HOTARARE Nr. 0
din 11 octombrie 2007
in Cauza Stefanescu
impotriva Romaniei
ACT EMIS DE:
CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 617 din 22 august 2008
(Cererea nr. 9.555/03)
Strasbourg
In cauza Ştefanescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia),
statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte,
C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor
Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20
septembrie 2007,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 9.555/03)
îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul
Gabriel Marian Ştefanescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 martie 2003
în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agenţii săi, domnul B. Aurescu, apoi doamna B. Ramascanu, de
la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 24 octombrie 2003, Curtea a decis să îi
comunice Guvernului capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie
(acces la o instanţă). In conformitate cu prevederile art. 29 alin. 3 din
Convenţie, ea a decis să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi
temeinicia cauzei.
ÎN FAPT
4. Reclamantul s-a născut în anul 1954 şi locuieşte în
Bucureşti.
5. El a ocupat postul de director general al Direcţiei controlul ministrului în cadrul Ministerului
Transporturilor (Ministerul).
La data de 16 decembrie 1996, reclamantul a fost
concediat pentru necorespundere profesională, prin Ordinul ministrului din 13
decembrie 1996.
In luna ianuarie 1997, reclamantul s-a reangajat.
6. Prin Sentinţa din 3 decembrie 1997, menţinută prin
Decizia irevocabilă din 1 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, Ministerul
a fost obligat să îl reintegreze pe reclamant în postul său şi să îi plătească
salariul din decembrie 1996 până în ianuarie 1997, adică 818.537 lei româneşti
vechi (ROL), precum şi
suma de 5.000.000 ROL cu titlu de daune morale.
7. Cererile sale adresate Ministerului la data de 5
aprilie 1999 şi 20 iunie 2000 pentru a obţine executarea deciziei de mai sus au
rămas fără răspuns.
8. Prin Hotărârea Guvernului nr. 263/1999, intrată în
vigoare la data de 14 aprilie 1999, Direcţia controlul ministrului a fost
desfiinţată şi înlocuită cu Direcţia generală controlul ministrului şi
Inspecţia de Stat în Transporturi.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 3/2001, Ministerul a fost
desfiinţat, înfiinţându-se un nou Minister al Lucrărilor Publice,
Transporturilor şi Locuinţei (MLPTL).
9. Reclamantul şi-a reînnoit cererile de executare la
MLPTL. Acesta l-a informat, la data de 5 februarie 2001, că postul pe care îl solicita în noul minister era
ocupat de un terţ şi că, prin urmare, reintegrarea sa în post nu mai era posibila,
dar că puteau fi disponibile posturi de execuţie la MLPTL, dacă era interesat.
Deoarece la data respectivă reclamantul era angajat la Ministerul Finanţelor,
noua direcţie a MLPTL i-a cerut să prezinte dovada rezilierii contractului său
de muncă încheiat cu Ministerul Finanţelor, pentru a-l putea reintegra,
eventual, într-un nou post.
10. Reclamantul a răspuns că
schimbarea denumirii fostului său post şi faptul că acum el era ocupat de un
terţ nu anulau obligaţia MLPTL de a executa Decizia din data de 1 februarie
1999 şi că, în orice caz, în lipsa unui nou ordin care să îl anuleze pe cel din
data de 13 decembrie 1996 (a se vedea paragraful 5 de mai sus), el nu-şi va
rezilia contractul de muncă încheiat cu Ministerul Finanţelor.
11. Intre timp, prin Decizia definitivă din 12 martie
2001, la cererea reclamantului, Tribunalul Municipiului Bucureşti a obligat
ministerul la plata către reclamant de daune cominatorii, reţinând pe de altă
parte că schimbarea ulterioară a denumirii direcţiei pe care o condusese reclamantul
nu justifica refuzul angajatorului de a-l reintegra în postul său.
12. Cu toate acestea, la data
de 28 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare
introdus de procurorul general, a casat Decizia din 12 martie 2001 şi a trimis
cauza spre rejudecare la Tribunalul Municipiului Bucureşti, pe motivul că
probele ce dovedeau că MLPTL nu a preluat toate obligaţiile fostului Minister al Transporturilor în ceea ce
priveşte personalul nu fuseseră luate în considerare de instanţe.
13. La data de 9 iulie 2002, Tribunalul Municipiului
Bucureşti a respins acţiunea reclamantului, pe motivul că daunele cominatorii
nu pot fi acordate în cazul obligaţiilor personale, aşa cum era cazul în speţă,
şi că singura posibilitate de a constrânge Ministerul să execute decizia era
amenda civilă, ce urma să fie plătită nu către reclamant, ci către bugetul de
stat. Instanţa nu a statuat asupra chestiunii dacă MLPTL a preluat de la fostul
minister obligaţia de a-l reintegra în post pe reclamant.
Această sentinţă a fost confirmată, în urma recursului
reclamantului, prin Decizia definitivă din 26 septembrie 2002 a Curţii de Apel
Bucureşti.
14. La data de 21 aprilie 2003, MLPTL l-a informat pe
reclamant despre respingerea unei noi cereri de executare, în urma sentinţei
pronunţate de Tribunalul Municipiului Bucureşti la data de 9 iulie 2002.'
15. In paralel, reclamantul a
introdus plângeri penale împotriva responsabililor de la fostul Minister al
Transporturilor şi de la MLPTL, fără niciun rezultat.
16. Din elementele aflate la dosar rezultă că Decizia
din data de 1 februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti nu a fost încă
executată.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei
încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
17. Reclamantul susţine că neexecutarea Deciziei din data de 1
februarie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti i-a încălcat dreptul de acces la o
instanţă, aşa cum este el prevăzut de art. 6 alin. 1 din Convenţie. Mai mult, el consideră că neexecutarea deciziei a
încălcat' principiul supremaţiei dreptului, prevăzut în preambulul Convenţiei.
In fine, el consideră că recursul în anulare introdus de procurorul general
împotriva Deciziei din 12 martie 2001 a făcut imposibilă executarea Deciziei
din data de 1 februarie 1999.
Părţile relevante ale art. 6 alin. 1 din Convenţie sunt
următoarele:
ARTICOLUL 6 ALIN. 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) cauzei
sale de către o instanţă (...),care va hotărî (...) asupra încălcării
drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...)."
A. Asupra admisibilităţii
18. In lumina jurisprudentei Pellegrin împotriva Franţei [(MC), nr.
28.541/95, §§ 59 şi 63-66, CEDO 1999- VIII], Guvernul
apreciază că art. 6 alin. 1 nu se aplică în speţă, în măsura în care
atribuţiile legate de postul reclamantului presupun o participare la
exercitarea puterii publice, ceea ce îi dă dreptul statului să impună o relaţie
specială de încredere şi loialitate din partea sa.
19. Reclamantul se opune acestei interpretări şi arată
că legea română în vigoare permite accesul la o instanţă pentru a anula o
concediere abuzivă, fără a ţine seama de diferenţele dintre funcţionari şi
angajaţii titulari ai unui contract de muncă de drept comun.
20. Curtea reaminteşte evoluţia recentă a
jurisprudentei sale în materie, în special Hotărârea Vilho Eskelinen si
alţii împotriva Finlandei [(MC), nr. 63.235/00, CEDO 2007-...] în care ea a
considerat că, pentru a constata inaplicabilitatea art. 6, dreptul intern
trebuie mai întâi să fi exclus în mod expres accesul la o instanţă în ceea ce
priveşte postul respectiv sau categoria de salariaţi respectivă (Eskelinen, citată mai sus, § 62), ceea
ce nu s-a întâmplat în speţă.
De asemenea, în cauza menţionată mai sus Curtea a
apreciat că, în principiu, nimic nu justifică exceptarea de la garanţiile art. 6 a conflictelor de
muncă ordinare, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de
exercitarea autorităţii de stat (ibidem).
Art. 6 alin. 1 este aşadar aplicabil în speţă.
21. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt
de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie.
Mai mult, ea constată că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Asupra fondului
22. Guvernul reaminteşte că, începând cu data de 14 aprilie 1999,
direcţia în care a lucrat reclamantul a încetat să existe şi că în anul 2001
însuşi Ministerul a fost desfiinţat. Prin urmare, reclamantul nu mai putea fi
reintegrat în post. In orice caz, MLPTL i-a propus un post nou, pe care
reclamantul l-a refuzat. In opinia sa, acest minister nu avea nicio obligaţie
de a-i propune un post echivalent cu cel deţinut anterior.
23. Reclamantul se opune
acestui argument. El reaminteşte că salariul corespunzător postului de execuţie
este cu 50% mai mic decât cel pentru un post de
director. De asemenea, el reaminteşte că nu a primit
încă despăgubirea dispusă de decizia neexecutată.
24. Curtea reaminteşte că, în
cauza de faţă, deşi reclamantul a obţinut la data de 1 februarie 1999 o decizie
irevocabilă ce dispunea ca Ministerul Transporturilor să îl reintegreze în post
şi să îi plătească anumite sume de bani şi deşi ulterior a făcut demersuri în
vederea executării, aceasta decizie nu a fost nici executată, nici anulată sau
modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzute de lege.
25. Mai mult, nicio autoritate internă nu a constatat
în mod definitiv imposibilitatea reintegrării reclamantului în postul său (a se
vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu împotriva
României, nr. 48.102/99, § 72, 2 martie 2004).
Curtea reaminteşte că problema dacă obligaţia fostului minister de a-l
reintegram post pe reclamant a fost preluată de MLPTL nu a fost soluţionată
definitiv de instanţele interne (a se vedea paragrafele 11-13 de mai sus).
Pe de altă parte, reclamantului nu i s-ar putea reproşa
refuzul de a accepta un post de execuţie în locul celui de director general pe
care îl deţinuse, în măsura în care nu s-a contestat faptul că postul propus
era inferior postului avut.
26. In sfârşit, Curtea reaminteşte că, dacă ar accepta
argumentul Guvernului conform căruia executarea nu mai este posibilă dată fiind
desfiinţarea direcţiei în care lucra reclamantul şi a fostului minister, ar
însemna sa admită că, în cazul de faţă, administraţia s-ar fi putut sustrage de
la executarea unei decizii judecătoreşti invocând pur şi simplu desfiinţarea
ulterioară a postului ocupat de partea interesată înaintea concedierii sale
ilegale (Ioannidou-Mouzaka împotriva Greciei, nr. 75.898/01, § 33, 29 septembrie 2005).
27. Mai mult, reclamantului nu i s-au plătit încă
sumele dispuse de instanţe ca salarii datorate şi despăgubiri.
28. Curtea a examinat în mai multe rânduri cauze ce
ridicau probleme similare cu cele ale cauzei de faţă şi a constatat încălcarea
art. 6 alin. 1 din Convenţie (Tacea împotriva României,
nr. 746/02, 29 septembrie 2005, Dragne şi alţii împotriva României, nr.
78.047/01, 7 aprilie 2005, si Orha împotriva României, nr. 1.486/02, 12
octombrie 2006).
29. După ce a analizat toate elementele ce i-au fost
supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau
argument care să poată duce la o concluzie diferită în cazul de faţă. Având în
vedere jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile
pentru a asigura executarea Deciziei din data de 1 februarie 1999.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din
Convenţie.
30. Având în vedere concluzia la care a ajuns, Curtea nu consideră necesar să analizeze restul capătului de cerere, referitor
în special la pretinsa încălcare a principiului supremaţiei dreptului, prevăzut
în preambulul Convenţiei, şi pretinsul obstacol în executare pe care l-a
constituit Decizia din 12 martie 2001 (a se vedea
paragraful 17 de mai sus).
II. Asupra celorlalte
pretinse încălcări
31. Invocând art. 14 coroborat cu art. 6 alin. 1 din
Convenţie, reclamantul se plânge că, contrar articolului, concedierea sa a fost
determinată de opiniile sale. Totuşi, Curtea constată că reclamantul a fost
concediat la data de 16 decembrie 1996, adică cu mai mult de 6 luni înainte de
introducerea prezentei cereri la data de 4 martie 2003. In plus, el nu a
formulat un astfel de capăt de cerere în faţa instanţelor naţionale. In orice
caz, nimic din dosar nu indica vreo aparenţă de discriminare ce ar putea să
ridice probleme din perspectiva articolelor invocate.
Rezultă că acest capăt de cerere este vădit neîntemeiat
şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art.
41 din Convenţie
32. Conform art. 41 din Convenţie:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a
Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei parţi
contractante nu permite' decât o înlăturare incompletă a consecinţelor
acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie
echitabilă."
A. Prejudiciu
33. Reclamantul solicită cu titlu de daune materiale
următoarele sume:
- 1.043 euro (EUR), reprezentând valoarea reactualizată a salariilor acordate prin Sentinţa din 3 decembrie
1997;
- 592 EUR, reprezentând valoarea
reactualizată a daunelor morale acordate prin aceeaşi sentinţă;
- 5.441,25 EUR, reprezentând diferenţa dintre salariul
său pe postul de execuţie pe care îl deţine în prezent şi cel pe care l-ar fi
avut ca director general;
- 1.632,75 EUR, reprezentând indemnizaţiile pe care
le-ar fi putut primi în tot acest timp în fostul său post;
- 10.882,5 EUR, reprezentând pierderea suferită prin
faptul că majorările salariale au fost calculate în funcţie de salariul său
actual şi nu în funcţie de salariul său de director general;
- 5.000 EUR, corespunzând costurilor ocazionate de teza
sa de doctorat după concedierea sa, având în vedere că nu a mai avut acces la
baza tehnică a Ministerului.
De asemenea, el solicită 75.000 EUR pentru prejudiciul
moral pe care l-a suferit.
34. Guvernul se opune acestor cereri şi apreciază că
reclamantul a făcut greşeli în calculul sumelor avansate. Apoi, el reaminteşte
că reclamantul a abuzat de baza tehnică a Ministerului pentru a-şi scrie teza
de doctorat şi că nimic nu îi permite, după concedierea sa, să continue acest
abuz şi să folosească facilităţile Ministerului pentru nevoile personale.Prin
urmare, cererea de rambursare a costului tezei sale, estimat la 5.000 EUR, nu
este justificată.
In ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul
reaminteşte că reclamantul şi-a găsit un alt loc de muncă la o lună după concedierea sa,' neputând
să justifice aşadar nicio suferinţă reală în acest
sens.
35. In primul rând, Curtea reaminteşte că a constatat
încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie din cauza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin
care s-a dispus reintegrarea reclamantului în postul său şi plata
despăgubirilor.
36. De asemenea, Curtea
reaminteşte că o hotărâre prin care se constată o încălcare atrage după sine
pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i
înlătura consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioara acesteia [Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, §
35, 27 mai 2004, si latridis împotriva Greciei (reparaţie
echitabilă) (MC), nr. 3l.107/96, § 32, CEDO 2000-XI].
37. In circumstanţele speţei, Curtea apreciază că
reintegrarea reclamantuiui într-un post echivalent celui deţinut înainte de concedierea sa, plata
sumelor dispuse prin Decizia din data de 1 februarie 1999, reactualizate în
funcţie de inflaţie, precum şi plata despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale suferite din cauza neexecutării
deciziei respective l-ar repune pe reclamant, în măsura posibilului, într-o
situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 alin. 1
din Convenţie nu ar fi fost încălcate.
38. In cazul în care statul pârât nu procedează la
reintegrarea în post a reclamantului în cel mult 3 luni de la data la care
prezenta hotărâre va rămâne definitivă (a se vedea, mutatis
mutandis, Georgi împotriva României, nr. 58.318/00,
§ 57, 24 mai 2006, Sabin Popescu, citată mai
sus, § 72, şi Mihai-Iulian Popescu împotriva
României, nr. 2.911/02, §43, 29 septembrie 2005),
Curtea decide ca Guvernul să îi plătească reclamantului 2.500 EUR pentru
daunele materiale cauzate prin neexecutarea Deciziei din data de 1 februarie
1999, această sumă cuprinzând si sumele acordate prin
Decizia din data de 1 februarie 1999.
39. Pe de altă parte, în lipsa unor documente
justificative relevante, Curtea nu poate specula asupra indemnizaţiilor pe care
reclamantul le-ar fi putut primi dacă nu ar fi fost concediat sau dacă ar fi
fost reintegrat imediat în acelaşi post [a se vedea, mutatis mutandis,
Dragne si alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 78.047/01, § 18, 16 noiembrie 2006]. De asemenea, ea
observă împreună cu Guvernul că suma de 5.000 EUR nu
are nicio legătură de cauzalitate cu încălcările
constatate.
40. Curtea apreciază că, în orice caz, reclamantul a
suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de
imposibilitatea de a obţine executarea deciziei pronunţate în favoarea sa şi că
acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării.
41. In aceste circumstanţe, având în vedere
totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform
art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantului suma
de 3.500 EUR cu titlu de daune morale.
B. Cheltuieli de judecată
42. Reclamantul solicită, de asemenea, suma de 3.000 EUR cu titlu de
cheltuieli de judecată suportate în faţa instanţelor interne.
43. Conform jurisprudenţei constante a Curţii,
acordarea cheltuielilor de judecată în' temeiul art. 41 presupune ca
realitatea, necesitatea şi, în plus, caracterul rezonabil al valorii acestora
să fie dovedite (latridis, citată mai sus, § 54).
44. Curtea observă că pretenţiile reclamantului cu
titlu de cheltuieli de judecată nu sunt însoţite de documentele justificative
necesare. Prin urmare, cererea sa trebuie respinsă.
C. Dobânzi moratorii
45. Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze
pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene,
majorată cu 3 puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN UNANIMITATE,
CURTEA
1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte
capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 (dreptul de acces la o instanţă)
şi pe preambulul Convenţiei şi inadmisibilă în rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1
din Convenţie (acces la o instanţă);
3. hotărăşte că nu este necesar să analizeze restul
capătului de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi nici capătul
de cerere întemeiat pe preambulul Convenţiei;
4. hotărăşte:
a) ca statul pârât să execute Decizia din data de 1
februarie 1999 şi să plătească despăgubirile aferente în cel mult 3 luni de la
data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 alin. 2 din
Convenţie;
b) ca, în lipsa acestei executări, statul pârât să îi
plătească reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 2.500 EUR (două
mii cinci sute euro), cu titlu de daune materiale, plus orice sumă ce ar putea
fi datorată cu titlu de impozit;
c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească
reclamantului, în acelaşi termen de 3 luni, suma de 3.500 EUR (trei mii cinci
sute euro), cu titlu de daune morale, plus orice sumă ce ar putea fi datorată
cu titlu de impozit;
d) ca sumele respective să fie
convertite în lei româneşti noi (RON) la cursul de schimb valabil la data
plăţii;
e) ca, începând de la expirarea acestui termen şi până
la data plăţii, aceste sume să fie majorate cu o dobândă simplă având o rată
egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene,
valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru
rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris
la data de 11 octombrie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din
Regulament.
Bostjan M. Zupancic,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier