HOTARARE Nr. 0
din 12 octombrie 2006
in Cauza Tovaru impotriva
Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 264 din 19 aprilie 2007
(Cererea nr. 77.048/01)
In Cauza Ţovaru împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a),
statuând în cadrul unei camere compuse din: domnii J. Hedigan, preşedinte, C.
Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamna A. Gyulumyan, domnii E.
Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamna I. Ziemele,
judecători, şi din domnul V. Berger,
grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 21 septembrie 2006,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află
Cererea nr. 77.048/01, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al
acestui stat, domnul Dinu Ţovaru (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 30 iulie 2001
în baza art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul este
reprezentat de către doamna Eugenia Crângariu, avocat în Bucureşti. Guvernul
român (Guvernul) a fost
reprezentat de către agentul său, doamna Roxana Rizoiu, apoi de către doamna
Beatrice Ramaşcanu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamantul invocă, în
special, faptul că vânzarea apartamentului nr. 1 din imobilul său unor terţi,
vânzare care nu a fost urmată de nicio despăgubire şi care a fost confirmată
prin hotărâri definitive ale instanţelor naţionale, a încălcat art. 6 şi 13 din
Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional.
4. La data de 31 august 2004,
preşedintele Secţiei a II-a a hotărât să comunice cererea Guvernului.
Prevalându-se de art. 29 alin. 3 din Convenţie, acesta a hotărât că vor fi
examinate în acelaşi timp atât admisibilitatea, cât şi fondul cauzei.
5. Atât reclamantul, cât şi
Guvernul au depus observaţii scrise în ceea ce priveşte fondul cauzei (art. 59
alin. 1 din Regulament).
6. La data de 1 noiembrie 2004,
Curtea a modificat compunerea secţiilor sale (art. 25 alin. 1 din Regulament).
Prezenta cerere a fost atribuită Secţiei a III-a astfel remaniate (art. 52
alin. 1). In cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27
alin. 1 din Convenţie) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alin. 1
din Regulament.
IN FAPT
I. Circumstanţele
cauzei
7. Reclamantul s-a
născut în anul 1939 şi locuieşte în Bucureşti.
8. In anul 1950, în baza Decretului de naţionalizare
nr. 92/1950, statul român şi-a apropriat bunul imobil, compus dintr-o
construcţie şi terenul aferent, situat în Bucureşti, strada Donici nr. 11 bis,
care aparţinea părinţilor reclamantului.
1. Acţiunea în
revendicare
9. In 1997, reclamantul,
arătând că, în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, bunurile aparţinând
anumitor categorii sociale erau exceptate de la naţionalizare şi că părinţii
săi făceau parte din aceste categorii, a introdus în faţa Judecătoriei
Sectorului 2 Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliară împotriva Consiliului
Municipiului Bucureşti.
10. Printr-o decizie definitivă
din data de 22 decembrie 1997, instanţa a admis acţiunea, cu motivarea că
statul intrase în posesia imobilului fără titlu valabil şi, în consecinţă, a
obligat pârâtul să-i restituie imobilul şi terenul aferent.
11. Printr-o decizie din data
de 25 mai 1998, primarul municipiului Bucureşti a dispus restituirea bunului
imobil. Printr-un proces-verbal din data de 23 iunie 1998, reclamantul a fost
pus în posesia imobilului şi a terenului aferent, cu excepţia a 4 apartamente, care fuseseră anterior
vândute chiriaşilor.
12. Prin acţiuni în revendicare
împotriva terţilor dobânditori, reclamantul a obţinut restituirea a 3 din cele
4 apartamente. In aceste 3 cazuri, instanţele interne, luând în considerare Hotărârea
definitivă din 23 decembrie 1997, au considerat că imobilul, în totalitatea sa,
fusese naţionalizat fără titlu valabil, cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
2. Acţiunea în
revendicarea apartamentului nr. 1
13. Printr-un contract încheiat
în data de 29 octombrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, Primăria Municipiului
Bucureşti şi întreprinderea care administra bunurile imobile ale statului au
vândut chiriaşilor CI. şi C.F. apartamentul nr. 1, compus din 3 camere şi
situat în imobilul litigios.
14. Printr-o acţiune în
revendicare introdusă la data de 2 iulie 1998 împotriva terţilor dobânditori,
reclamantul a solicitat restituirea acestui apartament, arătând că,
naţionalizarea şi titlul de proprietate al statului fiind anulate, acest apartament
nu putea fi vândut în mod legal.
15. Prin Sentinţa din 14
ianuarie 2000, confirmată în apelul introdus de către partea pârâtă,
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea, a obligat terţii la
restituirea apartamentului către reclamant şi a obligat Primăria Municipiului Bucureşti să
restituie terţilor preţul pe care ea îl încasase pentru acest apartament.
16. Terţii dobânditori au
declarat recurs împotriva acestei hotărâri. Ei au susţinut că naţionalizarea
fusese legală, că vânzarea apartamentului respectase dispoziţiile Legii nr.
112/1995 şi că Sentinţa din 22 decembrie 1997 nu le era opozabilă, deoarece ei
nu fuseseră părţi în acea procedură.
17. Prin Decizia din 2 martie
2001, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul şi a statuat că imobilul fusese
naţionalizat cu titlu valabil şi că respectivul contract de vânzare era conform
Legii nr. 112/1995. Instanţa a casat hotărârea primei instanţe şi, pe fond, a
respins acţiunea reclamantului.
3. Acţiunea în
anulare parţială a vânzării apartamentului nr. 1
18. Printr-o acţiune introdusă
la 18 iunie 2001, reclamantul a solicitat anularea parţială a contractului de
vânzare a apartamentului nr. 1. El a susţinut că, prin contractul în cauză, 3
dependinţe ale acestui apartament, care se aflau în coproprietate comună şi forţată cu celelalte
apartamente din imobil, fuseseră vândute lui C.I. şi C.F.
19. Prin Sentinţa din 29
aprilie 2002, confirmată în apelul introdus de părţile pârâte, Judecătoria
Sectorului 2 Bucureşti a admis acţiunea şi a anulat partea din contract care
privea dependinţele amintite.
20. Prin Decizia definitivă din
15 aprilie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul chiriaşilor C.F.
şi C.I şi a confirmat anularea parţială a contractului de vânzare.
II. Dreptul şi
practica interne pertinente
21. Dispoziţiile legale şi
jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Brumărescu
împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO
1999-VII, pp. 250-256, paragrafele 31-44), Străin
şi alţii împotriva României (nr. 57.001/00,
paragrafele 19 - 26, 21 iulie 2005), Păduraru
împotriva României (nr. 63.252/00, paragrafele
38-53, 1 decembrie 2005) şi Porţeanu împotriva României (nr. 4.596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie 2006).
IN DREPT
I. Asupra
admisibilităţii
A. Asupra capătului de cerere întemeiat pe art. 6
paragraful 1 din Convenţie
22. Reclamantul se plânge de
lipsa de imparţialitate a instanţelor interne, deoarece acestea ar fi favorizat
chiriaşii care ocupau bunul litigios în timpul derulării procedurii,
interpretând într-o manieră eronată dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
23. Curtea aminteşte că
judecătorii nu trebuie să manifeste preferinţe sau prejudecăţi personale şi că,
în acelaşi timp, o instanţă de judecată trebuie să ofere garanţii suficiente pentru
a exclude în această privinţă orice îndoială legitimă (Pullar împotriva Marii Britanii, Hotărârea
din 10 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii, 1996-III, paragraful 30).
24. In speţă, Curtea nu
identifică niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să trezească vreo
îndoială asupra imparţialităţii judecătorilor. In orice caz, faptul că
judecătorii naţionali interpretează o lege într-un anumit mod nu ar putea fi
considerat drept o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de acces la un tribunal
„imparţial" în sensul art. 6 alin. 1.
25. Rezultă că această parte a cererii este vădit
neîntemeiată şi, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie, trebuie
respinsă.
B. Asupra celorlalte capete de cerere
26. In ceea ce priveşte restul
cererii, Curtea constată că acesta nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul
art. 35 alin. 3 din Convenţie. Ea observă, de altfel, că nu există niciun motiv
de inadmisibilitate şi, deci, îl declară admisibil.
II. Asupra pretinsei
încălcări a art. 1 din Primul Protocol adiţional
27. Reclamantul pretinde că
vânzarea apartamentului nr. 1 către chiriaşi, validată prin Decizia Curţii de
Apel Bucureşti din data de 31 mai 2000, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1,
care prevede următoarele:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la
respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de
principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului
statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor
conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor
contribuţii sau a amenzilor."
28. Guvernul consideră că
reclamantul nu dispune de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,
deoarece dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut printr-o hotărâre
judecătorească definitivă înaintea vânzării bunului către terţi. El invocă în
acest sens cauzele Malhous împotriva Republicii Cehe
(Decizia nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) şi Constandache împotriva României (Decizia
nr. 46.312/99, 11 iunie 2002). Guvernul arată că imobilul în chestiune fusese
naţionalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât el nu se
afla în patrimoniul reclamantului la momentul introducerii acţiunii sale în
revendicare imobiliară în faţa Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. In plus, la
momentul introducerii acţiunii în revendicare împotriva statului, statul însuşi
nu mai era proprietarul apartamentului nr. 1, deoarece îl vânduse la data de 29
octombrie 1996 chiriaşilor C.F. şi CI. In ceea ce priveşte Hotărârea definitivă
din data de 22 decembrie 1997, care a constatat dreptul de proprietate al
reclamantului, aceasta nu era opozabilă cumpărătorilor C.F. şi CI. In
consecinţă, reclamantul avea cel mult o „speranţă", iar nu un bun în
sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
29. In sfârşit, Guvernul
estimează că reclamantul poate obţine o despăgubire în baza Legii nr. 10/2001
şi cere Curţii să ia în considerare reforma instituită prin Legea nr. 247/2005,
care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire, iar în cazurile
în care o asemenea restituire se dovedeşte imposibilă, să ofere o despăgubire
constând într-o participaţie, în calitate de acţionar, la un organism de
plasament de valori mobiliare, „Proprietatea", organizat sub forma unei
societăţi pe acţiuni. In principiu, persoanele care au vocaţia să primească o
despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi
transformate în acţiuni din momentul în care societatea va fi cotată la bursă.
30. Reclamantul contestă
această susţinere. In opinia sa, instanţele interne au recunoscut dreptul său
de proprietate şi, în acelaşi timp, pe cel al terţilor dobânditori asupra
aceluiaşi bun, situaţie care face imposibilă exercitarea drepturilor sale în
calitate de proprietar al bunului. Reclamantul subliniază că imposibilitatea de
a se bucura de bunul
său reprezintă o atingere adusă principiului securităţii raporturilor
juridice.
31. Curtea aminteşte că, în
Cauza Străin şi alţii împotriva României precitată (paragrafele 39 şi
59), ea a considerat că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi de
bună-credinţă, chiar când aceasta a fost anterioară confirmării în justiţie în
mod definitiv a dreptului de proprietate al altei persoane, combinată cu
absenţa totală a despăgubirilor, constituie o privare de proprietate contrară
art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
32. In plus, în Cauza Păduraru
împotriva României precitată (paragraful 112)
Curtea a constatat că statul nu îşi îndeplinise obligaţia sa pozitivă de a
reacţiona în timp util şi în mod coerent în faţa unei chestiuni de interes
general ca restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza
unor decrete de naţionalizare. Ea a considerat, de asemenea, că incertitudinea
generală astfel creată se repercutase asupra reclamantului, care se văzuse în
imposibilitatea de a recupera în totalitate bunul său, deşi dispunea de o hotărâre
definitivă care condamna statul să i-l restituie.
33. In speţă, Curtea nu
identifică vreun motiv pentru a se îndepărta de jurisprudenţa amintită,
situaţia de fapt fiind asemănătoare. Ca şi în Cauza Păduraru împotriva României amintită, în
cauza de faţă terţii au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate
al reclamantului asupra acestui bun să fie confirmat definitiv. Şi, precum în
Cauza Străin şi alţii împotriva României precitată, reclamantul din
speţă a fost recunoscut proprietar legitim, instanţele considerând
incontestabil titlul său de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al
naţionalizării (paragrafele 10 şi 11 de mai sus).
34. In plus, eforturile
întreprinse de către reclamant pentru a intra în posesia apartamentului nr. 1
au fost, până în ziua de astăzi, fără efect. Asupra acestui aspect, Curtea
observă că, deşi Hotărârea definitivă din data de 22 decembrie 1997 a stabilit
ilegalitatea naţionalizării şi a obligat autorităţile administrative să
restituie imobilul reclamantului, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea
în revendicarea apartamentului nr. 1, estimând, cu încălcarea hotărârii
definitive amintite, că naţionalizarea a fost legală, privând astfel
reclamantul de orice posibilitate de a intra în posesia acestui apartament. Or,
trebuie observat că reclamantul nu a fost despăgubit nici până astăzi pentru
această privare de proprietate.
35. Curtea observă că vânzarea apartamentului nr. 1 în
baza Legii nr. 112/1995 împiedică reclamantul să se bucure de dreptul său de
proprietate, în ciuda existenţei Hotărârii definitive din data de 22 decembrie
1997, care condamnase statul să-i restituie imobilul. In plus, nicio
despăgubire nu i-a fost oferită pentru această privare de proprietate.
36. Curtea observă că la 22
iulie 2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001.
Această nouă lege acordă un drept la despăgubire, într-un cuantum egal cu
valoarea de piaţă a bunului care nu poate fi restituit persoanelor aflate în
aceeaşi situaţie precum reclamantul. Curtea observă că legea amintită propune,
pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obţine restituirea bunului lor
în natură, să li se ofere o despăgubire sub forma unei participatii în calitate
de acţionari la un organism de plasament al valorilor mobiliare (OPCVM). In
principiu, persoanele având vocaţia să primească o despăgubire pe această cale
vor primi titluri de valoare, care vor fi transformate în acţiuni, odată ce
societatea va fi cotată la bursă.
37. Curtea observă că, la data
de 29 decembrie 2005, societatea pe acţiuni „Proprietatea" a fost înscrisă
în Registrul Comerţului al Municipiului Bucureşti. Pentru ca acţiunile emise de
către această societate pe acţiuni să poată face obiectul unei tranzacţii pe
piaţa financiară, trebuie urmată procedura de aprobare de către Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului previzional al
Fondului „Proprietatea", operaţia de conversie a titlurilor în acţiuni
trebuia să intervină în martie 2006, iar cotarea efectivă la bursă în decembrie
2006.
38. In speţă, presupunând că
Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabilă reclamantului şi că încălcarea dreptului său
la proprietate ar putea face obiectul unei despăgubiri, Curtea observă că
Fondul „Proprietatea" nu funcţionează actualmente într-o manieră susceptibilă
să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri. Astfel, Curtea consideră că
imposibilitatea exercitării dreptului de proprietate de către reclamant asupra
apartamentului nr. 1 din imobilul aflat în strada Donici nr. 11 bis l-a făcut
pe acesta să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu
dreptul la respectarea bunului său, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie.
39. In consecinţă, a existat o încălcare a art. 1 din
Protocolul nr. 1.
III. Asupra
pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie
40. Reclamantul susţine că nu
a dispus de un recurs efectiv împotriva încălcării dreptului său de
proprietate, ceea a condus la încălcarea art. 13 din Convenţie, care prevede
următoarele:
„Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi
recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze
efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora
unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."
41. Curtea consideră, ţinând
cont de concluziile sale, care figurează la paragraful 34 de mai sus, că nu
este cazul să se pronunţe pe fondul acestui capăt de cerere (a se vedea, mutatis mutandis şi între alte cauze, Laino împotriva Italiei [MC], nr.
33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47,
paragraful 23, şi Biserica catolică din Caneea împotriva Greciei, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful
50).
IV. In privinţa
aplicării art. 41 din Convenţie
42. Art. 41 din Convenţie
prevede:
„In cazul în care Curtea declară că a avut loc o
încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al
înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a
consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul,
o reparaţie echitabilă."
A. Prejudiciu
43. Reclamantul solicită
restituirea apartamentului nr. 1, vândut către chiriaşi, sau plata sumei de
60.213 euro, reprezentând valoarea sa. El prezintă un raport de expertiză în
acest sens. Reclamantul solicită, de asemenea, diferenţa între scăderea valorii
ansamblului imobilului ca urmare a vânzării apartamentului nr. 1, diferenţă pe
care o estimează la 78.558 de euro, precum şi 8.645 de euro, reprezentând lipsa
de folosinţă a apartamentului nr. 1. In sfârşit, el solicită 26.000 de euro cu
titlu de daune morale pentru „traumatismele psihice" suportate timp de mai mult de 8 ani.
44. Guvernul estimează că
valoarea de piaţă a apartamentului nr. 1 este de 38.013 euro şi prezintă punctul de vedere al unui expert
imobiliar în acest sens. In ceea ce priveşte suma reprezentând scăderea valorii
imobilului, Guvernul consideră că nu este cazul să se ofere o asemenea
despăgubire şi că reclamantul ar fi trebuit să se adreseze în acest sens
instanţelor naţionale. In ceea ce priveşte chiriile nepercepute, Guvernul
consideră că nu este cazul să se ofere o asemenea despăgubire şi invocă
Hotărârea Sofletea împotriva României (nr. 48.179/99, paragraful 42, 25 noiembrie 2003). In privinţa
eventualului prejudiciu moral suferit de către reclamant, Guvernul consideră că
nu poate fi reţinută nicio legătură de cauzalitate între pretinsa încălcare a
Convenţiei şi prejudiciul moral invocat.
45. Curtea aminteşte că o
hotărâre constatând o încălcare a Convenţiei implică pentru statul pârât
obligaţia juridică, în sensul Convenţiei, să pună capăt încălcării şi să
înlăture consecinţele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite ştergerea decât
în mod imperfect a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie
conferă Curţii puterea de a oferi o reparaţie părţii vătămate prin actul sau
omisiunea în legătură cu care a fost constatată o încălcare a Convenţiei.
46. Printre elementele luate în
considerare de către Curte atunci când hotărăşte în această privinţă se află
prejudiciul material, adică pierderile suferite efectiv ca o consecinţă directă
a pretinsei încălcări, precum şi prejudiciul moral, adică repararea de către
stat a stării de angoasă, a disconfortului şi a incertitudinilor rezultând din
această încălcare, precum şi alte daune nonmateriale (a se vedea, printre
altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004).
47. In plus, atunci când
diversele elemente constituind prejudiciul nu pot fi stabilite exact sau când
distincţia între daunele materiale şi cele morale se dovedeşte dificilă, Curtea
le poate determina în mod global (Comingersoll
împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97,
paragraful 29, CEDO 2000-IV).
48. In circumstanţele cauzei,
Curtea consideră că restituirea apartamentului nr. 1 situat în strada Donici
nr. 11 bis, astfel cum a fost dispusă prin Hotărârea definitivă din data de 22
decembrie 1997 de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, l-ar pune pe
reclamant, în măsura posibilului, într-o situaţie similară cu cea în care s-ar
fi aflat dacă exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
In cazul în care statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire într-o
perioadă de 3 luni începând cu data la care prezenta hotărâre va deveni
definitivă, Curtea hotărăşte că el va trebui să plătească reclamantului, cu
titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.
49. Sub acest aspect, Curtea ia
act cu interes de faptul că Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr.
10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate, cu titlu sau fără titlu,
intrată în vigoare în data de 19 iulie 2005, aplică principiile stabilite în
jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală în privinţa
despăgubirilor datorate în cazuri de acte ilicite şi confirmate chiar de către
prezenta Curte în jurisprudenţa sa privind privările de proprietate ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva
Greciei (satisfacţie echitabilă), Hotărârea din
data de 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, paragrafele 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din
data de 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV , p.
1.078, paragraful 49, şi Brumărescu împotriva României (satisfacţie
echitabilă) precitată, paragrafele 22 şi 23].
50. Intr-adevăr, noua lege
califică drept abuzive naţionalizările realizate de către regimul comunist şi
prevede obligaţia de restituire în natură a unui bun ieşit din patrimoniul unei
persoane ca urmare a unei asemenea privări. In cazul imposibilităţii de
restituire, ca urmare a, de exemplu, vânzării bunului către un terţ de
bună-credinţă, legea acordă o despăgubire într-un cuantum egal cu valoarea de
piaţă a bunului la momentul stabilirii plăţii (titlul I
secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).
51. In speţă, fiind vorba de
determinarea cuantumului acestei sume, Curtea observă că atât reclamantul, cât
şi Guvernul au depus rapoarte de expertiză care permit determinarea valorii
apartamentului. Ea remarcă diferenţa semnificativă care separă metodele de
calcul folosite în acest scop de către experţii desemnaţi de părţile în
litigiu. Ţinând cont de informaţiile de care dispune privind piaţa imobiliară
locală, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a apartamentului în
chestiune la 50.000 de euro.
52. In plus, Curtea consideră
că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului
reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 3.000 de euro
reprezintă o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
53. In privinţa sumelor
pretinse cu titlu de chirii neprimite şi de scădere a valorii imobilului ca
urmare a vânzării apartamentului nr. 1, Curtea nu ar putea specula asupra
posibilităţii şi randamentului unei închirieri a apartamentului în chestiune
sau asupra scăderii de valoare a imobilului (Buzatu
împotriva României, nr. 34.642/97, paragraful 18,
27 ianuarie 2005).
B. Cheltuieli de
judecată
54. Reclamantul solicită, de
asemenea, 1.500 de euro cu titlu de cheltuieli de judecată realizate în faţa
jurisdicţiilor interne şi în faţa Curţii. El a depus la dosar mai multe
facturi, într-un cuantum total de 870 de euro, pentru onorariile de avocat
plătite între 1998 şi 2005. El apreciază onorariul expertului imobiliar şi
taxele judiciare plătite la 500 de euro.
55. Guvernul nu se opune ca o
sumă corespunzând cheltuielilor de judecată legate de procedura judiciară
internă să fie acordată reclamantului, cu condiţia ca aceasta să nu fie
excesivă.
56. Conform jurisprudenţei
Curţii, un reclamant nu poate primi rambursarea cheltuielilor de judecată
realizate decât în măsura în care au fost stabilite ca fiind reale, necesare şi
într-un cuantum rezonabil. In speţă, Curtea reţine că reclamantul a prezentat
mai multe chitanţe privind onorariul avocatului, chitanţe al căror cuantum
total se ridică la 870 de euro.
In ceea ce priveşte celelalte cheltuieli, ele nu sunt
susţinute decât parţial, reclamantul neprezentând în mod detaliat toate sumele
cheltuite drept taxe judiciare şi onorarii ale expertului. Curtea va stabili
deci în mod echitabil o sumă în această privinţă.
57. Ţinând cont de elementele aflate la dispoziţia sa
şi de criteriile amintite, Curtea estimează drept rezonabilă suma de 1.300 de
euro cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa instanţelor interne şi a Curţii
şi o acordă reclamantului.
C. Dobânzi moratorii
58. Curtea consideră adecvat să
fixeze nivelul dobânzilor moratorii la cel al dobânzii împrumutului marginal
practicat de Banca Centrală Europeană, majorat cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă
în privinţa capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi
inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că a existat o încălcare
a art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte că nu este cazul
să examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 13 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să
restituie reclamantului apartamentul nr. 1 din imobilul aflat în municipiul
Bucureşti, strada Donici nr. 11 bis, în termen de 3 luni începând de la data la
care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 alin. 2 din Convenţie;
b) că, în lipsa unei asemenea
restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen
de 3 luni, 50.000 de euro (cincizeci de mii de euro) cu titlu de prejudiciu
material, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;
5. hotărăşte că statul pârât trebuie să plătească
reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 3.000 de euro (trei mii de euro) cu
titlu de prejudiciu moral;
6. hotărăşte că statul pârât
trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, 1.300 de euro
(o mie trei sute de euro), cu titlu de cheltuieli de judecată;
7. hotărăşte că sumele
menţionate vor fi convertite în moneda statului pârât, conform ratei de schimb
aplicabile la data efectuării plăţii;
8. hotărăşte că, începând de la
expirarea termenului de mai sus şi până la plata efectivă, aceste sume vor fi
majorate cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii la împrumutul marginal
practicată de Banca Centrală Europeană în această perioadă, majorată cu 3
puncte procentuale;
9. respinge cererea de
satisfacţie echitabilă pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 12 octombrie 2006, conform art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
John Hedigan,
preşedinte
Vincent Berger,
grefier