HOTARARE Nr. 0
din 21 septembrie 2006
in Cauza Maszni impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 585 din 24 august 2007
(Cererea nr. 59.892/00)
Strasbourg
In Cauza Maszni împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia întâi),
statuând în cadrul unei camere formate din domnii C.L.Rozakis, preşedinte,
L.Loucaides, doamna F. Tulkens, domnul C. Bîrsan, doamna N. Vajic, domnul A.
Kovler, doamna E. Steiner, judecători, şi domnul S. Nielsen, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 31 august 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 59.892/00)
îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul
Marcel Maszni (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 14 octombrie 1999, în temeiul art. 34
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(Convenţia).
2. Reclamantul este
reprezentat de domnul Dorin Andronic, avocat în Suceava. Guvernul român (Guvernul)
a fost reprezentat prin agentul său, doamna R.
Rizoiu, apoi de doamna B. Ramaşcanu de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a pretins în special că procesul său în
faţa instanţelor militare nu a respectat cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie pe motivul că acestea nu
îndeplineau garanţiile de independenţă şi imparţialitate. De asemenea, el a
susţinut că anularea permisului său de conducere de către poliţie a reprezentat
o a doua pedeapsă aplicată pentru fapte identice cu cele ce au condus la
condamnarea sa penală de către instanţele militare pentru o infracţiune din
Codul rutier.
4. Cererea a fost atribuită Secţiunii a doua a Curţii
(art. 52 § 1 din Regulament). In cadrul acesteia, camera însărcinată să analizeze cauza (art. 27 § 1 din
Convenţie) a fost constituită conform art. 26 § 1 din Regulament.
5. Prin Decizia din 28 septembrie 2004, camera a
declarat cererea parţial admisibilă.
6. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus
observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).
7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat
compunerea secţiilor sale (art. 25 § 1 din Regulament). Cererea de faţă a fost
atribuită Secţiei întâi, astfel remaniată (art. 52 § 1).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a născut în anul 1969 şi locuieşte în Suceava.
A. Suspendarea permisului de
conducere al reclamantului şi procedura penală împotriva sa
9. La data de 29 mai
1997, poliţia din Suceava a suspendat pentru două luni permisul de conducere al
reclamantului, angajat la o societate comercială ca agent comercial, pe motivul
că la data de 10 mai 1997, aflat la volanul autoturismului său, nu s-a oprit la
o intersecţie cu o cale ferată, săvârşind astfel o contravenţie la Codul
rutier.
10. La data de 9 iunie 1997, reclamantul, aflat la volanul autoturismului său, a fost oprit de agenţii
de poliţie pentru un control al actelor. El Ie-a prezentat autorizaţia
provizorie de circulaţie, eliberată la data de 6 iunie 1997 de poliţia din
Botoşani, care îi permitea să conducă până la data de 21 iunie 1997.
Verificarea autorizaţiei provizorii a arătat că acest document era un fals şi
că fusese confecţionat de agentul de poliţie B.D.
11. Printr-un rechizitoriu al Parchetului Militar,
agentul de poliţie a fost acuzat de falsificare de documente oficiale, iar
reclamantul a fost inculpat pentru instigare la fals, uz de fals şi conducere a
unui autoturism în timpul perioadei de suspendare a permisului său, infracţiune
pedepsită de art. 36 din Decretul nr. 328/1966.
12. Agentul de poliţie a fost adus în faţa Tribunalului
Militar din laşi deoarece făcea parte din membrii forţelor armate. In ceea ce-l
priveşte pe reclamant, competenţa acestui tribunal a fost extinsă în privinţa
sa, în temeiul art. 35 din Codul de procedură penală, din cauza conexităţii
infracţiunilor ce îi erau imputate cu cea reţinută împotriva lui B.D.
13. Prin hotărârea din 31 august 1998, tribunalul militar
a acceptat faptele aşa cum au fost ele expuse de Parchetul Militar în
rechizitoriul său şi l-a condamnat pe reclamant la un an şi 4 luni de
închisoare cu suspendare pentru infracţiunea pedepsită de art. 36 din Decretul
nr. 328/1966.
14. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei
hotărâri în faţa Tribunalului Militar Teritorial din Bucureşti şi a solicitat
achitarea sa. El a pretins că, neştiind că autorizaţia este un fals, el nu
comisese o infracţiune prin faptul că a folosit-o. El a recunoscut că i-a cerut
lui B.D. o astfel de autorizaţie, dar a subliniat că nu îl instigase să comită
un fals.
15. Prin Hotărârea din 4 februarie 1999 instanţa a
respins apelul reclamantului, pe motiv că din totaliatea probelor depuse la
dosar reieşea că reclamantul era cel care insistase pe lângă agentul de poliţie
B.D. pentru a-i confecţiona documentul fals.
16. In urma recursului reclamantului,
hotărârea tribunalului militar teritorial a fost confirmată printr-o hotărâre a
Curţii Militare de Apel din 15 aprilie 1999.
17. După expirarea termenului de două luni de
suspendare a permisului de conducere, poliţia i l-a restituit reclamantului.
B. Anularea permisului de conducere al reclamantului
18. Reclamantul şi-a
folosit permisul până la data de 7 septembrie 1999, dată la care, la propunerea
şefului de poliţie rutieră, comandatul de poliţie judeţeană l-a anulat, în
temeiul art. 42 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, pe motivul că fusese
condamnat definitiv prin Hotărârea din 15 aprilie 1999 a Curţii Militare de
Apel pentru o infracţiune legată de circulaţia rutieră.
19. Reclamantul a contestat anularea permisului său
printr-o acţiune în contencios administrativ. El a arătat că, în hotărârea sa,
Curtea Militară de Apel nu pronunţase nicio pedeapsă complementară de anulare a
permisului şi că, prin urmare, anularea hotărâtă de poliţie era ilegală şi îi
încălca dreptul la libertatea de circulaţie şi dreptul său de a munci, având în
vedere că locul său de muncă îi impunea frecvente deplasări cu autoturismul.
20. Prin Decizia din 31 mai 2000, Curtea de Apel Alba
Iulia a apreciat că măsura era legală din moment ce,
în temeiul art. 43 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, comandantului de poliţie
judeţeană îi era permis să anuleze permisul de conducere al persoanei
condamnate pentru o infracţiune legată de circulaţia rutieră, caz prevăzut de
art. 42 alin. 2 din decretul mai sus menţionat.
21. Reclamantul a formulat
recurs împotriva acestei decizii în faţa Curţii Supreme de Justiţie şi a
ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 42 alin. 2 din Decretul nr.
328/1966. Excepţia a fost trimisă în faţa Curţii Constituţionale. Reclamantul a
arătat că art. 42 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966 îi încălca în principal
libertatea de circulaţie şi permitea limitarea drepturilor şi libertăţilor sale
de către un organ administrativ. Prin decizia din 14 iunie 2001 Curtea
Constituţională, confirmând constituţionalitatea articolului în discuţie, a
respins excepţia, apreciind că condiţiile de exercitare a libertăţii de
circulaţie erau prevăzute de lege şi că aceasta dădea poliţiei posibilitatea să
anuleze permisul. Curtea Constituţională a adăugat că libertatea de circulaţie
nu implica faptul că anularea trebuia hotărâtă în mod necesar de către o
instanţă şi că ea putea să ţină şi de competenţele exclusive ale poliţiei.
22. Prin Decizia din 12 decembrie 2001 Curtea Supremă
de Justiţie a respins recursul reclamantului, apreciind că, în urma unei
condamnări pentru o infracţiune legată de circulaţia rutieră, poliţia era
obligată să anuleze permisul persoanei în cauză. Curtea Supremă de Justiţie a
considerat că anularea permisului era automată şi că, prin urmare, nu putea să fie controlată de
instanţe.
23. La data de 30 aprilie 2002, reclamantul a promovat
examenul pentru obţinerea unui nou permis de conducere, ce i-a fost eliberat la
data de 9 mai 2002.
II. Dreptul şi practica
interne şi internaţionale pertinente A. Dreptul
intern
24. Prevederile
pertinente în vigoare la data respectivă sunt următoarele:
1. Constituţie
ARTICOLUL 123
„Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai
legii."
ARTICOLUL 124
„Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
inamovibili, în condiţiile legii. Propunerile de numire, precum şi promovarea,
transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului
Suprem al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice".
2. Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 pentru organizarea
instanţelor şi parchetelor militare
ARTICOLUL 23
„Judecătorii militari şi procurorii militari au
calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor."
ARTICOLUL 24
„Poate fi numit magistrat militar persoana care, în
afara condiţiilor prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru organizarea
judecătorească, are calitatea de ofiţer activ."
ARTICOLUL 25
„Judecătorii şi procurorii militari sunt numiţi în
funcţie prin decret al Preşedintelui României, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii."
ARTICOLUL 27
„Judecătorii militari numiţi în condiţiile prezentei
legi sunt inamovibili. Procurorii militari şi judecătorii militari stagiari se
bucură de stabilitate."
ARTICOLUL 28
„Dispoziţiile din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea
judecătorească referitoare la drepturile şi îndatoririle magistraţilor sunt
aplicabile şi magistraţilor militari."
ARTICOLUL 29
„La şedinţele de judecată magistraţii militari sunt
obligaţi să poarte uniformă militară."
ARTICOLUL 30
„Magistraţii militari sunt militari activi şi au toate
drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate. Salarizarea şi
celelalte drepturi (...) se asigură de Ministerul Apărării Naţionale în
concordanţă cu prevederile Legii salarizării organelor puterii judecătoreşti
[nr. 50/1960] şi cu reglementările referitoare la drepturile materiale şi
băneşti specifice calităţii de militar activ şi, respectiv, de salariat civil
al acestui minister.
Acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a
magistraţilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor permanente
din Ministerul Apărării Naţionale."
ARTICOLUL 31
„Incălcarea de către magistraţii militari a normelor
stabilite prin Regulamentul disciplinei militare atrage răspunderea lor în
conformitate cu prevederile acestuia.
Comiterea de către magistraţii militari a unor abateri
disciplinare în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor lor ca magistraţi atrage
răspunderea acestora în condiţiile şi după procedurile prevăzute în Legea
pentru organizarea judecătorească [nr. 92/1992]."
3. Codul de procedură
penală
ARTICOLUL 26
„Tribunalul militar judecă (...) infracţiunile comise
de militari (...)."
25. Domeniul de aplicare al articolului mai sus
menţionat a fost restrâns odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003
privind statutul poliţiştilor, care prevede că aceştia sunt funcţionari civili.
Potrivit acestei legi, competenţa asupra infracţiunilor comise de poliţişti
revine instanţelor civile.
ARTICOLUL 33
„Este conexitate:
a) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite
prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în acelaşi timp
şi în acelaşi loc;
b) când două sau mai multe infracţiuni sunt săvârşite
în timp ori în loc diferit, după o prealabilă înţelegere între
infractori;".
ARTICOLUL 35
„In caz de indivizibilitate sau conexitate, dacă competenţa în raport cu diferiţii făptuitori ori
diferitele fapte aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal,
competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei
mai întâi sesizate, iar dacă competenţa după natura faptelor sau după calitatea
persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca
toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad.
Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta
militară, competenţa revine instanţei militare."
4. Decretul nr. 328/1966
privind circulaţia pe drumurile publice
ARTICOLUL 22 ALINEATUL 4
„Nu poate fi admisă la examenul pentru obţinerea
permisului de conducere persoana care a fost condamnată definitiv pentru o
infracţiune la regimul circulaţiei pe drumurile publice (...)."
ARTICOLUL 36
„Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul,
fără permis de conducere sau cu permis necorespunzător categoriei din care face
parte autovehiculul, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează persoana care
conduce pe drumurile publice un autovehicul după ce permisul de conducere i-a
fost retras, anulat sau reţinut în vederea anulării, ori ca urmare a suspendării exercitării dreptului de a
conduce autovehiculele."
ARTICOLUL 42 ALINEATUL 2
„Permisul de conducere se poate anula şi în cazul când
titularul acestuia a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă
pentru vreuna din infracţiunile prevăzute în art. 22 alin. 4."
ARTICOLUL 43
Anularea permisului de
conducere, în cazurile prevăzute de prezentul decret, se hotărăşte de şeful
miliţiei judeţene sau al miliţiei municipiului Bucureşti ori de locţiitorul
acestuia, în raza căreia titularul permisului a săvârşit fapta.
26. Prevederile Decretului nr.
328/1966 au fost abrogate şi înlocuite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
195/2002. De la data intrării în vigoare a ordonanţei poliţia nu mai are
dreptul să hotărască oportunitatea anulării permisului de conducere, această
prerogativă ţinând de aprecierea judecătorului penal.
B. Competenţa instanţelor
militare pentru a judeca civili: situaţia în Europa şi în alte instanţe
internaţionale
1. Situaţia în Europa
27. Chiar dacă există o anumită diversitate în
legislaţiile ţărilor europene referitoare la competenţa instanţelor militare de
a judeca civili, în marea majoritate a sistemelor juridice aceasta este
inexistentă sau limitată, pe timp de pace, pe de o parte, la civilii
încorporaţi în forţele armate prin contract sau printr-o altă legătură de
subordonare şi, pe de altă parte, la anumite situaţii foarte precise, cum ar
fi, de exemplu, în caz de infracţiune sau complicitate la o infracţiune
împotriva forţelor armate ori încălcarea proprietăţii armatei.
2. Sistemul Naţiunilor
Unite
28. In observaţiile sale
generale din 1984 referitoare la art. 14 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice1), Comitetul Drepturilor Omului al Naţiunilor Unite (Comitetul) a atras atenţia statelor
membre în termenii de mai jos:
„Comitetul observă existenţa,
în numeroase ţări, a unor instanţe militare sau de excepţie care judecă civili,
ceea ce riscă să ridice probleme serioase în ceea ce priveşte administrarea
echitabilă, imparţială şi independentă a justiţiei. In unele cazuri, aceste
tribunale sunt constituite pentru a permite aplicarea unor proceduri
excepţionale ce nu sunt conforme cu normele obişnuite ale justiţiei. Dacă este
adevărat că Pactul nu interzice constituirea de instanţe de acest tip,
condiţiile pe care le enunţă nu indică mai puţin evident că judecarea civililor
de către aceste instanţe ar trebui să fie excepţională şi să se desfăşoare în
condiţii ce respectă în mod veritabil toate garanţiile stipulate la art. 14.
Comitetul a observat o gravă lipsă de informaţii în această privinţă în
rapoartele anumitor state membre ale căror instituţii judiciare cuprind
instanţe de acest tip pentru judecarea civililor. In anumite ţări, aceste
instanţe militare şi de excepţie nu oferă garanţiile stricte ale unei bune
administrări a justiţiei în conformitate cu prevederile art. 14, care sunt indispensabile
pentru protecţia efectivă a drepturilor omului."
29. Raporturile de ţară ce au fost adoptate ulterior au
permis Comitetului să-şi clarifice poziţia. Acesta nu mai ezită să critice statele a căror legislaţie mai permite
încă instanţelor militare să judece civili. Comitetul invită aceste ţări să îşi
reformeze legislaţia în materie, felicitându-le pe acelea dintre ele care au
demarat o astfel de reformă. In definitiv, Comitetul a apreciat că „instanţele
militare nu trebuiau să fie abilitate să judece cauze ce nu se refereau la
infracţiuni comise de membri ai forţei armate în exercitarea funcţiilor
lor". In raportul său din 1999 referitor la Polonia, Comitetul este şi mai
incisiv atunci când se arată „(...) preocupat de informaţiile referitoare la
extinderea competenţei pe care o au instanţele militare pentru a judeca civili;
în ciuda restricţiilor aduse recent acestei proceduri, Comitetul nu poate
admite că această practică se justifică prin comoditatea ce există în judecarea
de către instanţa militară a oricărei persoane ce a participat într-o măsură
oarecare la săvârşirea unei infracţiuni al cărei autor principal este un membru
al forţelor armate". (Observaţii finale ale Comitetului Drepturilor Omului: Polonia, Doc. CCPR/C/79/Add.110, 29 iulie 1999, § 21).
30. Au fost adresate critici similare Federaţiei Ruse
şi Slovaciei, pentru a nu cita decât statele membre ale Consiliului Europei,
solicitând ca, în niciun caz, cadrele militare să nu judece civili (vezi, în
special, Observaţii finale ale Comitetului Drepturilor Omului: Slovacia, Doc.
CCPR/C/79/Add.79, 4 august 1997, §20).
31. In fine, se poate cita raportul din 13 ianuarie
2006 al raportorului special al subcomisiei pentru promovarea şi protecţia
drepturilor omului, asupra problemei administrării justiţiei de către
instanţele militare.
Principiul nr. 1 din document prevede următoarele:
„Instanţele militare, dacă există, nu pot fi create
decât prin constituţie sau lege, cu respectarea principiului separării
puterilor. Ele trebuie să facă parte integrantă din aparatul judiciar
normal."
Raportorul precizează totuşi că:
„(...) «constituţionalizarea» instanţelor militare care
există în mai multe ţări nu trebuie să le situeze în afara dreptului comun,
deasupra legii, ci, dimpotrivă, să le înscrie în principiile statului de drept,
începând cu cel al separării puterilor şi cel al ierarhiei normelor."
Principiul nr. 2 subliniază respectarea normelor
dreptului internaţional astfel:
„Instanţele militare trebuie să aplice normele şi
procedurile recunoscute pe plan internaţional care garantează un proces
echitabil, în orice circumstanţe, inclusiv regulile dreptului internaţional
umanitar."
Mai mult, principiul nr. 5 ce tratează competenţa
funcţională a instanţelor militare enunţă următoarele:
„Instanţele militare trebuie, din principiu, să fie
necompetente să judece civili. In orice situaţii, statul are grijă ca civilii
acuzaţi de o infracţiune penală, de orice natură ar fi ea, să fie judecaţi de
instanţe civile."
3. Sistemul interamerican de
protecţie a drepturilor omului
32. Curtea
Interamericană a Drepturilor Omului a adoptat o jurisprudenţă constantă
excluzând civilii din competenţa instanţelor militare, în condiţiile de mai jos
(traducere):
„Intr-un stat democratic,
guvernat de supremaţia dreptului, competenţa instanţelor militare în materie
penală ar trebui să fie de
natură restrictivă şi excepţională şi să urmărească protecţia unor interese
juridice speciale, în raport cu funcţiile atribuite prin lege armatei. Prin
urmare, civilii trebuie excluşi din competenţa instanţelor militare, a căror
competenţă ar trebui să se limiteze la cadrele militare ce au săvârşit
infracţiuni sau delicte de natură să creeze prejudicii intereselor de ordin
militar protejate prin lege." (CIADH, Durand şi Ugarte împotriva Peru, 16
august 2000, §117).
1) „Toţi oamenii
sunt egali în faţa tribunalelor şi curţilor de justiţie. Orice persoană are
dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil şi public
de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege,
care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate
împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale
cu caracter civil (...)."
33. Această jurisprudenţă,
întemeiată pe art. 8 din Convenţia Americană a Drepturilor Omului, a fost
reluată în alte cauze soluţionate de Curte, iar Comisia Interamericană adoptase
deja o astfel de abordare (a se vedea International Commission of Jurists, Military Jurisdiction and International Law, 2004, pp. 118 şi urm.).
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie
34. Reclamantul pretinde
că procesul său în faţa Tribunalului Militar din laşi, a Tribunalului Militar
Teritorial din Bucureşti şi a Curţii Militare de Apel nu a respectat cerinţele
art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede astfel în partea sa pertinentă:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii
în materie penală îndreptate împotriva sa."
A. Argumentele părţilor
35. Pentru reclamant
instanţele militare nu pot fi considerate „o instanţă independentă şi
imparţială" în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, din moment ce judecătorii
militari sunt subordonaţi Ministerului Apărării. El arată că, în temeiul art.
23, 29 şi 30 din Legea nr. 54/1993, aceştia sunt ofiţeri activi şi salariaţi ai
armatei şi trebuie să se supună disciplinei militare.
36. Guvernul susţine că judecătorii ce statuează în
cadrul instanţelor militare respectă criteriile de independenţă şi
imparţialitate impuse de art. 6 § 1 din Convenţie. El arată că modalitatea de
numire a lor, inamovibilitatea şi stabilitatea în funcţie ce le sunt
recunoscute, precum şi drepturile şi obligaţiile lor sunt identice cu cele ale
omologilor lor civili şi oferă garanţii suficiente de independenţă şi
imparţialitate.
37. In ceea ce priveşte competenţa instanţelor militare
de a judeca civili, Guvernul subliniază că ea asigură o mai bună soluţionare a
cauzelor penale, deoarece ea face posibilă o analiză a tuturor elementelor
infracţiunilor comise, evitând astfel soluţiile contradictorii.
38. Mai mult, Guvernul consideră că reclamantul nu
poate pretinde o aşa-zisă lipsă de independenţă şi de imparţialitate a
instanţelor militare din moment ce nu s-a plâns niciodată în faţa acestor
instanţe de eventuale vicii de procedură ce le-ar fi putut pune la îndoială
independenţa şi imparţialitatea.
B. Aprecierea Curţii
1. Principii generale
39. Curtea reafirmă încă de la început că, pentru a
stabili dacă o instanţă poate fi considerată „independentă" în sensul art.
6 § 1, trebuie luată în calcul, în special, modalitatea de numire şi durata
mandatului membrilor săi, existenţa unei protecţii împotriva presiunilor
externe şi capacitatea de a şti dacă există sau nu o apartenenţă de
independenţă (vezi, printre multe altele, Hotărîrea Zolatas
împotriva Greciei, nr. 38.240/02, §24, 2 iunie
2005).
40. Cât despre problema
imparţialităţii unei instanţe, în contextul specific al prezentei cauze, ea
trebuie apreciată în funcţie de un demers obiectiv care să permită asigurarea
că ea oferă garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă (vezi, printre multe
altele, hotărârile Bulut împotriva Austriei din 22 februarie 1996, Culegere 1996-II, p. 356, § 31, şi Thomann împotriva Elveţiei din 10
iunie 1996, Culegere 1996-III, p. 815, § 30).
41. Curtea observă că trebuie făcută o distincţie
între procedurile civile şi cele administrative, pe de o parte, şi procedurile
penale, pe de altă parte. Deoarece circumstanţele speţei se referă la o
procedură penală, Curtea îşi va limita analiza la acest domeniu precis.
42. Curtea reaminteşte că prin Convenţie nu se
interzice ca instanţele militare să statueze asupra acuzaţiilor în materie
penală împotriva membrilor personalului ce aparţine armatei, cu condiţia să fie
respectate garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute de art. 6 § 1
(Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit
[MC], nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, şi Onen împotriva Turciei (dec), nr.
32.860/96, 10 februarie 2004).
43. Cu toate acestea, avem de-a face cu o cu totul altă situaţie atunci când legislaţia naţională abilitează acest
tip de instanţe să judece civili în materie penală.
44. Curtea observă că nu se poate susţine că Convenţia
exclude în mod absolut competenţa instanţelor militare în cauze ce implică
civili. Totuşi, existenţa unei astfel de competenţe ar trebuie să facă obiectul
unei analize mult mai riguroase.
45. De altfel, Curtea a acordat importanţă în
numeroase precedente circumstanţei în care un civil trebuie să apară în faţa
unei instanţe compuse, chiar şi parţial, din cadre militare (a se vedea, în
ultimă instanţă, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47533/99, § 43, 4 mai 2006; Ocalan împotriva Turciei [MC], nr. 46221/99, § 116, CEDO 2005-..., şi Şahiner împotriva
Turciei, nr. 29279/95, § 45, CEDO 2001-IX). Ea a considerat că o astfel de situaţie ridică în mod serios
problema încrederii pe care instanţele trebuie s-o inspire într-o societate
democratică (a se vedea, mutatis mutandis, Canevi şi alţii împotriva Turciei
nr. 40395/98 § 33, 10 noiembrie 2004).
46. Această preocupare, care este cu atât mai
importantă atunci când este vorba despre o instanţă compusă exclusiv din
magistraţi militari, determină Curtea să afirme că faptul că astfel de instanţe
hotărăsc asupra temeiniciei acuzaţiilor în materie penală îndreptate împotriva
unor civili nu poate fi considerat conform cu art. 6 decât în cazuri
excepţionale.
47. Curtea este susţinută în abordarea sa de evoluţia
ce a marcat ultimul deceniu la nivel internaţional (§ 27-33 de mai sus) şi care
confirmă existenţa unei tendinţe nete de a exclude competenţa instanţelor
militare din domeniul penal atunci când este vorba de judecarea civililor.
48. In această privinţă trebuie reamintit Raportul
din 13 ianuarie 2006 privind problemele administrării justiţiei de către
instanţele militare. Acest text enunţă, la principiul nr. 5, că „instanţele
militare trebuie, din principiu, să fie necompetente să judece civili. In orice
caz, statul trebuie să aibă grijă ca civilii acuzaţi de o infracţiune penală,
oricare ar fi natura ei, să fie judecaţi de instanţe civile" (vezi § 31 de
mai sus).
49. O poziţie similară fusese deja adoptată de Curtea
Interamericană a Drepturilor Omului (a se vedea, de exemplu, Durand şi
Ugarte împotriva Peru, 16 august 2000, § 117, citată la § 32 de mai sus),
care subliniase că instanţa militară era înfiinţată, prin diferite legi, în
scopul de a menţine ordinea şi disciplina în cadrul forţelor armate. Competenţa
sa trebuia rezervată aşadar personalului militar ce a comis infracţiuni sau
delicte în timp ce îşi exercita îndatoririle.
50. Curtea reaminteşte locul special pe care îl ocupă
armata în organizarea constituţională a statelor democratice, ce trebuie
limitat la domeniul securităţii naţionale, puterea judiciară ţinând în
principiu, după părerea sa, de domeniul societăţii civile. De asemenea, ea ţine
cont de existenţa unor reguli speciale ce guvernează organizarea internă şi
structura ierarhică a forţelor armate.
51. Puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să
se extindă asupra civililor decât dacă există motive imperioase care să
justifice o astfel de situaţie, aceasta sprijinindu-se pe o bază legală clară
şi previzibilă. Existenţa unor astfel de motive trebuie demonstrată pentru
fiecare caz, in concreto. Atribuirea anumitor categorii de infracţiuni
instanţelor militare, făcută in abstracto de legislaţia naţională, nu este de ajuns.
52. Acceptarea unei astfel de atribuiri in abstracto i-ar putea pune pe civilii în cauză într-o poziţie foarte diferită
de cea a cetăţenilor judecaţi de instanţe comune şi ar putea cauza o problemă
de inegalitate în faţa justiţiei, care ar trebui evitată pe cât posibil, în
special în materie penală (a se vedea Ergin, citată mai sus).
2. Aplicarea acestor
principii în speţă
53. In speţă, Curtea observă că, prin jocul
prevederilor legale referitoare la competenţa instanţelor militare,
reclamantul, care nu avea nicio legătură de loialitate sau de subordonare cu
armata, a fost totuşi adus în faţa instanţelor militare pentru infracţiuni de
drept comun.
54. Având în vedere că acest
capăt de cerere al reclamantului se referă în mod esenţial la pretinsa lipsă de
independenţă a judecătorilor militari şi că el avansează acelaşi argument, şi
anume apartenenţa judecătorilor militari la ierarhia armatei, pentru a contesta
şi imparţialitatea instanţelor militare, Curtea va analiza cele două probleme
deodată (a se vedea, mutatis mutandis, Incal
împotriva Turciei, Hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere
de hotărâri şi decizii 1998-IV, p. 1.571, § 65, şi Ciraklar împotriva
Turciei, Hotărârea din 28
octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VII,
p. 3.072, § 38).
55. In acest sens, Curtea observă că statutul
judecătorilor militari asigură anumite garanţii de independenţă şi
imparţialitate. Astfel, judecătorii militari urmează aceeaşi formare
profesională ca şi omologii lor civili şi se bucură de garanţii constituţionale
identice cu cele de care beneficiază judecătorii civili, în măsura în care sunt
numiţi de Preşedintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii, sunt inamovibili şi se bucură de stabilitate.
56. In schimb, alte caracteristici ale statutului
judecătorilor militari pot aduce o umbră de îndoială asupra independenţei şi
imparţialităţii lor. Art. 29 şi 30 din Legea nr. 54/1993 prevăd că judecătorii
militari sunt ofiţeri de carieră, că sunt remuneraţi de către Ministerul
Apărării, că se supun disciplinei militare şi că promovarea lor este guvernată
de reglementările interne ale armatei.
57. In ceea ce priveşte motivele invocate de Guvern
pentru a justifica competenţa instanţelor militare în ceea ce-l priveşte pe
reclamant, Curtea nu poate subscrie la argumentul conform căruia ea era
necesară pentru a proceda la o analiză a ansamblului faptelor şi a evita
soluţii contradictorii, din moment ce infracţiunile pentru care era acuzat reclamantul
puteau fi disociate de cele puse pe seama agentului de poliţie.
58. In ceea ce priveşte ultimul argument al Guvernului,
care se aseamănă mai degrabă cu o excepţie de neepuizare a căilor de recurs
interne, Curtea apreciază că reclamantului nu i se poate reproşa faptul că nu a
ridicat în faţa instanţelor militare problema lipsei de independenţă şi de
imparţialitate a acestor instanţe. O eventuală plângere în acest sens nu ar fi
schimbat cu nimic procedura, deoarece competenţa exclusivă a instanţelor militare
pentru toate infracţiunile conexe comise de către un civil şi de către un
militar reiese direct din art. 35 din Codul de procedură penală.
59. Având în vedere cele de mai sus şi în special
situaţia la nivel internaţional expusă mai sus (§ 27-33), Curtea apreciază că
îndoielile nutrite de reclamant în ceea ce priveşte independenţa şi
imparţialitatea instanţelor militare pot fi considerate ca justificate obiectiv
(mutatis mutandis, Incal, citată mai sus, p. 1.573, § 72 in fine.)
60. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie
61. Reclamantul
pretinde că anularea permisului său de conducere de către poliţie constituie o
a doua pedeapsă aplicată pentru fapte identice cu cele ce au condus la
condamnarea sa penală de către instanţele militare pentru o infracţiune din
Codul rutier. El invocă art. 4 din Protocolul nr. 7, care prevede următoarele
în partea sa pertinentă:
„Nimeni nu poate fi urmărit sau
pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea
infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre
definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat."
A. Argumentele părţilor
62. Reclamantul arată că instanţele militare l-au
condamnat pentru că a condus un autoturism în perioada de suspendare a
permisului său, însă ele nu au pronunţat nicio sancţiune referitoare la permis.
Prin urmare, el apreciază că, anulându-i permisul, poliţia i-a aplicat o a doua
pedeapsă pentru aceleaşi fapte.
63. Guvernul susţine că, în speţă, nu a avut loc o
repetare a urmăririi penale încheiate definitiv, deoarece anularea permisului
nu era decât o consecinţă a condamnării pronunţate de instanţele militare. Prin
urmare, el apreciază că aplicarea a două pedepse, chiar dacă de către două
autorităţi diferite, nu reprezintă o încălcare a principiului non bis in
idem (mutatis mutandis, R.T. împotriva Elveţiei (dec),
nr. 31.982/96, 30 mai 2000).
B. Aprecierea Curţii
64. Curtea observă că,
pentru că a condus autoturismul în perioada de suspendare a permisului său,
reclamantul a fost mai întâi condamnat penal prin Decizia Curţii Militare de
Apel din 15 aprilie 1999 la o pedeapsă de un an şi 4 luni de închisoare cu
suspendare. Ulterior, ca urmare a acestei condamnări, permisul i-a fost anulat
prin Decizia din 7 septembrie 1999 a comandantului Poliţiei Suceava.
65. Curtea observă că, înainte de toate, se pune
problema aplicabilităţii art. 4 din Protocolul nr. 7.
66. In acest sens, Curtea observă că, deşi dreptul
intern califică anularea permisului de conducere drept o măsură administrativă,
ea îmbracă, prin gradul său de gravitate, un caracter punitiv şi descurajant şi
se aseamănă aşadar cu o pedeapsă penală (a se vedea, mutatis mutandis, Malige împotriva Franţei, nr. 27.812/95, p. 2.936, § 39, CEDO 1998- VII, şi Nilsson împotriva Suediei (dec),
73.661/01, 13 decembrie 2005).
67. Curtea reaminteşte apoi că art. 4 din Protocolul
nr. 7 are ca scop să interzică repetarea urmăririi penale definitiv încheiate,
evitând astfel ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două ori
pentru acelaşi comportament de către instanţele aceluiaşi stat. Această
prevedere nu îşi găseşte aşadar aplicabilitate înainte de deschiderea unei noi proceduri (Gradinger împotriva Austriei, Hotărârea din 23 octombrie 1995, seria A nr. 328-C, p. 65, §§ 53,
55).
68. Or, în speţă, trebuie constatat că anularea
permisului a fost consecinţa directă şi previzibilă a condamnării penale a
reclamantului. Intr-adevăr, Curtea constată că, deşi anularea litigioasă a fost
hotărâtă de o autoritate administrativă, ea nu a intervenit decât ca urmare a
condamnării definitive pronunţate de judecătorul penal şi fără deschiderea unei
noi proceduri.
69. Desigur, Curtea observă că
Hotărârea din 12 decembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie pare să contrazică
prevederile art. 42 § 2 din Decretul nr. 328/1966 referitoare la determinarea
dacă condamnarea penală atrăgea sau nu anularea automată a permisului, însă, în
orice caz, strânsa legătură dintre cele două sancţiuni determină Curtea să
concluzioneze că anularea în discuţie se aseamănă cu o pedeapsă complementară
condamnării penale, din care face parte integrantă (a se vedea, mutatis mutandis, R.T., citată mai sus,
şi Nilsson, citată mai
sus). Dorinţa legiuitorului de a disocia anularea permisului de pedeapsa
principală pronunţată de judecătorul penal, încredinţând-o poliţiei locale, nu
îi poate schimba natura (a se vedea, mutatis
mutandis, Malige, citată mai sus, p. 2.936, § 39).
70. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 4 din
Protocolul nr. 7.
III. Asupra aplicabilităţii
art. 41 din Convenţie
71. Conform art. 41 din
Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi
contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei
încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
72. Reclamantul solicită acordarea sumei de 120.000 florini
(NLG), echivalentul a 54.453 euro (EUR), cu titlu de pierderi salariale. El
arată că o societate comercială olandeză îi propusese un post de director
căruia nu i-a putut da curs pentru că Ambasada Olandei din România i-a refuzat viza de şedere din cauza
condamnării sale penale.
73. Reclamantul mai susţine că a suportat un
prejudiciu moral din cauza condamnării sale, ce i-a provocat o gravă depresie.
El evaluează acest prejudiciu la 50.000 EUR.
74. Guvernul contestă aceste pretenţii, pe care le
consideră excesive şi fără legătură de cauzalitate cu pretinsele încălcări ale
art. 6 § 1 şi 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.
75. Curtea observă că baza pentru a reţine acordarea
unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamantul nu s-a
putut bucura de dreptul de a fi judecat de o instanţă independentă şi
imparţială în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.
76. In ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de
pierderi salariale, Curtea nu poate constata nicio legătură de cauzalitate
între încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie şi aceste pierderi, Intr-adevăr, ea
nu poate specula asupra modului în care ar fi evoluat viaţa profesională a
reclamantului dacă ar fi obţinut o viză de şedere în Olanda.
77. In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea consideră
că reclamantul a fost supus unei anumite suferinţe din cauza faptelor cauzei.
Statuând în echitate, conform art. 41, Curtea îi acordă cu acest titlu o
despăgubire de 1.000 EUR.
B. Cheltuieli de judecată
78. Reclamantul solicită
rambursarea unei sume de 1.000 EUR pentru cheltuielile sale de judecată
suportate în faţa instanţelor interne şi 5.000 EUR cu titlu de onorarii pentru
avocatul său, inclusiv pentru procedura în faţa Curţii. El furnizează documente
justificative pentru 1.800.000 lei româneşti (ROL), cu titlu de cheltuieli
legate de procedura internă, şi pentru 370.000 ROL, reprezentând cheltuieli de
traducere.
79. Guvernul consideră că aceste sume sunt excesive şi
apreciază că, în lipsa unor documente justificative, aceste pretenţii trebuie
înlăturate.
80. Curtea reaminteşte că, în ceea ce priveşte art. 41
din Convenţie, nu pot fi rambursate decât cheltuielile despre care s-a stabilit
că au fost într-adevăr efectuate, că au fost necesare şi că valoarea lor este
rezonabilă (vezi, printre altele, Nikolova împotriva
Bulgariei [GC], nr. 31.195/96, § 79, CEDO 1999-II).
81. In speţă, Curtea constată că cheltuielile
suportate în procedura internă, şi anume 1.800.000 ROL pentru care au fost
depuse documente justificative, au fost într-adevăr efectuate.
82. In schimb, Curtea observă că documentul
justificativ depus pentru cheltuieli de traducere nu menţionează obiectul
acestor traduceri. Reclamantul nu a adus documente justificative sau note nici
în ceea ce priveşte pretenţiile sale pentru onorariile de avocat. Totuşi,
Curtea apreciază că a avut în mod necesar cheltuieli legate de munca avocatului
său în procedurile interne, precum şi pentru prezentarea cererii în faţa
Curţii.
83. Ţinând seama de aceste elemente aflate în posesia sa
şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabil să îi acorde
reclamantului suma de 1.000 EUR cu toate cheltuielile incluse.
C. Dobânzi moratorii
84. Curtea consideră
potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii
de preţ marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din
Convenţie;
2. hotărăşte că nu a avut loc încălcarea art. 4 din
Protocolul nr. 7 la Convenţie;
3. hotărăşte:
a) ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în
cel mult 3 luni de la data la care hotărârea va rămâne definitivă conform art.
44 § 2 din Convenţie, 1.000 EUR (una mie euro) cu titlu de daune morale şi
1.000 EUR (una mie euro) cu titlu de cheltuieli de judecată plus orice sumă ce
ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
b) ca aceste sume să fie convertite în lei noi
româneşti la cursul de schimb valabil la data plăţii;
c) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se
majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de preţ
marginal a Băncii Centrale Europene valabilă în această perioadă, majorată cu 3
puncte procentuale;
4. respinge cererea de
satisfacţie echitabilă pentru rest.
Intocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 21 septembrie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din
Regulament.
Christos Rozakis,
preşedinte
Soren Nielsen,
grefier