Decizia Nr.128 din 01.02.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) şi art. 49 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Alexandru Adrian Mirică în Dosarul nr. 9.988/1/2009 (nr. vechi 24/2009) al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece procedura disciplinară prevăzută de dispoziţiile de lege criticate reprezintă o transpunere a art. 134 alin. (2) din Constituţie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 17 mai 2010, pronunţată în Dosarul nr. 9.988/1/2009 (nr. vechi 24/2009), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) şi art. 49 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Alexandru Adrian Mirică într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 11/P din 6 octombrie 2009 a Consiliului Superior al Magistraturii - Secţia pentru procurori prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară constând în avertisment pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. e) şi h) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, în măsura în care prin termenul „recurs“ se înţelege calea de atac reglementată de Codul de procedură civilă. În acest sens, arată că noţiunea de „recurs“ folosită de textul de lege criticat ar trebui să aibă semnificaţia unei căi de atac în cadrul controlului judecătoresc al actelor administrative, fiind o acţiune în fond, cu toate procedurile legale care însoţesc o asemenea acţiune, inclusiv jurisdicţia deplină a instanţei de judecată. Ad absurdum, dacă recursul în cauză ar avea înţelesul atribuit de Codul de procedură civilă, ar atrage incidenţa unor dispoziţii care ar îngrădi accesul liber la justiţie, cum ar fi cele legate de motivele de casare, recursul fiind cale extraordinară de atac, iar nu una devolutivă, cele privind motivarea în termen, sub sancţiunea nulităţii, cele privind invocarea excepţiilor procesuale, cele privind admisibilitatea probelor etc.Cu privire la dispoziţiile art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, arată că acestea contravin art. 129 din Constituţie, care consacră dreptul la existenţa a cel puţin unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pronunţate pentru prima oară într-o cauză. Faptul că art. 129 din Legea fundamentală prevede că exercitarea dreptului de a utiliza căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti se face în condiţiile legii semnifică faptul că legea trebuie să reglementeze modul de exercitare a căilor de atac, iar nu să suprime posibilitatea de a exercita măcar o cale de atac împotriva primei hotărâri date de o instanţă judecătorească. Totodată, nu se justifică un tratament discriminatoriu pentru acţiunea împotriva actului administrativ al Consiliului Superior al Magistraturii, în raport cu alte acte administrative, care beneficiază atât de posibilitatea atacării actului în justiţie, cât şi de calea de control judiciar.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, arată că posibilitatea sesizării din oficiu a Comisiei de disciplină încalcă imparţialitatea Consiliului Superior al Magistraturii, consacrată expres prin art. 134 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Aceasta deoarece Comisia de disciplină nu este o structură autonomă, „fiind vorba tot de angajaţii Consiliului Superior al Magistraturii, numiţi de acesta, printr-o procedură lipsită de obiectivitate“. Comisia de disciplină nu poate fi asimilată unui „procuror al procurorilor“ sau unui „procuror al judecătorilor“, în materie disciplinară neregăsindu-se fundamentul sesizării din oficiu, ca în materie penală, unde se apără interesele generale ale societăţii şi ordinea de drept, în general.În materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, există posibilitatea de a sesiza abaterile disciplinare de către orice persoană interesată, de către conducerea instanţelor şi parchetelor, de către colegiile de conducere, comisiile de evaluare, „motiv pentru care nu se regăseşte nicio raţiune de a denatura sensul Consiliului Superior al Magistraturii, de instanţă imparţială şi de garant al independenţei justiţiei, către un sens represiv, fără interes în sfera interesului public, ci într-un interes de «poliţie a instanţelor»“.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători consideră că prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, deoarece acestea constituie expresia dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţie şi, în plus, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii de instanţă de disciplină nu interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate şi se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Reglementările internaţionale nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de lege, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Invocă, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 788/2007, nr. 148/2003 şi nr. 165/2010.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 45 alin. (2) şi art. 49 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005. Prevederile art. 45 au fost modificate prin art. II pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 26 iunie 2009.Textele de lege criticate au, în prezent, următorul conţinut:– Art. 45 alin. (2): „Comisiile de disciplină pot fi sesizate de Inspecţia judiciară sau se pot sesiza din oficiu în legătură cu abaterile disciplinare ale judecătorilor şi procurorilor.“;– Art. 49 alin. (2) şi (4): „Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii şi judecătorul sancţionat disciplinar.[...]
(4) Hotărârea prin care se soluţionează recursul prevăzut la alin. (2) este irevocabilă.“Potrivit art. XXV alin. (2) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, „Referirile la completul de 9 judecători cuprinse în actele normative în vigoare se consideră a fi făcute la completele de 5 judecători.“ Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele: Prin Decizia nr. 165/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, a statuat că dispoziţiile de lege potrivit cărora hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se pot ataca cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, la Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă o reiterare a prevederilor constituţionale ale art. 134 alin. (3), potrivit cărora hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, potrivit dispoziţiilor alin. (2) al aceleiaşi norme constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Prin urmare, legea sa organică - Legea nr. 317/2004 - stabileşte procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare în secţiunea a 4-a „Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor“ din cap. IV „Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii“, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale menţionate. Aşadar, ţinând cont că dispoziţiile de lege criticate prevăd o cale de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară, nu se poate susţine că acestea încalcă accesul liber la justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Cu acelaşi prilej, Curtea a observat că reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Prin Decizia nr. 1.449 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 5 ianuarie 2011, Curtea a reţinut că, avându-se în vedere, pe de-o parte, rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de „instanţă de judecată [...] în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor“, iar, pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 317/2004 care prevăd o cale de atac la instanţa de judecată împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară, nu se poate susţine că prevederile de lege criticate încalcă accesul liber la justiţie sau dreptul la un proces echitabil, consacrate prin art. 21 din Constituţie şi prin art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Întrucât criticile de neconstituţionalitate din prezenta cauză privesc, parţial, aceleaşi aspecte şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, considerentele şi soluţiile deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. Cu privire la câmpul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven et De Meyere contra Belgiei, a statuat că procedurile disciplinare intră sub incidenţa art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială. Astfel, garanţiile dreptului la un proces echitabil implică dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de toate aspectele litigiului (Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado contra Portugaliei) şi presupune respectarea principiului contradictorialităţii (Hotărârea din 18 februarie 2010, pronunţată în Cauza Baccichetti contra Franţei). Referitor la competenţa unor organisme profesionale de a judeca acţiuni disciplinare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că în numeroase state ale Consiliului Europei abaterile disciplinare sunt de competenţa acestor structuri, iar o asemenea atribuire de competenţă nu este contrară dispoziţiilor Convenţiei, care impune totuşi unul dintre următoarele sisteme: sau jurisdicţiile organismelor profesionale îndeplinesc exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, sau ele nu le îndeplinesc şi atunci legea naţională trebuie să permită accesul la o instanţă judecătorească care prezintă toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială. În acest sens s-a pronunţat, în mod constant, Curtea de la Strasbourg, prin Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunţată în Cauza Albert et Le Compte contra Belgiei, prin Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza Bryan contra Marii Britanii, prin Hotărârea din 20 mai 1998, pronunţată în Cauza Gautrin şi alţii contra Franţei, prin Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Frankowicz contra Poloniei, şi prin Hotărârea din 29 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Chaudet contra Franţei. Potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţia României, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Similar, în alte state europene, acţiunile disciplinare ale judecătorilor şi procurorilor sunt de competenţa organismelor naţionale echivalente Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, în Franţa, Consiliul Superior al Magistraturii este instanţă disciplinară a magistraţilor, iar deciziile pronunţate în cadrul acestei atribuţii pot fi atacate la Consiliul de Stat. În Spania, instanţa disciplinară este diferită în funcţie de gravitatea faptelor săvârşite. Pentru faptele foarte grave, este competent Plenul Consiliului General al Puterii Judiciare. Pentru fapte grave, este competentă Comisia de disciplină a Consiliului General al Puterii Judiciare, iar pentru fapte mai puţin grave este competent preşedintele sau organul de conducere al instanţei respective, iar, în acest din urmă caz, sancţiunea constă în avertisment sau amendă. În Italia, potrivit art. 105 din Constituţie, măsurile disciplinare relative la magistraţi sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, iar ministrul justiţiei (care poate fi titularul acţiunii disciplinare), procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie şi magistratul sancţionat pot exercita recurs împotriva deciziilor Secţiei disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie, iar instanţa de control judiciar are competenţa de a examina atât respectarea regularităţii procedurii disciplinare, cât şi calificarea faptelor acuzate şi temeinicia luării sancţiunii. Prin urmare, Curtea observă că, în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor ţări din Europa, prevăzând - referitor la procedura disciplinară - o fază administrativă, cercetarea disciplinară efectuându-se de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă, cu respectarea principiului contradictorialităţii, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia la cunoştinţă de toate actele dosarului şi să solicite administrarea de probe în apărare. Împotriva hotărârii de sancţionare a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, şi anume recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prevăzut de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004. Curtea reţine că acest „recurs“ nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, având doar rolul unei instanţe de judecată), cale de atac soluţionată de către o instanţă judecătorească, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare. Acesta este şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.“ Prin Decizia nr. 148/2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 12 mai 2003, referindu-se la atribuţia Consiliului Superior al Magistraturii, aşa cum este stabilită în art. 134 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia acesta îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică, Curtea a statuat că această dispoziţie constituţională nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această „instanţă extrajudiciară“. Prin urmare, îndeplinind exigenţele dreptului la un proces echitabil, prin asigurarea unei căi efective de atac la o instanţă judecătorească, consacrate prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi prin art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, „recursul“ din materia disciplinară a magistraţilor este o veritabilă şi efectivă cale de atac împotriva hotărârii secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, cale de atac prin care instanţa de judecată, ţinând seama şi de rolul activ pe care trebuie să-l aibă, poate soluţiona cauza sub toate aspectele, atât asupra legalităţii procedurii disciplinare, cât şi asupra temeiniciei hotărârii. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge , ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 45 alin. (2) şi art. 49 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Alexandru Adrian Mirică în Dosarul nr. 9.988/1/2009 (nr. vechi 24/2009) al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 1 februarie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean