(Cererea nr. 47.615/11)StrasbourgDefinitivă24 iunie 2015Hotărârea a rămas definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.În Cauza Vereş împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din: Josep Casadevall, preşedinte, Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu la 3 martie 2015,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află o Cerere (nr. 47.615/11) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Cornel Vereş („reclamantul"), a sesizat Curtea la 22 iulie 2011, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia").2. Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.3. Reclamantul susţine, în special, că a fost supus la rele tratamente din partea poliţiei şi că nu a beneficiat ulterior de o anchetă efectivă în această privinţă.4. La 13 iulie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei5. Reclamantul s-a născut în 1963 şi locuieşte în Livada.A. Incidentul din 27 iunie 20096. Potrivit Hotărârii din 9 iunie 2011 a Tribunalului Cluj, la 27 iunie 2009, chelneriţele dintr-un bar local au chemat poliţia din Livada, întrucât reclamantul se afla în stare de ebrietate şi le-a insultat.7. Tot conform acestei hotărâri, agentul de poliţie S., însoţit de proprietarul barului, a ajuns la faţa locului şi l-a imobilizat şi încătuşat pe reclamant întrucât proprietarul barului îl avertizase că reclamantul obişnuia să poarte un cuţit asupra lui şi, prin urmare, era posibil să fie înarmat.8. Reclamantul afirmă că agentul de poliţie l-a bătut timp de o oră, lovindu-l cu pumnii şi picioarele în cap şi în stomac, şi că i-a zdrobit degetele călcând pe ele.9. În aceeaşi zi, agentul de poliţie a întocmit un proces-verbal de constatare a incidentului, în prezenţa a patru martori: proprietarul barului, cele două chelneriţe şi un sătean care se afla în bar la momentul faptelor. Procesul-verbal nu menţiona faptul că exista riscul ca reclamantul să fi fost înarmat sau că agentul de poliţie se temea de acest lucru. Acesta din urmă a precizat că, imediat ce a intrat în bar, reclamantul l-a insultat, l-a apucat de braţ şi i-a cerut să plece. Reclamantul a încercat apoi, cu mişcări violente, să se elibereze din strânsoarea agentului, fapt ce a impus imobilizarea la pământ şi încătuşarea acestuia.10. Procesul-verbal mai preciza că, în momentul în care agentul de poliţie l-a pus la pământ pe reclamant şi l-a încătuşat, acesta „s-a lovit, întâi accidental şi apoi intenţionat, cu capul de podeaua localului". Ulterior, reclamantul a continuat să se automutileze, izbindu-se de pereţi şi de un panou de lemn din interiorul localului, ceea ce i-a provocat plăgi deschise la nivelul capului. Procesul-verbal mai menţiona, fără a specifica originea acestora, rănile pe care le prezenta reclamantul la nivelul ambelor mâini. De asemenea, preciza că reclamantul se afla sub tratament medical psihiatric şi că avea un comportament violent, motiv pentru care a fost depusă imediat o cerere de internare. Menţiona, de asemenea, că reclamantul era cunoscut în sat ca fiind o persoană violentă, care fusese condamnată anterior pentru viol şi omor.11. În cele din urmă, procesul-verbal preciza că agentul de poliţie a chemat o ambulanţă, întrucât rănile reclamantului sângerau puternic.12. Reclamantul a fost dus în aceeaşi zi la spitalul din Gherla şi, ulterior, la Secţia de psihiatrie a Spitalului Municipal Dej, unde a fost internat sub supraveghere şi supus unui tratament cu sedative puternice.B. Leziunile constatate la reclamant13. Încarcerat la 3 iulie 2009, în executarea măsurii arestării preventive pentru ultraj faţă de agentul de poliţie S., reclamantul a fost supus unui examen medical obligatoriu, efectuat la fiecare încarcerare. Fişa medicală preciza, printre altele, că reclamantul prezenta o contuzie facială severă, cu parestezie, leziuni la mai multe degete şi trei plăgi suturate.14. Conform dosarului medical al reclamantului, firele de sutură de la nivelul plăgii sale tempo-parietale au fost îndepărtate la 6 iulie 2009; în aceeaşi zi, acesta a beneficiat de tratament stomatologic în legătură cu contuzia sa facială; la 10 iulie 2009, a primit îngrijiri medicale pentru leziunile existente la nivelul încheieturii mâinii drepte şi la articulaţiile a patru degete de la această mână, precum şi pentru leziunile de aceeaşi natură existente la două degete ale mâinii stângi; la 15 iulie 2009, o radiografie a relevat o fractură a mâinii drepte.15. Conform certificatului medical întocmit la 2 februarie 2010 de către Secţia de neurologie a Spitalului Clinic Militar de Urgenţă Cluj-Napoca, reclamantul încă prezenta sechele ca urmare a traumatismului din iunie 2009, inclusiv pareză şi parestezie facială pe partea stângă.C. Rezoluţia de neîncepere a urmării penale faţă de agentul de poliţie acuzat de rele tratamente16. Între timp, la 1 iulie şi 3 iulie 2009, reclamantul a depus, la Poliţia Municipiului Gherla şi, respectiv, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Gherla, o plângere împotriva agentului de poliţie S., pentru purtare abuzivă. În aceste plângeri reclamantul a descris în detaliu desfăşurarea incidentului, loviturile aplicate de agentul de poliţie, inclusiv zdrobirea mâinilor sale, şi a menţionat că el însuşi a lovit în uşă de două ori. De asemenea, a solicitat prezentarea sa la Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca (IML) pentru efectuarea unei expertize.17. La 27 iulie 2009, acesta a reiterat cererea sa de a fi dus la IML.18. În ciuda cererilor sale, nu a fost dus la serviciul de medicină legală.19. Prin Scrisoarea din 29 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Gherla, plângerile reclamantului şi cererea acestuia din 27 iulie 2009 de efectuare a unei expertize medico-legale au fost trimise, din motive de competenţă, Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj.20. Nu a fost întreprinsă imediat nicio măsură de anchetă privind plângerea reclamantului pentru purtare abuzivă. Aceasta a fost anexată la dosarul unei alte cauze penale referitoare la un denunţ prin care reclamantul l-a acuzat pe proprietarul barului în care a avut loc incidentul din 27 iunie 2009 că refuză să facă forme legale angajaţilor săi.21. La 19 noiembrie 2009, procurorul însărcinat cu ancheta referitoare la proprietarul barului l-a audiat pe reclamant. Cu această ocazie, el a reiterat plângerea împotriva agentului de poliţie pentru acte de violenţă.22. Prin Referatul din 4 decembrie 2009, procurorul însărcinat cu ancheta referitoare la proprietarul barului a dispus înregistrarea separată a plângerii reclamantului împotriva agentului de poliţie S.23. Cauza a fost repartizată unui alt procuror, care a emis, la 18 februarie 2010, o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale. Procurorul a examinat Declaraţia din 21 ianuarie 2010 a agentului de poliţie şi Declaraţia din 12 februarie 2010 a martorului B., unul dintre cei doi angajaţi ai barului care au fost insultaţi de reclamant. Nici reclamantul, nici ceilalţi trei martori menţionaţi în procesul-verbal din 27 iunie 2009 nu au fost audiaţi în cursul acestei anchete.24. Declaraţiile agentului de poliţie şi ale martorului au indicat că reclamantul s-a automutilat, inclusiv după sosirea ambulanţei. Membrii personalului medical al ambulanţei nu au fost citaţi de parchet pentru a fi audiaţi. Agentul de poliţie a precizat în declaraţia sa că, într-adevăr, l-a imobilizat la pământ şi l-a încătuşat pe reclamant, dar a negat că l-a lovit.25. În rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, procurorul a considerat, în ceea ce priveşte leziunile reclamantului, că acesta s-a automutilat la momentul arestării sale şi că, prin urmare, „era inutilă efectuarea unei expertize medico-legale".26. La 6 aprilie 2010, în urma unui recurs ierarhic formulat de reclamant, prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj a confirmat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale.27. Prin Hotărârea din 9 iunie 2011, Tribunalul Cluj a respins plângerea formulată de persoana în cauză împotriva deciziei procurorului. Acesta a considerat că, la 2 ani după evenimente, nicio expertiză medico-legală nu ar fi în măsură să identifice cauza leziunilor suferite la 27 iunie 2009.D. Plângerea reclamantului întemeiată pe refuzul de a asigura examinarea sa de către un medic legist28. La o dată neprecizată, reclamantul a formulat separat o altă plângere bazată pe refuzul organelor de cercetare penală de a-l duce la un medic legist, pentru a fi examinat, ulterior incidentului din 27 iunie 2009.29. La 13 noiembrie 2012, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a emis o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale în această privinţă, confirmată la 27 decembrie 2012.30. În urma plângerii formulate de reclamant împotriva acestei ordonanţe, Tribunalul Cluj, prin Hotărârea din 9 aprilie 2013, a admis parţial plângerea şi a retrimis cauza la procuror, dispunând realizarea unui supliment de anchetă privind refuzul de a-l supune pe reclamant unui examen medico-legal. Această hotărâre este astfel redactată în părţile sale relevante:Tribunalul consideră că este necesar să se cerceteze circumstanţele în care Vereş Cornel a solicitat să fie dus la Institutul de Medicină Legală din Cluj-Napoca (IML) cu privire la leziunile suferite cu ocazia incidentului din 27 iunie 2009; şi, dacă persoana în cauză a solicitat acest lucru, [să se precizeze] motivele pentru care nu s-a dat curs cererii sale; şi [să se verifice] dacă aceste motive nu contravin Convenţiei europene a drepturilor omului; [...] Întrucât nu s-a luat încă nicio măsură de cercetare în această privinţă, instanţa nu este în măsură să furnizeze o listă exhaustivă de mijloace de probă care să fie administrate pentru a clarifica circumstanţele sus-menţionate. În schimb, deduce că este necesar să fie audiate toate persoanele implicate şi prezente în incinta barului B., inclusiv echipajul de poliţie, personalul medical administrativ al Spitalului Municipal Dej, căruia reclamantul i-a solicitat, de asemenea, să fie dus la IML [...], precum şi personalul medical al Spitalului Municipal Gherla. De asemenea, vor trebui luate în considerare documentele prezentate de reclamant. 31. Prin Ordonanţa din 24 iulie 2013, un procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj şi-a declinat competenţa în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj pentru cercetarea procurorilor însărcinaţi cu ancheta privind plângerea penală pentru acte de violenţă, depusă de reclamant în legătură cu incidentul din 27 iunie 2009. Ordonanţa menţiona că, la 3 iulie 2009, reclamantul a fost supus unei expertize medico-legale psihiatrice şi că această expertiză, prin natura sa, nu a avut ca obiect leziunile traumatice ale acestuia.32. Prin aceeaşi ordonanţă din 24 iulie 2013, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa personalului medical şi a agentului de poliţie, concluzionând că nu aveau obligaţia de a-l duce pe reclamant să fie examinat de către un medic legist. Această ordonanţă a fost confirmată, în urma plângerii formulate de reclamant, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2013 a Tribunalului Cluj.33. După ce a examinat restul cauzei, în ceea ce privea răspunderea procurorilor care au desfăşurat ancheta privind plângerea reclamantului pentru acte de violenţă pentru faptul că nu au dispus efectuarea unei expertize medico-legale, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a emis, la 13 noiembrie 2013, o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale.34. În urma plângerii reclamantului, prin Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Curtea de Apel Cluj a confirmat Rezoluţia din 13 noiembrie 2013, pe motiv că din probele aflate la dosar nu reieşea că procurorul însărcinat cu ancheta privind actele de violenţă săvârşite asupra reclamantului nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile profesionale. Curtea de apel a reţinut că, potrivit dosarului, reclamantul s-a autoagresat şi că acesta nu a solicitat în mod expres să fie examinat de un medic legist.E. Procesul penal împotriva reclamantului35. Din dosarul cauzei rezultă că, în urma incidentului din 27 iunie 2009, Parchetul de pe lângă Judecătoria Gherla l-a trimis pe reclamant în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj împotriva unui agent de poliţie, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice şi sfidarea organelor judiciare, pedepsite de art. 239, 321 şi 2721 din Codul penal în vigoare la momentul faptelor. Prin Hotărârea definitivă din 22 aprilie 2010, Curtea de Apel Cluj l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă cu închisoarea de 7 ani, 2 luni şi 26 de zile pentru infracţiunile menţionate. La o dată neprecizată, în septembrie 2014, reclamantul a fost liberat condiţionat.II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante36. Dispoziţiile din dreptul intern relevante în speţă, în special cele din Codul penal şi Codul de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în Hotărârea Antochi împotriva României (nr. 36.632/04, pct. 28-34, 12 iulie 2011).37. Mai precis, Codul de procedură penală în vigoare la momentul faptelor prevedea, la art. 114-116, că, în cazul atingerii aduse integrităţii fizice a unei persoane, organele de urmărire penală pot solicita medicilor legişti să efectueze o constatare medico-legală a urmelor prezente pe corpul victimei.38. Constatările şi recomandările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii (şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante) relevante în materie sunt rezumate în hotărârile Antochi (citată anterior, pct. 35-36) şi Carabulea împotriva României (nr. 45.661/99, pct. 82, 13 iulie 2010).39. În rapoartele publicate în urma vizitelor efectuate în 1999 în mai multe locuri de detenţie din România, CPT a constatat mai multe deficienţe în funcţionarea serviciilor de sănătate. Acesta a subliniat că, în unele cazuri, accesul la un medic, inclusiv la un medic legist, a fost întârziat sau chiar refuzat, iar examenele medicale au fost sumare şi efectuate superficial [a se vedea rapoartele CPT/Inf (2003)25, pct. 30, CPT/Inf (2004)10, pct. 44, şi CPT/Inf (2008)41, pct. 19].40. În raportul CPT din 19 februarie 1998, citat în Hotărârea Carabulea (citată anterior, pct. 82), se menţionează lipsa de interes a procurorilor faţă de acuzaţiile de rele tratamente formulate de suspecţi. Extrasul din raport relevant are următorul conţinut:26. Trebuie subliniat în special în rolul crucial care le revine procurorilor în prevenirea relelor tratamente. Procurorii sunt responsabili pentru conducerea şi controlul activităţii poliţiei în momentul desfăşurării urmăririi penale şi lor ar trebui să le fie adresate în primul rând plângeri împotriva măsurilor sau actelor de urmărire penală (art. 275 C. proc. pen.). Se pare că încă se pot aduce îmbunătăţiri în acest domeniu. Numeroase persoane cu care delegaţia s-a întâlnit şi care au susţinut că au fost supuse la rele tratamente au afirmat că le-a fost prea frică să menţioneze acest fapt procurorului, poliţia avertizându-i că acest lucru nu ar fi în interesul lor - aceste avertismente au fost luate cu atât mai mult în serios cu cât era foarte probabil ca aceste persoane să revină în locurile de detenţie ale poliţiei (cf. pct. 14). Alte persoane au declarat că au informat procurorul despre relele tratamente la care au fost supuse, dar că acesta nu a arătat nici cel mai mic interes de a examina problema, uneori demonstrând o atitudine deschis partizană în favoarea poliţiei. CPT subliniază că întâlnirea pe care delegaţia a avut-o cu un procuror de pe lângă o secţie de poliţie din Bucureşti a confirmat declaraţiile pe care deţinuţii le făcuseră cu privire la experienţele lor. Atunci când un procuror a fost întrebat cum ar acţiona în prezenţa unui suspect care se plângea de rele tratamente din partea poliţiei, acesta a răspuns: «Agenţii de poliţie sunt colegii mei. Aş considera acuzaţia o minciună din partea unui recidivist ÎN DREPTI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie41. Reclamantul se plânge că a fost supus la rele tratamente de către un agent de poliţie şi că nu a beneficiat de o anchetă efectivă privind plângerea depusă împotriva respectivului poliţist. Acesta invocă art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. A. Cu privire la admisibilitate42. Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.B. Cu privire la fond43. Curtea subliniază că cererea se referă, pe de o parte, la tratamentele suferite de reclamant la 27 iunie 2009 şi, pe de altă parte, la caracterul necorespunzător, în opinia reclamantului, al anchetei desfăşurate de autorităţi în privinţa tratamentelor respective. Curtea va examina separat aceste două capete de cerere, din perspectiva ambelor aspecte - material şi procedural - ale art. 3 din Convenţie.1. Cu privire la acuzaţia de rele tratamentea)Argumentele părţilor44. Reclamantul afirmă că a fost victima unor rele tratamente din partea unui agent de poliţie în timpul reţinerii sale, la 27 iunie 2009. Deşi a recunoscut că, la ieşirea din bar, s-a lovit cu capul de uşă, el a susţinut că majoritatea leziunilor sale s-au datorat multiplelor lovituri pe care i le-a aplicat poliţistul. 45. Guvernul contestă acuzaţiile de rele tratamente. Făcând referire la probele colectate în timpul anchetei efectuate de autorităţile interne, susţine că reclamantul nu a fost supus niciunei forme de violenţă de către agentul de poliţie acuzat. Acesta din urmă l-a arestat pe reclamant doar ca urmare a comportamentului său agresiv, întâi faţă de chelneriţa barului şi apoi faţă de însuşi ofiţerul de poliţie. 46. În ceea ce priveşte vătămările în cauză, atestate prin documente medicale, Guvernul susţine că au fost cauzate chiar de reclamant, întrucât acesta ar fi avut un comportament agresiv şi s-ar fi automutilat. b)Motivarea Curţii47. Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană se află în întregime sub controlul poliţiei, orice vătămare suferită în timpul acestei perioade dă naştere unor puternice prezumţii de fapt [a se vedea Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21.986/93, pct. 100, CEDO 2000-VII]. Guvernului îi revine aşadar obligaţia de a furniza o explicaţie plauzibilă asupra originii acestor vătămări şi de a aduce probe care să pună la îndoială acuzaţiile victimei, în special dacă acestea sunt susţinute de către dovezi medicale [a se vedea, printre altele, Selmouni împotriva Franţei (MC), nr. 25.803/94, pct. 87, CEDO 1999-V, şi Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, pct. 80, 12 octombrie 2004]. 48. Având în vedere obligaţia autorităţilor de a oferi explicaţii despre persoanele aflate sub controlul lor, Curtea reaminteşte, de asemenea, că achitarea poliţiştilor în procesul penal nu exonerează statul pârât de răspunderea sa în temeiul Convenţiei (Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, pct. 168, 1 martie 2001). 49. În speţă, Curtea observă că reclamantul a fost supus unor acte de violenţă la 27 iunie 2009, după care a fost dus la spital imediat, cu o ambulanţă chemată de poliţie. Rapoartele medicale au confirmat că persoana în cauză prezenta vătămări, în special un traumatism cranio-facial rezultat în urma unei agresiuni, cu leziuni deschise care au necesitat mai multe fire de sutură, şi leziuni, inclusiv o fractură, la ambele mâini, la şase degete în total. 50. Deşi Guvernul recunoaşte că reclamantul nu a fost examinat de un medic legist, în ciuda solicitării sale în sensul respectiv, acesta susţine că leziunile în cauză au fost cauzate prin automutilare, fapt care ar fi fost stabilit în Hotărârea Tribunalului Cluj din 9 iunie 2011. 51. Curtea constată că nu a fost prezentat, nici în faţa autorităţilor interne, nici în faţa Curţii, niciun certificat medical care să ateste faptul că vătămările grave prezentate de reclamant ar fi fost cauzate exclusiv prin automutilare. În schimb, constată că rapoartele medicale care au fost prezentate în cursul anchetei interne şi care i-au fost supuse spre examinare nu au emis nicio ipoteză privind automutilarea. 52. Chiar presupunând că o astfel de ipoteză s-ar putea baza pe mărturia reclamantului, care a recunoscut că s-a lovit de două ori, Curtea observă că autorităţile statului pârât nu au reuşit să explice cum a putut reclamantul să-şi provoace leziuni de o asemenea natură şi gravitate - în special plăgi deschise la nivelul capului şi zdrobirea ambelor mâini - în prezenţa poliţistului care îl imobilizase cu ajutorul cătuşelor, apoi în prezenţa personalului medical al ambulanţei care fusese chemată de poliţist pentru a-l duce pe reclamant la spital (Bursuc, citată anterior, pct. 86). 53. Pe de altă parte, Curtea constată că declaraţiile privind autovătămarea, făcute de agentul de poliţie acuzat şi de singurul martor audiat de Parchet - şi anume angajatul barului care chemase poliţia -, au fost deosebit de sumare şi că celelalte persoane prezente la faţa locului, care ar fi putut să confirme sau să infirme declaraţiile celor dintâi, nu au fost audiate în cursul anchetei. 54. Prin urmare, în lipsa unei explicaţii plauzibile din partea Guvernului, Curtea consideră că, în speţă, este fapt stabilit că leziunile ale căror urme au fost constatate asupra persoanei reclamantului au fost cauzate de un tratament pentru care statul pârât este răspunzător. 55. Având în vedere considerentele anterioare, Curtea concluzionează că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material. 2. Cu privire la acuzaţia referitoare la caracterul necorespunzător al anchetei a)Argumentele părţilor56. Reclamantul consideră că, întrucât nu s-a efectuat nicio expertiză medico-legală în ceea ce priveşte leziunile sale, ancheta privind plângerea sa nu a fost efectivă. El adaugă că o astfel de expertiză ar fi putut stabili în mod obiectiv cauza exactă a leziunilor sale. În acest sens se plânge, de asemenea, că a fost împiedicat să consulte un medic legist din cauza internării sale într-un spital de psihiatrie, imediat după incident, şi a plasării sale în arest preventiv la o săptămână după ce a fost externat din spital. El reiterează că, în ciuda cererilor sale exprese şi insistente, poliţia, parchetul şi, ulterior, instanţa au refuzat să asigure să fie examinat de către un medic legist. 57. Guvernul consideră că, în speţă, a fost efectuată o anchetă efectivă şi serioasă şi că rezoluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale s-a bazat pe numeroase probe. b)Motivarea Curţii58. Curtea reaminteşte că, atunci când un individ afirmă în mod credibil că a suferit, din partea poliţiei sau a altor servicii similare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, această dispoziţie, coroborată cu obligaţia generală impusă statului de art. 1, de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Convenţie, impune, implicit, efectuarea unei anchete oficiale efective. Această anchetă, după exemplul celei impuse de art. 2, trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare. În caz contrar, în ciuda importanţei sale fundamentale, interdicţia legală generală a tratamentelor inumane sau degradante ar fi ineficientă în practică şi ar fi posibil ca, în anumite cazuri, agenţi ai statului să încalce, beneficiind de o cvasiimunitate, drepturile celor supuşi controlului lor [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, pct. 131, CEDO 2000-IV, şi Mocanu şi alţii împotriva României (MC), nr. 10.865/09, 45.886/07 şi 32.431/08, pct. 315-319, 17 septembrie 2014]. 59. Ancheta efectuată trebuie aşadar să fie efectivă, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat prin actele sau omisiunile autorităţilor statului pârât. Aceasta trebuie să poată conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor răspunzătoare. Bineînţeles, nu este vorba despre o obligaţie de rezultat, ci despre o obligaţie de mijloace. De altfel, Curtea subliniază încă o dată că acuzaţiile privind rele tratamente suferite pe durata arestării preventive sunt extrem de dificil de probat de către victimă, dacă aceasta este izolată de lumea exterioară şi privată de posibilitatea de a intra în contact cu medici, avocaţi, rude sau prieteni, care ar putea să o ajute şi să adune probele necesare (a se vedea, mutatis mutandis, Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, pct. 97, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-VI). 60. În plus, autorităţile trebuie să fi luat măsurile rezonabile de care dispuneau pentru a obţine probele privind faptele în cauză, inclusiv, printre altele, declaraţia detaliată a victimei prezumate cu privire la obiectul acestor acuzaţii, depoziţii ale martorilor oculari, expertize şi, după caz, certificate medicale complementare de natură să ofere un raport complet şi precis privind vătămările şi o analiză obiectivă a constatărilor medicale, în special a cauzei vătămărilor. Orice deficienţă în cadrul anchetei, care îi diminuează capacitatea de a stabili cauza leziunilor sau de a identifica persoanele responsabile, riscă să nu se conformeze acestei cerinţe (Batı şi alţii împotriva Turciei, nr. 33.097/96 şi 57.834/00, pct. 134, CEDO 2004-IV). 61. În prezenta cauză, Curtea constată că a avut totuşi loc o anchetă. Rămâne de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost efectuată şi caracterul său efectiv. 62. Curtea constată că, după ce a depus la dosar rapoarte medicale care atestă vătămările suferite de reclamant la 27 iunie 2009 şi după ce a audiat agentul de poliţie acuzat şi un singur martor, şi anume angajatul barului care a chemat poliţia pe motiv că reclamantul insultase chelneriţele, printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, Parchetul a constatat că nu sunt întrunite condiţiile pentru răspunderea penală a agentului de poliţie. Parchetul nu a dispus efectuarea unei expertize medicolegale, în ciuda gravităţii leziunilor şi în ciuda cererii exprese formulate de reclamant în această privinţă, atunci când acesta era privat de libertate. Or, această expertiză ar fi putut permite stabilirea obiectivă a cauzei leziunilor. Curtea observă că nu a fost furnizată nicio explicaţie pertinentă pentru a justifica această omisiune, pe care o consideră gravă. În plus, subliniază că, în schimb, a fost efectuată o expertiză medico-legală psihiatrică, la 6 zile de la incidentul din 27 iunie 2009 (supra, pct. 31). 63. De asemenea, în cadrul anchetei privind refuzul de a-l duce pe reclamant să fie consultat de un medic legist, autorităţile nu au respectat dispoziţiile Tribunalului Cluj din Decizia din 9 aprilie 2013 (supra, pct. 30) şi nu au verificat compatibilitatea acestui refuz cu cerinţele art. 3 din Convenţie. 64. În plus, în cursul anchetei privind purtarea abuzivă desfăşurată împotriva agentului de poliţie S., Parchetul nu i-a audiat nici pe reclamant în persoană, nici pe celelalte persoane prezente la momentul incidentului, care au fost menţionate în procesul-verbal de constatare a incidentului din 27 iunie 2009. Parchetul a audiat un singur martor în speţă, şi anume unul dintre angajaţii barului, care chemase poliţia, şi nu i-a interogat niciodată pe membrii personalului medical al ambulanţei, chemaţi să îi acorde primul ajutor reclamantului, deşi agentul de poliţie acuzat a menţionat în declaraţia sa că reclamantul a continuat să se automutileze în prezenţa acestora (supra, pct. 24). În plus, aceste deficienţe nu au fost remediate ulterior, în cadrul procedurii în faţa Tribunalului Cluj. 65. Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că nici parchetul, nici tribunalul nu au examinat, în rezoluţia de neîncepere a urmării penale şi, respectiv, în hotărârea judecătorească pronunţată ulterior, rapoartele medicale întocmite în cauză, care făceau referire la leziunile relativ grave prezente pe corpul reclamantului (supra, pct. 13-15). Nici agentul de poliţie acuzat, nici singurul martor audiat, care a avansat ipoteza automutilării, pentru a explica leziunile craniofaciale, nu au precizat cum a acţionat reclamantul în mod concret pentru a-şi zdrobi singur patru degete de la mâna dreaptă şi două degete de la mâna stângă, în timp ce era încătuşat. Această ipoteză nu a fost validată de nicio expertiză sau de vreo altă mărturie din partea personalului barului, a personalului medical al ambulanţei sau a sătenilor prezenţi în bar la momentul incidentului, care nu au fost audiaţi în cursul acestei anchete. 66. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au efectuat o anchetă aprofundată şi efectivă privind acuzaţia credibilă a reclamantului, potrivit căreia un agent de poliţie l-a supus la rele tratamente. 67. În consecinţă, constată încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspect procedural. II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 68. Potrivit art. 41 din Convenţie, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. A. Prejudiciu 69. Reclamantul solicită 65.000 euro (EUR) pentru prejudiciile material şi moral pe care susţine că le-a suferit ca urmare a tratamentelor contrare art. 3 din Convenţie, la care a fost supus. Acesta şi-a detaliat cererea după cum urmează: 30.000 EUR pentru prejudiciul moral rezultat în urma traumatismelor suferite şi 35.000 EUR pentru prejudiciul material, sumă care, în opinia sa, va fi necesară pentru a acoperi cheltuielile pe care intenţionează să le suporte pentru tratarea sechelelor traumatismelor în cauză. 70. Reclamantul solicită, de asemenea, 110.000 EUR (2.000 EUR pe lună pentru cincizeci şi cinci de luni) pentru repararea prejudiciului care i-ar fi fost cauzat de arestarea şi condamnarea sa pentru ultraj împotriva agentului de poliţie pe care l-a acuzat de săvârşirea de acte de violenţă împotriva sa. În cele din urmă, acesta solicită o compensaţie lunară de 2.000 EUR, care să i se plătească după liberare. 71. Guvernul precizează că sumele solicitate de reclamant cu titlu de prejudiciu material nu au fost încă efectuate de acesta. 72. În plus, consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcarea denunţată şi prejudiciul moral pe care reclamantul pretinde că l-a suferit ca urmare a arestării sale şi a condamnării sale penale pentru ultraj. 73. Constatând că persoana în cauză nu şi-a justificat cererea privind prejudiciul material, Curtea respinge această cerere. În schimb, pronunţându-se în echitate, Curtea consideră că reclamantului trebuie să i se acorde suma de 12.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. B. Cheltuieli de judecată 74. Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu. Curtea consideră aşadar că nu este necesar să se pronunţe în această privinţă. C. Dobânzi moratorii 75. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăşte că a fost încălcat art. 3 din Convenţie sub aspect material şi procedural; 3. hotărăşte: a)că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 12.000 EUR (douăsprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;b)că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 24 martie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament. PREŞEDINTE JOSEP CASADEVALL Grefier adjunct, Marialena Tsirli