Hotărârea Nr.- din 04.06.2013

Strasbourg(Cererile nr. 28.237/03, 24.386/04, 46.124/07 şi 33.488/10)Prezenta hotărâre este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.În Cauza Gridan şi alţii împotriva României,Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Ján Šikuta, preşedinte, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,după ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 mai 2013,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:PROCEDURA1. La originea cauzei se află 4 cereri (nr. 28.237/03, 24.386/04, 46.124/07 şi 33.488/10) îndreptate împotriva României, prin care Curtea a fost sesizată, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), de către 4 cetăţeni români (reclamanţii).2. Reclamantul G. din cererea nr. 46.124/07 a decedat la 3 august 2008. Procedura a fost continuată în numele său de către G. şi. M., moştenitori ai patrimoniului reclamantului.3. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat succesiv de agenţii guvernamentali, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, doamna Irina Cambrea şi doamna Catrinel Brumar din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.4. La 10 iulie 2007, Cererea nr. 24.386/04 a fost comunicată Guvernului. Celelalte cereri au fost comunicate Guvernului la 5 octombrie 2011.ÎN FAPTI. Circumstanţele cauzei5. Toţi reclamanţii au obţinut soluţii favorabile privind diferite proprietăţi prin intermediul unor hotărâri definitive. Aceste hotărâri au fost casate ulterior în urma unor căi de atac extraordinare: revizuire, contestaţie în anulare sau alte căi de atac formulate de către părţile adverse sau de către procurorul general al României.În tabelul anexat se regăsesc informaţii detaliate cu privire la reclamanţi şi la procedurile la care au luat parte.II. Dreptul intern relevant6. Unele prevederi relevante din legislaţia internă privind căile de atac extraordinare sunt prezentate pe scurt în cazurile Ştefănică şi alţii împotriva României, nr. 38.155/02, pct. 19, 2 noiembrie 2010 (recurs în anulare), Androne împotriva României, nr. 54.062/00, pct. 36, 22 decembrie 2004 (revizuire), şi Mitrea împotriva României, nr. 26.105/03, pct. 14, 29 iulie 2008 (contestaţie în anulare).În plus, art. 322 din Codul de procedură civilă prevede că o hotărâre rămasă definitivă ar putea fi revizuită, inter alia, în cazurile în care a fost dispusă o sancţiune disciplinară împotriva unui magistrat pentru exercitarea cu rea-credinţă a funcţiei sau pentru neglijenţă gravă în examinarea cererii (art. 322 pct. 4) sau dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică ori care nu au putut fi înfăţişate dintro împrejurare mai presus de voinţa părţilor (art. 322 pct. 5).ÎN DREPTI. Conexarea cererilor7. Având în vedere obiectul similar al cererilor, Instanţa consideră necesară conexarea acestora într-o singură hotărâre.II. Locus standi8. Curtea consideră că moştenitorii lui G. în Cererea nr. 46.124/07 (a se vedea pct. 2) au calitatea procesuală necesară pentru a continua procedura în numele acestuia (a se vedea, printre alte referinţe, Mironov împotriva Ucrainei, nr. 19.916/04, pct. 12, 14 decembrie 2006). Totuşi, unde este relevant, Curtea va continua să facă referire la G. în calitate de „reclamant“.III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul la Convenţie9. Reclamanţii s-au plâns că prin casarea hotărârilor lor definitive prin revizuire sau prin recursul în anulare au fost încălcate art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care prevăd:Art. 6Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...] Articolul 1 din Protocolul nr1 Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. A. Cu privire la admisibilitate 10. Curtea constată că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părţilor 11. Reclamanţii susţin că principiul securităţii juridice consacrat prin art. 6 § 1 din Convenţie a fost încălcat în cauza lor, prin desfiinţarea hotărârilor definitive ale instanţelor interne. Au mai susţinut că dreptul lor de proprietate astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie a fost, de asemenea, încălcat. Reclamanţii au susţinut că procedura revizuirii şi cea a contestaţiei în anulare iniţiate de către părţile adverse şi recursul în anulare formulat de procurorul general au fost folosite ca un recurs deghizat, din moment ce prin acestea s-a urmărit, pur şi simplu, obţinerea unei schimbări a soluţiei date în cursul procedurii iniţiale. În plus, reclamantul din Cauza nr. 28.237/03 a susţinut că probele prezentate de Primărie nu constituiau înscrisuri noi care să conducă la rejudecarea cauzei în sensul art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă. Reclamantul din Cauza nr. 46.124/07 a susţinut că sancţiunile disciplinare impuse preşedintelui Secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru încălcarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte repartizarea unei cauze la o anumită secţie au fost doar o scuză menită să ducă la casarea hotărârii definitive din 30 septembrie 2005 şi să schimbe rezultatul cauzei deja soluţionate. Acesta a subliniat, în acest sens, că, spre deosebire de completul care a soluţionat recursul în cadrul primei proceduri, completul care a dispus rejudecarea cauzei nici măcar nu a acordat un termen în vederea soluţionării cererii de recurs. Aceasta din urmă a schimbat soluţia iniţială prin simpla reevaluare a probelor administrate în cadrul procedurii iniţiale. 12. Guvernul a subliniat, în primul rând, faptul că după Cauza Brumărescu împotriva României ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), Codul de procedură civilă român a fost modificat, astfel încât cadrul legislativ român nu mai permite promovarea recursului în anulare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă). Totuşi, în Cauza nr. 24.386/04, casarea hotărârii definitive a fost necesară pentru apărarea interesului public, având în vedere că interpretarea probelor în primă instanţă a fost contrară interesului public. Guvernul a susţinut în continuare că revizuirea şi contestaţia în anulare au fost folosite în alte cauze pentru a corecta următoarele erori judiciare şi nereguli procedurale: în Cererea nr. 28.237/03 au fost descoperite noi fapte după ce hotărârea rămăsese definitivă; în Cererea nr. 46.124/04 au fost luate măsuri disciplinare împotriva preşedintelui Secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru încălcarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte repartizarea cauzei completului de judecată care a soluţionat cererea printr-o hotărâre definitivă; iar în Cererea nr. 33.488/10 instanţa care soluţionase cauza printr-o hotărâre definitivă interpretase în mod eronat probele şi, prin urmare, stabilise în mod greşit faptele. Prin urmare, Guvernul a considerat că nici principiul securităţii juridice, nici protecţia dreptului la proprietate nu au fost încălcate. 2. Motivarea Curţii 13. Curtea reiterează că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe astfel cum este garantat la art. 6 § 1 din Convenţie trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante afirmă că statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că în cazurile în care instanţele s-au pronunţat în ultimă instanţă soluţia nu ar mai trebui rediscutată (a se vedea Brumărescu, citat anterior, pct. 61). 14. Principiul securităţii raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata (ibid, pct. 62), şi anume principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază faptul că niciuna dintre părţi nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei hotărâri rămase definitive doar pentru a obţine o reaudiere şi o nouă pronunţare într-o cauză. Atribuţiile de control ale instanţelor superioare ar trebui exercitate pentru a repara erorile judiciare şi pe cele procedurale, şi nu pentru a reexamina cauza. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un recurs mascat, iar simpla posibilitate de existenţă a două păreri cu privire la cauză nu constituie un motiv de reexaminare. Îndepărtarea de la acest principiu se justifică numai când aceasta este impusă de circumstanţe semnificative şi obligatorii (a se vedea Ryabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct. 52, CEDO 2003-IX). 15. Totuşi, cerinţele securităţii juridice nu sunt absolute; în anumite circumstanţe, redeschiderea procedurilor poate fi cea mai adecvată măsură reparatorie în cazul în care cerinţele art. 6 nu au fost respectate (a se vedea Mitrea, citat anterior, pct. 25). În orice caz, competenţa de a judeca procedura revizuirii ar trebui să fie exercitată de către autorităţi pentru a realiza, în cel mai mare grad posibil, un echilibru just între interesele aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, pct. 57, CEDO 2004-VIII). 16. Curtea reaminteşte că a constatat în mod repetat că redeschiderea procedurilor în temeiul art. 330 din Codul de procedură civilă prin recursul în anulare formulat de procurorul general al României constituie o încălcare a principiului securităţii juridice şi, prin urmare, o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, printre multe altele, Brumărescu, citat anterior, pct. 62, Bîrlă împotriva României nr. 18.611/04, pct. 15 până la 20, 27 mai 2010). De asemenea, Curtea a decis că desfiinţarea unei hotărâri definitive şi obligatorii pentru simplul motiv că existau diferite opinii referitoare la interpretarea probelor prezentate nu a fost justificată şi a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil (a se vedea Mitrea, citat anterior, pct. 27-30). Revizuirea procedurilor pe motivul existenţei de noi probe a fost considerată drept o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, atunci când hotărârile instanţelor interne prin care erau admise cereri de revizuire nu indicau motivul pentru care noile informaţii sau noile probe nu putuseră fi obţinute în primă instanţă [a se vedea Popov împotriva Moldovei (nr. 2), nr. 19.960/04, pct. 50 până la 54, 6 decembrie 2005]. 17. Cu privire la situaţia de fapt din cererile prezente, Curtea reţine că aceasta nu se distinge cu nimic faţă de jurisprudenţa mai sus menţionată. Curtea consideră că nu s-a dovedit faptul că greşelile procedurale sau erorile judecătoreşti prezumtiv comise de către instanţe în cadrul primului ciclu procesual din cauzele prezente au fost de o asemenea natură încât să justifice casarea hotărârilor definitive şi obligatorii. Curtea constată, aşadar, o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, în ceea ce priveşte principiul securităţii juridice. 18. În ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamanţilor cu privire la dreptul lor de proprietate, Curtea reţine, în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă în materie (a se vedea, de exemplu, Tăutu împotriva României, nr. 17.299/05, pct. 20-21, 9 februarie 2010) şi în lumina circumstanţelor cauzei, că decizia instanţelor naţionale de a casa hotărârile definitive care stabileau dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra mai multor bunuri şi de a reexamina aceste drepturi a încălcat drepturile lor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Prin urmare, a fost încălcat şi respectivul articol. IV. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei 19. În cele din urmă, reclamantul în Cererea nr. 24.386/04 sa plâns în temeiul art. 2 şi 3 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cu privire la confiscarea casei lui şi a terenului aferent în 1976. 20. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite prin Convenţie sau prin protocoalele adiţionale. 21. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate şi trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie. V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie 22. Art. 41 din Convenţie prevede următoarele: Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă A. Prejudiciu 23. Reclamanţii au solicitat următoarele sume cu titlu de prejudiciu material şi moral:

24. Guvernul contestă sumele solicitate, cu excepţia Cererii nr. 46.124/07. A. Prejudiciu material 25. Curtea, ţinând cont de circumstanţele din cererile nr. 28.237/03, 24.386/04 şi 46.124/07, consideră că restituirea dreptului de proprietate îi va pune pe reclamanţi în situaţia în care s-ar fi găsit dacă încălcările nu ar fi intervenit (a se vedea Răţeanu împotriva României; nr. 18.729/05, pct. 26-31, 7 februarie 2008). În cazul în care nu restituie proprietăţile în cauză, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de 6 luni de la prezenta hotărâre, o sumă de bani reprezentând valoarea actuală a acelor proprietăţi [a se vedea Brumărescu împotriva României (doar satisfacţie echitabilă) (MC), nr. 28.342/95, pct. 23, CEDO 2001-I], plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, după cum urmează:

– 90 000 EUR în Cererea 28.237/03;

– 50 000 EUR în Cererea nr. 24.386/04;

– 130 900 EUR către reclamantul G. şi 119 130 EUR către reclamantul P. în Cererea nr. 46.124/07.26. Curtea reţine că, în Cauza nr. 33.488/10, decizia în litigiu din data de 24 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Craiova nu a fost, până în prezent, executată. Prin urmare, Curtea constată că niciun prejudiciu moral nu trebuie acordat în această cauză, cu condiţia ca reclamantul să nu fie obligat să restituie suma de 3.015,25 RON ce i-a fost acordată în temeiul hotărârii definitive din 12 iunie 2008. B. Prejudiciu moral 27. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă 5.000 EUR per reclamant în cererile nr. 28.237/03, 46.124/07 şi 33.488/10 şi 1.550 EUR către reclamantul din Cererea nr. 24.386/04 reprezentând prejudiciu moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit. B. Cheltuieli de judecată 28. Reclamanţii din următoarele cereri au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în procedura din faţa instanţelor naţionale şi a Curţii.

29. Guvernul a contestat sumele solicitate, considerând că sunt justificate doar parţial. 30. Având în vedere documentele de la dosar şi în conformitate cu jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde fiecărui reclamant din cererile nr. 28.237/03 şi 24.386/04 suma de 2.000 EUR pentru toate cheltuielile de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. C. Dobânzi moratorii 31. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA: 1. conexează cererile prezente; 2. declară admisibile cererile reclamanţilor cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie cu privire la desfiinţarea hotărârilor definitive şi obligatorii şi inadmisibile celelalte capete din Cererea nr. 24.386/04; 3. hotărăşte că au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; 4. hotărăşte: a)ca statul pârât să restituie reclamanţilor din cererile nr. 28.237/03, 24.386/04 şi 46.124/07, în termen de 3 luni, proprietăţile astfel cum au fost recunoscute prin hotărârile definitive şi obligatorii anterior casării lor; b)că, în cazul în care nu se va proceda la restituire, statul pârât este obligat să plătească reclamanţilor în acelaşi termen de 3 luni, cu titlul de prejudiciu material, următoarele sume:

c)că, în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor în acelaşi termen de 3 luni următoarele sume:

– 5.000 EUR (cinci mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral, şi

– 2.000 EUR (două mii de euro) cu titlu de cheltuieli de judecată;

– 1.550 EUR (o mie cinci sute cincizeci de euro) cu titlu de prejudiciu moral, şi

– 2.000 EUR (două mii de euro) cu titlu de cheltuieli de judecată;

– 5.000 EUR (cinci mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral per reclamant;

– 5.000 EUR (cinci mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral; d)că sumele de mai sus trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la cursul de schimb aplicabil la data plăţii, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit; e)că, de la expirarea termenului menţionat de 3 luni şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;5. respinge restul capetelor de cerere referitoare la despăgubiri formulate de reclamanţi. Redactată în limba engleză şi comunicată în scris, la 4 iunie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulament. Ján Šikuta, Preşedinte Marialena Tsirli, grefier adjunct ANEXĂ