a informat-o pe reclamantă că în urma cererii sale din 20
mai 1994 a fost înscrisă pe lista persoanelor „dispuse să vândă"
terenurile necesare construirii hidrocentralei. De asemenea, societatea H. a
precizat că vânzarea terenului se va încheia după exproprierea pentru cauză de
utilitate publică a terenurilor avute în vedere de Legea nr. 33/1994, că
dosarul de expropriere este în curs de constituire şi se va stabili o chirie
fixă, de către un expert, care va fi achitată sătenilor implicaţi, pe baza unui
contract de închiriere, aşa cum se indică în anunţul afişat la primărie, chirie
pe care reclamanta o refuzase în cursul unei discuţii telefonice. Prin
scrisoarea din 9 martie 1998 societatea H. a indicat că, terenurile necesare
neputând fi ocupate după 1989 în temeiul Decretului nr. 326/1985, solicitase
acordul sătenilor pentru a proceda la inundare, urmând să încheie ulterior
contracte de vânzare, „de îndată ce legea o va permite". Ea a subliniat că
în acest timp li s-a plătit locuitorilor o chirie negociată. La 20 iulie 1999,
societatea H. a informat reclamanta cu privire la apropiata achiziţie a
terenurilor în cauză, motiv pentru care nu se va mai achita chirie pentru anul
1999, şi a invitat-o să participe la negocierile referitoare la preţul de
vânzare.
12. Rezultă din dosar că, la 29 septembrie 1999, 10
proprietari de terenuri inundate, printre care şi reclamanta, s-au întâlnit cu
reprezentanţi ai societăţii H., dar negocierile privind preţul de vânzare a
terenurilor au eşuat: conform procesului-verbal redactat de proprietari,
aceştia ar fi cerut 12 dolari (USD) pe metru pătrat [sau echivalentul în
lei (ROL)], iar societatea H. ar fi refuzat să plătească chiria pentru
anul 1999 sau să negocieze clauzele contractului lor tip.
13. Pe de altă parte, prin „procesele-verbale de
negociere" din 6 august 1997, 2 iulie 1998 şi 21 ianuarie 2000, semnate de
societatea H. şi de mai mulţi proprietari de terenuri inundate, părţile au
căzut de acord asupra chiriei anuale pentru aceste terenuri (1997-1999). La 21
ianuarie 2000, pentru un hectar de teren forestier chiria a fost stabilită la
2.800.000 ROL şi preţul de vânzare la 17.000.000 ROL, pe baza unei note a unui
expert tehnic. Rezultă din dosar că reclamanta nu a fost invitată personal să
participe la aceste întruniri.
14. La 1 septembrie 2000, reclamanta a solicitat
societăţii H. încheierea unui contract de închiriere. Deşi printr-o scrisoare
din 3 octombrie 2000 societatea H. şi-a exprimat acordul pentru încheierea
acestui contract, părţile nu au luat măsuri concrete în acest sens şi nu au
ajuns la semnarea unui contract.
B. Proceduri
desfăşurate de reclamantă împotriva societăţii H.
1. Plângeri penale împotriva directorilor
societăţii H.
15. La 5 octombrie 1999, reclamanta a sesizat Parchetul
de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie cu o plângere penală împotriva lui N.E.,
directorul societăţii H., pentru tulburare de posesie, abuz în serviciu şi
ocupare de terenuri agricole, infracţiuni sancţionate de art. 220 şi 247 din
Codul penal (CP) şi de art. 108 din Legea nr. 18/1991. La 30 mai 2000 şi
22 iulie 2002, Parchetul de pe lângă Tribunalul Tecuci a dispus neînceperea
urmăririi penale în favoarea lui N.E. în ceea ce priveşte ultimele două
infracţiuni, cu motivarea în special că N.E. nu era directorul societăţii la
momentul faptelor. Pentru acelaşi motiv, printr-o sentinţă din 2 septembrie
2002, Judecătoria Tecuci l-a achitat pe N.E. cu privire la infracţiunea de
tulburare de posesie. In conformitate cu art. 346 alin. 3 din Codul de
procedură penală (CPP), instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii
reclamantei, care s-a constituit parte civilă pentru chiria datorată de
societatea H.
16. Printr-o Hotărâre definitivă din 15 noiembrie
2002, Tribunalul Galaţi, reţinând că inundarea terenului a avut loc în martie
1995, a respins recursul formulat de reclamantă şi a menţinut Sentinţa din 2
septembrie 2002, anterior menţionată. De asemenea, în urma unui scurt
raţionament obiter dicta referitor la posibilitatea reclamantei de a
obţine o despăgubire corespunzând preţului de vânzare şi chiriilor, raţionament
pe care l-a calificat drept „strict teoretic", tribunalul a apreciat că
litigiul dintre părţi era de natură civilă. Contestaţia în anulare formulată de
reclamantă împotriva acestei hotărâri pe motivul ilegalităţii citaţiei sale a
fost respinsă, fără reexaminarea pe fond a dosarului, printr-o Hotărâre din 6
februarie 2003 a Tribunalului Galaţi.
2. Acţiunea în revendicare împotriva societăţii H.
17. La 26 februarie 2002, în temeiul art. 481 şi
998-999 din Codul civil, reclamanta a sesizat judecătoria cu o acţiune în
revendicare a terenului de 0,48 ha împotriva societăţii H. De asemenea, a
solicitat ca societatea H. să fie obligată la eliberarea terenului acesteia de
construcţia pe care o ridicase ilegal, sub sancţiunea unor penalizări pentru
fiecare zi de întârziere.
18. Printr-o Sentinţă din 9 octombrie 2002,
judecătoria a respins acţiunea pe motiv că, terenul fiind deja inundat,
reclamanta nu avea drept decât la despăgubiri. Raportându-se la fapte
pertinente şi la art. 481 citat, a considerat că hidrocentrala era un obiectiv
de interes naţional, deci de utilitate publică conform acestui articol, şi că
absenţa plăţii prealabile de despăgubiri se explica prin oferta de vânzare care
a fost făcută reclamantei.
19. In căile de recurs împotriva acestei sentinţe,
reclamanta a arătat că după 1989 nu se mai putea realiza nicio naţionalizare în
baza unei hotărâri administrative (Decretul nr. 326/1985) şi, că, pentru ca
scrisoarea sa din 20 mai 1994 să poată reprezenta o ofertă de vânzare valabilă,
aceasta ar fi trebuit să indice preţul de vânzare. Societatea H. a solicitat
tribunalelor desemnarea unui expert pentru stabilirea preţului de vânzare.
20. Printr-o Hotărâre definitivă din 7 octombrie 2003,
Curtea de Apel Galaţi a respins recursul formulat de reclamantă. Ea a menţinut
sentinţa din 9 octombrie 2002 şi a adăugat că vânzarea terenului nu s-a putut
încheia din cauza lipsei unei legislaţii care să o autorizeze.
21. Din informaţiile furnizate de societatea H.
rezultă că majoritatea proprietarilor au încheiat contracte de vânzare privind
terenurile ocupate de hidrocentrală. In 2007 rămăseseră aproximativ 22 de
contracte de vânzare de semnat, printre care şi cel privind terenul reclamantei,
majoritatea proprietarilor în cauză nesemnând contractele, având în vedere
necesitatea declanşării unor proceduri de partaj succesoral, al căror cost ar
fi depăşit preţul de vânzare oferit de societatea H. In devizele din 2007,
chiria anuală pentru un hectar de teren forestier se ridica la 1.320 RON şi
preţul de vânzare la 5.000 RON, adică aproximativ 400 euro (EUR) şi,
respectiv, 1.500 EUR.
II. Dreptul şi
practica interne pertinente
22. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică (Legea nr. 33/1994), intrată în
vigoare la 2 iunie 1994, a reiterat principiul stabilit de art. 41 alin. (3)
din Constituţia din 1991, care prevedea că exproprierea nu poate interveni
decât pentru o cauză de utilitate publică, cu despăgubire prealabilă, pe baza
unei hotărâri a instanţelor. Pe de altă parte, art. 4 din Legea nr. 33/1994
precizează că, dacă respectă condiţiile de fond şi de formă, părţile în cauză
pot conveni modalitatea de transfer al dreptului de proprietate şi al sumei
despăgubirilor fără a urma procedura prevăzută de această lege; în plus, în caz
de acord asupra primului punct, ele pot sesiza tribunalul doar pentru a stabili
despăgubirile.
23. într-o Sentinţă definitivă din 30 martie 2007,
Tribunalul Bucureşti a admis o acţiune în pretenţii întemeiată pe Legea nr.
33/1994. Observând că autorităţile însărcinate cu construcţia unei autostrăzi
ocupaseră în fapt terenul reclamantei, fără a urma procedura de expropriere,
fără a-i plăti o indemnizaţie şi fără a obţine în prealabil hotărârea
definitivă impusă de lege, tribunalul a considerat că reclamanta avea dreptul,
în temeiul art. 481 din Codul civil şi al art. 4 din Legea nr. 33/1994, de a
primi o indemnizaţie stabilită printr-un raport de expertiză.
24. Art. 480 şi 481 din Codul civil prevăd că
proprietatea este dreptul unui individ de a dispune şi de a se bucura de un bun
în mod exclusiv şi absolut, în limitele stabilite de lege, şi că orice lipsire
de proprietate trebuie să urmărească un scop de utilitate publică şi să fie
însoţită de despăgubiri juste prealabile. Art. 998 şi 999 din Codul civil
indică temeiul acţiunilor în răspundere civilă delictuală, prevăzând obligaţia
de reparare a prejudiciului cauzat altcuiva, chiar prin neglijenţă sau
imprudenţă.
25. Dispoziţiile relevante din Decretul nr. 167/1958 cu
privire la prescripţia extinctivă a acţiunilor în pretenţii sunt descrise în
Hotărârea Weissman şi alţii împotriva României (nr. 63.945/00, § 23, 24
mai 2006). In acest sens, în mai multe cauze, jurisdicţiile interne au considerat
că termenul de prescripţie de 3 ani este aplicabil în cazul acţiunilor în
despăgubiri introduse de persoane ale căror bunuri au fost expropriate fără
indemnizaţie în virtutea unor decrete de dinainte de decembrie 1989 (hotărâri
definitive din 29 ianuarie, din 19, 23 şi 25 februarie şi din 17 octombrie 2003
ale Curţii Supreme de Justiţie). In Hotărârea din 19 februarie 2003, Curtea
Supremă de Justiţie a concluzionat că, având în vedere imposibilitatea
recunoscută de părţi de a restitui în natură terenul ce face obiectul
litigiului, acţiunea mixtă în revendicare şi în despăgubiri trebuia să fie
calificată ca o acţiune în despăgubire şi respinsă ca prescrisă. De asemenea,
în Hotărârea din 23 februarie 2003, Curtea Supremă a reiterat că data de
începere a termenului de prescripţie este cea la care persoana interesată
cunoştea existenţa prejudiciului şi persoana responsabilă pentru acest
prejudiciu, chiar dacă valoarea prejudiciului nu a fost determinată.
26. Art. 346 alin. 3 din CPP prevede că instanţa penală
nu poate acorda despăgubiri dacă achitarea s-a pronunţat pe motiv că faptele
reproşate nu existau sau nu au fost comise de inculpat.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1
27. Reclamanta susţine că a suferit o
prejudiciere a dreptului la respectarea bunurilor sale, pe motiv că
autorităţile au achiziţionat ilegal terenul său, fără să fi existat un acord
asupra condiţiilor transferului de proprietate, în special asupra preţului. Ea
invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, formulat astfel:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa
folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata
impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
28. Guvernul contestă această teză.
A. Asupra
admisibilităţii
29. Guvernul invocă excepţia de neepuizare a
căilor de recurs interne de către reclamantă. Susţine că aceasta ar fi trebuit
să introducă o acţiune în despăgubiri împotriva autorităţilor pe baza art. 481
din Codul civil sau a art. 4 din Legea nr. 33/1994 referitor la ipoteza în care
autorităţile nu au optat pentru declararea utilităţii publice, ci pentru
transferul de proprietate pe cale amiabilă. In acest sens, se bazează în
special pe o Sentinţă definitivă din 30 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti
(paragraful 23 de mai sus). Guvernul consideră că acţiunea în revendicare a
reclamantei nu putea duce la obţinerea de despăgubiri şi reclamanta avea
sarcina de a determina constatarea că s-a realizat o expropriere şi de a
solicita o indemnizaţie.
30. Reclamanta susţine că a sesizat autorităţile prin
plângeri penale cu constituire de parte civilă, dându-le astfel ocazia de a
examina şi latura civilă a dosarului. Adaugă că societatea H. ar fi trebuit să
urmeze procedura de expropriere, cu plata prealabilă de despăgubiri. De
asemenea, susţine că acţiunea în revendicare demarată nu a dus la niciun
rezultat.
31. Curtea apreciază că excepţia Guvernului este
strâns legată de fondul cererii întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1,
astfel că o va uni cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, De Sciscio
împotriva Italiei, nr. 176/04 § 53, 20 aprilie 2006).
32. De asemenea, Curtea constată că această parte a
cererii nu este în mod evident nefondată, în sensul art. 35 § 3 din Convenţie.
In plus, arată că nu există niciun motiv de inadmisibilitate. In consecinţă,
declară cererea admisibilă.
B. Asupra fondului
33. Guvernul contestă că a existat o
expropriere de fapt în speţă. Acesta arată că a existat o promisiune de vânzare
din partea reclamantei, care avea valoare de antecontract de vânzare între
reclamantă şi societatea H., şi că societatea H. era dispusă să plătească o
chirie până la încheierea vânzării, interzisă la vremea respectivă prin Legea
nr. 18/1991. Conform Guvernului, o asemenea procedură, întemeiată pe încheierea
de contracte de vânzare, are avantajul de a fi mai rapidă şi de a plasa părţile
pe poziţii de egalitate. Presupunând chiar că s-a produs exproprierea de fapt,
susţine că aceasta urmărea un scop de utilitate publică şi corespundea
criteriului de proporţionalitate, având în vedere faptul că societatea H. şi-a
prezentat constant intenţia de a încheia vânzarea şi de a plăti, ca şi în cazul
altor săteni, un preţ bun pentru terenul în cauză.
34. Reclamanta combate afirmaţiile Guvernului. Ea
susţine că, în conformitate cu Constituţia din 1991, Decretul nr. 326/1985 nu
putea să mai reprezinte o bază legală pentru exproprierea terenurilor în cauză,
care, de altfel, în urma modificării proiectului iniţial, se situau într-un
perimetru diferit de cel prevăzut de decret. In plus, în opinia sa, cererea din
20 mai 1994 nu constituia o ofertă de vânzare valabilă, deoarece nu includea un
element esenţial, preţul de vânzare. Reclamanta consideră deci că nu a existat
un acord între ea şi autorităţi privind transferul dreptului de proprietate,
închirierea terenului sau lucrările de realizat pe terenul său. In plus,
subliniază că nu a fost invitată să participe la negocieri şi că expertiza
realizată de societatea H. pentru a stabili preţul de închiriere şi de vânzare
a terenurilor nu a fost contradictorie.
35. Curtea reiterează că, pentru a determina dacă a
avut loc o privare de bunuri conform celei de-a doua teze din primul alineat al
art. 1 din Protocolul nr. 1, trebuie nu numai să se examineze dacă s-a realizat
deposedarea sau exproprierea formală, dar şi să privească dincolo de aparenţe
şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase. Intrucât Convenţia vizează
protejarea drepturilor „concrete şi efective", este important să se
analizeze dacă această situaţie echivala cu o expropriere de fapt (Sporrong
şi Lonnroth împotriva Suediei, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A,
nr. 52, § 63).
36. Curtea aminteşte în continuare că art. 1 din
Protocolul nr. 1 presupune, mai întâi şi cu precădere, ca o ingerinţă a
autorităţii publice în exerciţiul dreptului la respectarea bunurilor să fie
legală: cea de-a doua teză a primului alineat din acest articol nu autorizează
privarea de proprietate decât „în condiţiile prevăzute de lege" [latridis
împotriva Greciei (MC) nr. 31.107/96, § 59, CEDO 1999-II]. De asemenea,
principiul legalităţii implică existenţa unor norme de drept intern suficient
de accesibile, precise şi previzibile (Hentrich împotriva Franţei, Hotărârea
din 22 septembrie 1994, seria A, nr. 296-A, § 42). In plus, preeminenţa
dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăţi democratice,
este inerentă tuturor articolelor Convenţiei. Rezultă că necesitatea de a analiza
dacă s-a păstrat un echilibru just între cerinţele de interes general ale
comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului
nu poate avea loc decât dacă se dovedeşte că ingerinţa litigioasă a respectat
principiul legalităţii şi nu era arbitrară (latridis, ibidem). Prin
urmare, Curtea nu apreciază ca fiind oportun să îşi întemeieze raţionamentul pe
simpla constatare că nu a existat reparaţie în favoarea reclamantei (a se
vedea, între altele, Giacobbe şi alţii împotriva Italiei, nr. 16.041/02,
§ 88, 15 decembrie 2005, şi Janes Carratu împotriva Italiei, nr.
68.585/01, § 48, 3 august 2006).
37. In speţă, Curtea observă mai întâi că reclamanta a
pierdut dispoziţia asupra terenului său începând cu momentul ocupării de către
societatea H., în iunie 1994, sau cel târziu în martie 1995. Incepând din acel
moment, terenul a fost transformat în mod ireversibil, fiind defrişat şi
inundat în cadrul lucrărilor de construcţie a unei hidrocentrale. In ceea ce
priveşte argumentul Guvernului, conform căruia Declaraţia din 20 mai 1994
echivala cu un antecontract de vânzare a terenului între reclamantă şi
societatea H., Curtea remarcă faptul că nu era vorba decât de o declaraţie
unilaterală adresată primăriei şi retrasă ulterior şi nimic nu contestă faptul
că nu s-a încheiat niciun acord privind preţul de vânzare, element esenţial
pentru încheierea unui asemenea contract. Astfel, Curtea constată că nu a
existat un transfer de proprietate amiabil în virtutea art. 4 din Legea nr. 33/1994,
după cum susţine Guvernul, niciun element al dosarului nesusţinând teza conform
căreia terenul în cauză a fost la un moment dat vândut efectiv sau cedat de
reclamantă [a se vedea, mutatis mutandis, Fiore împotriva Italiei, nr.
63.864/00, § 96, 13 octombrie 2005, şi Maselli împotriva Italiei (nr. 2)
nr. 61.211/00, § 37, 11 iulie 2006]. In plus, Curtea observă că nici Guvernul,
nici reclamanta nu au invocat faptul că ocuparea terenului în cauză s-a făcut
în virtutea Decretului nr. 326/1985, care nu mai putea reprezenta bază legală
pentru ocuparea terenurilor după Constituţia din 1991 (paragraful 11 de mai
sus).
38. Pe de altă parte, Curtea observă că, din moment ce
vânzarea terenului în cauză a fost interzisă de Legea nr. 18/1991 pentru durata
de 10 ani şi în momentul inundării acestui teren Legea nr. 33/1994 era în
vigoare, autorităţile au preferat să nu urmeze această procedură transparentă
şi, fără excepţie, judiciară, prevăzută specific în acest sens; acestea au
preferat să se bazeze pe Declaraţia reclamantei din 20 mai 1994 pentru a ocupa
în mod irevocabil terenul acesteia, fără a îi plăti în prealabil despăgubiri,
şi - tot fără acordul conform şi prealabil al reclamantei - să ia terenul cu
chirie până la momentul în care vânzarea bunului va fi autorizată de lege. In
acest sens, trebuie notat că dintre scrisorile prin care societatea H. a
informat tardiv reclamanta despre ocuparea şi inundarea terenului prima se
referea, într-o manieră cel puţin confuză, la închirierea terenului în
aşteptarea vânzării ce trebuia să aibă loc după exproprierea, pretinsă a fi în
curs, a terenului (paragraful 11 de mai sus). In plus, Curtea arată că
autorităţile nu au informat-o pe reclamantă, care nu locuia în satul Nicoreşti,
despre şedinţele organizate de societatea H. pentru negocierea preţului de
ocupare a terenurilor (închiriere) şi despre preţul lor de vânzare. In orice
caz, cu privire la faptele pertinente şi la ocuparea prealabilă a terenului,
Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului conform căruia mecanismul juridic
ales de autorităţi a fost mai rapid decât procedura de expropriere şi a plasat
părţile pe poziţii de egalitate.
39. In temeiul acestor consideraţii, în absenţa unui
act formal de expropriere, Curtea apreciază că situaţia reclamantei nu poate fi
considerată „previzibilă" şi corespunzătoare cerinţei „principiului
securităţii juridice". Situaţia în cauză a permis autorităţilor să tragă
foloase din ocuparea terenului în cauză, cu neglijarea regulilor ce guvernează
exproprierea (Constituţia din 1991 şi, în special, Legea nr. 33/1994), fără a
pune în prealabil o indemnizaţie la dispoziţia reclamantei (a se vedea, mutatis
mutandis, De Sciscio, citată anterior, §§ 83-84, Janes Carratu, citată
anterior, § 51, si Ucci împotriva Italiei, nr. 213/04, §§ 83-84, 22
iunie 2006).
40. In ceea ce priveşte argumentul Guvernului, conform
căruia reclamanta ar fi putut să solicite în continuare tribunalelor interne
reparaţia prejudiciului suferit, Curtea observă că acesta nu a prezentat
exemple de jurisprudenţa fondate pe dreptul comun şi că singura sentinţă
definitivă prezentată (paragraful 23 de mai sus) s-a dat după aproximativ 12
ani de la data faptelor în cauză. In plus, trebuie avute în vedere, de
asemenea, dispoziţiile şi practica interne în materie de prescripţie (paragraful
25 de mai sus), care fac incertă modalitatea de soluţionare a unei asemenea
acţiuni introduse la mulţi ani de la ocuparea terenului. In orice caz, având în
vedere observaţiile de mai sus privind lipsa de „previzibilitate" în care
reclamanta s-a aflat din vina autorităţilor, Curtea nu îi poate reproşa
acesteia că nu a încercat, după o perioadă atât de îndelungată, să angajeze o
procedură de despăgubire, aşa cum nu estimează ca fiind oportun să îşi bazeze
raţionamentul pe constatarea absenţei de reparaţie în favoarea reclamantei (a
se vedea, între altele, mutatis mutandis, Janes Carratu, citată
anterior, § 48, De Sciscio, citată anterior, § 72, şi Gautieri şi
alţii împotriva Italiei, nr. 68.610/01, § 50, 19 octombrie 2006).'
41. Prin prisma celor de mai sus, Curtea apreciază că
ingerinţa litigioasă nu era compatibilă cu principiul legalităţii şi, prin
urmare, a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. Această
concluzie scuteşte Curtea de a mai cerceta dacă s-a menţinut un just echilibru
între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de protecţie
a drepturilor individuale.
42. Prin urmare, Curtea respinge excepţia neepuizării
căilor de recurs interne şi hotărăşte că s-a produs o încălcare a art. 1 din
Protocolul nr. 1.
II. Asupra
celorlalte încălcări invocate
43. Invocând art. 6 § 1 din Convenţie,
reclamanta se plânge în esenţă de rezultatul plângerilor penale pe care le-a
formulat şi, în observaţiile din 25 martie 2008, de durata pe care o estimează
ca fiind excesivă a procedurilor angajate în privinţa terenului în cauză.
44. Ţinând cont de ansamblul elementelor care se află
la dispoziţia sa şi în măsura în care este competentă pentru a analiza cererile
formulate, Curtea nu distinge nicio aparenţă de încălcare a drepturilor şi
libertăţilor garantate de articolele Convenţiei.
Rezultă că această parte a cererii este în mod vădit
nefondată şi trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 paragrafele 3 şi 4 din
Convenţie.
III. Asupra
aplicării art. 41 din Convenţie
45. In termenii art. 41 din Convenţie,
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare imperfectă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă".
A. Prejudiciu
46. Având în vedere că terenul său nu îi mai poate fi
restituit în natură, reclamanta solicită 190.724,70 EUR reprezentând valoarea -
determinată de un expert - a prejudiciului material suferit prin privarea de
dreptul de proprietate. Din raportul de expertiză în cauză rezultă că
reclamanta l-a împuternicit pe expert să calculeze acest prejudiciu pe baza
unei sume lunare de 0,10 USD/m2/lună pentru perioada 1993-2008 şi terenul nu a
fost considerat forestier, ci având o utilizare „hidroenergetică". De
asemenea, reclamanta solicită 1.000 EUR pe an pentru perioada cuprinsă între
1994 şi 2008 cu titlu de daune morale.
47. Asupra cererii de despăgubire materială, Guvernul
contestă metoda de calcul a reclamantei, mai ales absenţa oricărei justificări
a valorii de 0,10 USD menţionate. El susţine că pentru a calcula pierderea de
profit a reclamantei trebuie să se ia în calcul faptul că este vorba de un
teren forestier, cu plopi, neproductiv sau cu productivitate forestieră redusă.
Acesta face trimitere la informaţiile furnizate de regia naţională a pădurilor,
care prezintă 4 modalităţi de calcul al prejudiciului în cauză: prima, bazată
pe preţul plătit celorlalţi săteni; a doua, bazată pe obligaţiile pecuniare
legale ale autorităţilor în caz de scoatere temporară a terenului din fondul
forestier (şi din patrimoniul proprietarului); a treia, bazată pe obligaţiile
pecuniare legale ale autorităţilor în caz de scoatere definitivă a terenului
din fondul forestier (şi din patrimoniul proprietarului); şi, în sfârşit, a
patra, bazată pe contravaloarea terenului în cauză. Sumele menţionate variază
între o chirie anuală de 480.000 ROL la cursul din 1998, în primul caz, 25.572
RON, sumă la care se adaugă chiria anuală de la 8.513 până la 12.579 RON, în al
doilea caz, şi 109.095 RON sau 149.335 RON, în funcţie de productivitatea
terenului, în al treilea caz.
In ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul estimează
că suma solicitată este excesivă şi o eventuală constatare a încălcării ar
reprezenta o reparaţie suficientă.
48. Curtea consideră că singura bază de luat în calcul
pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în speţă în constatarea
încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza ocupării ireversibile a
terenului în litigiu de către autorităţi, cu nerespectarea principiului
legalităţii. Curtea ţine cont în acelaşi timp de imposibilitatea autorităţilor
de a restitui terenul reclamantei şi de modalităţile de calculare a prejudiciului
material prezentate de părţi, pe care este convenabil să le examineze din
ipoteza ocupării ireversibile a terenului. Bazându-se pe observaţiile părţilor
şi hotărând echitabil, conform art. 41 din Convenţie, Curtea atribuie
reclamantei 40.000 EUR cu titlu de daune materiale.
49. In plus, Curtea estimează că reclamanta a suferit
un prejudiciu moral, generat în special de incertitudinea juridică ce decurge
din atingerea sus-menţionată adusă dreptului la respectarea bunurilor, şi că
acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării. In
aceste împrejurări, având în vedere toate elementele pe care le deţine şi
hotărând echitabil, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă 2.000 EUR
reclamantei cu titlu de prejudiciu moral.
B. Taxe şi
cheltuieli
50. Prezentând acte doveditoare pentru o parte
din suma solicitată, reclamanta solicită 10.000 EUR cu titlu de cheltuieli de
judecată angajate în faţa instanţelor interne (onorarii de avocat etc.) şi în
faţa Curţii (onorarii expert, cheltuieli de traducere şi corespondenţă etc.)
51. Guvernul observă că reclamanta nu a furnizat acte
doveditoare decât pentru aproximativ 3.151 EUR şi majoritatea (în special
onorarii de avocat şi cheltuieli de traducere) nu sunt suficient de precise
pentru a permite stabilirea unei legături de cauzalitate cu cheltuielile
pertinente în speţă. De asemenea, Guvernul apreciază că valoarea onorariilor de
expert de aproximativ 2.762 EUR, deşi justificată cu un document, este excesivă
în raport cu obiectul expertizei.
52. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu
poate obţine rambursarea cheltuielilor şi taxelor decât în măsura în care se
determină realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului
acestora. In speţă, ţinând cont de elementele pe care le deţine şi de
criteriile sus-menţionate, Curtea estimează ca fiind rezonabilă suma de 1.500
EUR, incluzând toate cheltuielile, pe care o acordă reclamantei.
C. Majorări de
întârziere
53. Curtea hotărăşte să aplice majorările de
întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal
practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte
procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte art.
1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul
nr. 1;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să îi achite reclamantei în
termen de 3 luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în virtutea
art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda
statului pârât, la cursul de schimb de la data plăţii:
(i) 40.000 EUR (patruzeci de mii euro) plus orice
sumă care ar putea fi datorată drept impozit, cu titlu de prejudiciu material;
(ii) 2.000 EUR (două mii euro) plus orice sumă care
ar putea fi datorată drept impozit, cu titlu de prejudiciu moral;
(iii) 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) plus orice
sumă care ar putea fi datorată drept impozit de către reclamantă, cu titlu de
cheltuieli de judecată;
b) începând de la data expirării acestui termen şi până
la momentul plăţii, aceste sume se vor majora cu o dobândă simplă, a cărei rată
este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de
Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru
rest.
Redactată în limba franceză, ulterior comunicată în
scris la data de 27 ianuarie 2009, în temeiul art. 77 paragrafele 2 şi 3 din
Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier