Decizia Nr.98 din 27.02.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, şi ale art. 3307 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 346 din 12 mai 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Andreea Costin	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi ale art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Adela Tătuţ (fostă Voicu) în Dosarul nr. 58.496/3/2011 (număr în format vechi 723/2013) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 698D/2013.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, având în vedere precedentul constituţional, respectiv Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013. Mai arată că nu poate fi reţinută critica potrivit căreia dispoziţiile legale criticate aduc atingere dreptului de creanţă al autoarei excepţiei, consacrat prin hotărârea de condamnare. Hotărârea de condamnare reprezintă mijloc de probă, şi nicidecum nu constituie drept de creanţă. În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, susţine că aceasta este nefondată, dispoziţia legală criticată consacrând efectul obligatoriu al deciziei.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 26 septembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 58.496/3/2011 (număr în format vechi 723/2013), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi ale art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Adela Tătuţ (fostă Voicu) într-o cauză având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei încheieri pronunţate într-o cauză având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, următoarele:Dispoziţiile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt neconstituţionale, deoarece în statul de drept exercitarea puterii judecătoreşti trebuie să se facă numai în baza legii, şi nu a unor decizii care, aplicate în baza caracterului lor obligatoriu, pot duce la încălcarea valorilor supreme menţionate în art. 1 din Constituţie.Prin caracterul obligatoriu al deciziei, instanţa supremă edictează norme general obligatorii, intrând în sfera puterii legislative, fiind astfel încălcat principiul constituţional al separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.De asemenea, invocă şi încălcarea art. 126 alin. (3) din Constituţie, prin aceea că norma constituţională nu precizează nimic despre obligativitatea deciziilor instanţei supreme şi nici despre cerinţa publicării acestora în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi nici nu face trimitere la reglementarea lor prin legea organică de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti.Prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunţată în soluţionarea recursului în interesului legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, admiţând recursul, instanţa supremă a decis că „pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie.“Autoarea excepţiei consideră că această interpretare nu este compatibilă cu normele fundamentale invocate, nu dă eficienţă principiului supremaţiei Constituţiei, ci dă prioritate legii.Mai arată că Legea nr. 221/2009 reprezintă materializarea principiului constituţional prevăzut la art. 15 alin. (1), însă interpretarea dată de instanţa supremă textului art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 creează o dublă discriminare, fiind astfel încălcat atât art. 15 alin. (1), cât şi art. 16 din Constituţie.Discriminarea apare, pe de o parte, între cetăţenii ale căror bunuri confiscate sunt mobile, şi care nu beneficiază de restituire, şi cei ale căror bunuri confiscate sunt imobile, şi intră sub incidenţa art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost interpretat prin decizia instanţei supreme. Pe de altă parte, discriminarea apare între cetăţenii cărora le-au fost finalizate definitiv cererile de retrocedare a bunurilor mobile confiscate înaintea apariţiei Deciziei nr. 6 din 15 aprilie 2013 şi cei ale căror cereri de retrocedare se află încă pe rolul instanţelor şi care urmează a fi respinse în virtutea caracterului obligatoriu al deciziei instanţei supreme. Astfel, discriminarea apare între persoane aflate în situaţii comparabile, respectiv au fost condamnate la închisoare prin hotărâri penale definitive şi le-au fost confiscate bunurile în urma condamnării.Autoarea excepţiei mai arată că, exceptând de la restituire bunurile mobile, instanţa supremă înlătură garanţia ocrotirii proprietăţii şi a creanţelor asupra statului.Având în vedere acest aspect, autoarea excepţiei mai învederează şi faptul că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, precum şi art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 încalcă principiul neretroactivităţii legii, aceasta datorită faptului că, devenind obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial, Partea I, decizia se aplică şi proceselor în curs de soluţionare, având astfel efecte negative asupra securităţii raporturilor juridice prin nesiguranţa pe care o aduce previzibilităţii unei soluţii favorabile litigiului.Prin interpretarea dată de instanţa supremă aceasta a nesocotit prevederile constituţionale referitoare la prioritatea reglementărilor internaţionale faţă de cele interne atunci când nu există concordanţă între ele.Se mai susţine că instanţa supremă a ignorat faptul că regimul juridic al bunurilor imobile este total diferit faţă de regimul juridic al bunurilor mobile. Astfel, autoarea excepţiei arată că, în comparaţie cu legile de reparaţie menţionate, care reprezintă dreptul comun în materie, Legea nr. 221/2009 este o lege specială, fiind singura lege reparatorie în baza căreia se pot restitui şi bunurile mobile confiscate prin hotărâri penale de condamnare pe motive politice.Autoarea excepţiei mai invocă împrejurarea că Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în contradicţie cu deciziile Curţii Constituţionale nr. 796 din 27 septembrie 2012, nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012 şi nr. 1.031 din 29 noiembrie 2012, prin care instanţa de contencios constituţional a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.În concluzie, arată că, excluzând de la acordarea despăgubirilor persoanele ale căror bunuri confiscate sunt mobile, instanţa supremă, prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, încalcă dispoziţia imperativă înscrisă în art. 2 al Legii nr. 221/2009 care stipulează că toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept. Or, unul din efectele condamnării este tocmai confiscarea bunurilor. În interpretarea realizată în recursul în interesul legii ce a făcut obiectul deciziei menţionate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a ţinut cont de ansamblul dispoziţiilor legii, ci s-a referit doar la prevederile art. 5 alin. (1) lit. b), motiv care a determinat-o să excludă de la beneficiul măsurii de restituire a bunurilor confiscate persoanele condamnate ale căror bunuri sunt mobile.Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Având în vedere competenţa Parlamentului în plan legislativ, împrejurarea că textul criticat nu prevede expressis verbis natura bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare cu caracter politic sau ca efect al măsurii administrative asimilate acestora, respectiv bunuri mobile sau imobile, nu reprezintă un argument pentru constatarea neconstituţionalităţii respectivei norme juridice, în acest sens existând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 796 din 27 septembrie 2012, nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012 şi nr. 1.031 din 29 noiembrie 2012.Referitor la încălcarea, prin decizia de interpretare unitară, a legii pronunţate de instanţa supremă, Curtea de Apel Bucureşti nu sesizează nicio neconcordanţă între interpretările date textului legal analizat de cele două autorităţi, respectiv Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin prisma competenţei distincte a fiecăreia dintre acestea.Dezlegarea dată problemei de drept prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, nu pune în discuţie aspectele statuate definitiv şi general obligatoriu de către Curtea Constituţională în ceea ce priveşte caracterul complementar al Legii nr. 221/2009 faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale ale art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 6/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, şi ale art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale.Arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat o interpretare stricto sensu a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii legale care nu au suferit, astfel, nicio modificare legislativă. Prin această interpretare s-a asigurat o aplicare nediscriminatorie tuturor persoanelor prevăzute în ipoteza normei, fără a crea privilegii vreunui beneficiar al acestui act normativ.Referitor la posibila încălcare a dreptului de proprietate, arată că stabilirea conţinutului şi a limitelor acestui drept constituie atributul exclusiv al legiuitorului.Mai susţine că art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, care îndrituiesc instanţa supremă să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a textelor de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti, nu aduc atingere dispoziţiilor art. 124 şi art. 126 alin. (3) din Constituţie, ci au rolul de a contribui la asigurare exigenţelor statului de drept.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, înscrisurile depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) [şi nu art. 5 lit. b) astfel cum se prevede în actul de sesizare] din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, şi dispoziţiile art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, texte de lege care au următorul cuprins:

– Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009:
(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] b)acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare;“;

– Art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865:Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, textele de lege criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) referitor la valorile supreme ale statului român, la principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi la principiul supremaţiei Constituţiei şi obligaţia respectării legilor, art. 15 alin. (1) privind principiul universalităţii drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor cetăţenilor, art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 44 alin. (1) teza întâi privind garantarea dreptului de proprietate şi a creanţelor asupra statului, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (3) care conferă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atribuţia asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti şi art. 148 alin. (2) privind prioritatea reglementărilor comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta se referă şi la încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituţie privind principiul neretroactivităţii legii, art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 privind protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţie, precum şi art. 1 privind egalitatea şi art. 2 privind universalitatea drepturilor din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, este invocată şi încălcarea Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 29 septembrie 2012, pronunţată în Cauza Arhiepiscopia Romano-Catolică de AlbaIulia împotriva României. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională constată următoarele: 1. Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 au mai format obiect al controlului de constituţionalitate. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 796 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012, respingând excepţia Curtea a reţinut că, deşi textul art. 5 alin. (1) lit. b) din lege nu prevede expressis verbis natura acestora, respectiv bunuri mobile sau imobile, aceasta nu reprezintă un argument suficient de puternic care să atragă neconstituţionalitatea, din moment ce, în virtutea atribuţiilor sale constituţionale şi legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa exclusivă de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legislaţiei care, la nivelul instanţelor de judecată, cunoaşte modalităţi diferite de interpretare şi aplicare. Aceeaşi soluţie a fost menţinută şi în deciziile ulterioare pronunţate în aceeaşi materie (a se vedea, de pildă, Decizia nr. 1.018 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2013, sau Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 15 februarie 2013). În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii, instanţa supremă a stabilit că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie. Utilizând metodele de interpretare logică, gramaticală şi sistematică a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanţa supremă a demonstrat că despăgubirile materiale se pot acorda numai pentru bunurile imobile preluate abuziv, astfel cum acestea sunt definite în art. 6 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001. 2. Prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 29 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi, în consecinţă, a decis următoarele: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleaşi categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obţinut deja o reparaţie. 3. Curtea s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 6 din 15 aprilie 2013, din perspectiva unor critici asemănătoare, prin Decizia nr. 534 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 17 februarie 2014, şi deciziile nr. 556 din 17 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 28 februarie 2014, şi nr. 73 din 11 februarie 2014, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii. Cu acele prilejuri, Curtea a analizat dacă limitarea prin decizia instanţei supreme a categoriei bunurilor în privinţa cărora persoanele îndreptăţite pot cere şi obţine despăgubiri prin echivalent, numai cu privire la bunurile imobile, în condiţiile sintagmei utilizate de legiuitor „bunuri confiscate“ - fără distincţie -, corespunde sau nu coordonatelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi voinţei legiuitorului. Astfel, având în vedere expunerea de motive ce a însoţit proiectul de lege ce a devenit Legea nr. 221/2009, Curtea a observat că legea a avut ca premisă constatarea dificultăţilor de punere în aplicare a unor acte normative cu caracter reparator, scopul său fiind acela de reglementare a unei proceduri speciale care să urgenteze atingerea obiectivelor urmărite prin acele acte normative, să le imprime eficienţă sporită. Aşadar, în considerarea suferinţelor la care au fost supuşi condamnaţii politici şi a curajului lor de a se opune regimului comunist, legiuitorul a urmărit reglementarea unor măsuri reparatorii, mai eficiente, complementare, având în principal caracter moral, care vizează demnitatea persoanelor în cauză şi recunoaşterea meritelor lor deosebite. Subsecvent, dar tot în scopul recunoaşterii meritelor şi a compensării cu caracter simbolic pentru nedreptăţile suferite, legiuitorul a prevăzut şi acordarea de despăgubiri, în primul rând pentru prejudicii morale, apoi pentru cele materiale. Mai mult, în aceeaşi expunere de motive a legii criticate, la care s-a făcut mai sus referire, în cadrul secţiunii 4 intitulate „Impactul financiar asupra bugetului general consolidat, atât pe termen scurt, pentru anul în curs, cât şi pe termen lung (5 ani)“, la pct. 6 denumit „Calcule detaliate privind fundamentarea modificărilor veniturilor şi/sau cheltuielilor bugetare“, se arată că „proiectul de lege nu prevede acordarea de drepturi noi, ci doar reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ coerent, posibilitatea obţinerii unor astfel de despăgubiri care puteau fi oricum solicitate în virtutea dreptului de acces la justiţie garantat de Codul civil, de Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.“ Astfel, Curtea a apreciat că cele expuse converg spre concluzia că textul legal criticat are în vedere exclusiv bunurile imobile. Curtea a constatat, în urma analizării legislaţiei generale şi speciale cu caracter reparatoriu, că acestea se raportează la bunuri imobile, preluate prin diverse metode abuzive. Când legiuitorul a dorit să extindă sfera bunurilor supuse regimului restituirii şi la alte bunuri, acest lucru s-a făcut expres şi explicit. Curtea a mai arătat că în unele cazuri, expres determinate, bunurile mobile au constituit şi acestea obiectul unor legi de reparaţie, legiuitorul precizând natura, elementele de identificare sau, după caz, enumerând în mod expres şi limitativ acele bunuri supuse revendicării. În consecinţă, Curtea Constituţională a constatat că o asemenea reglementare care limitează sfera bunurilor supuse restituirii numai la cele imobile, nu este contrară art. 44 din Constituţie şi nici art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. 4. Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că asupra instituţiei recursului în interesul legii s-a mai pronunţat, statuând, prin Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 1 februarie 2013, că interpretarea legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. „Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale - se arată în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, paragraful 34 - în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară [... ]“. Având în vedere poziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în sistemul instanţelor judecătoreşti, precum şi rolul său prevăzut în art. 126 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti a unui text de lege. Instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficienţă rolului constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contribuind la consolidarea statului de drept. Curtea a reţinut în acest sens că divergenţele profunde de jurisprudenţă sunt susceptibile a crea un climat general de incertitudine şi insecuritate juridică, aspect subliniat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Astfel, de exemplu, în Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunţată în Cauza Păduraru împotriva României, paragraful 98, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, constatând că „divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiei lor teritoriale“, a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii jurisdicţiilor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, care persistă în timp şi cu privire la un domeniu care prezintă un mare interes social, sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă şi să determine scăderea încrederii publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept. În acest context, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că „rolul unei jurisdicţii supreme era tocmai cel de a reglementa contradicţiile de jurisprudenţă“ (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Zielinski şi Pradal & Gonzalez ş.a. împotriva Franţei, paragraful 59). Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865, care îndrituiesc Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să unifice diferenţele de interpretare şi aplicare a aceluiaşi text de lege de către celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, nu aduc atingere normelor constituţionale, ci, dimpotrivă, contribuie, pentru motivele mai sus arătate, la asigurarea exigenţelor statului de drept. Mai mult, în considerarea art. 126 alin. (3) din Constituţie, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele este conferită de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, şi de art. 330⁷ din Codul de procedură civilă din 1865. De altfel, potrivit art. 5 lit. L din Legea nr. 202/1998 privind organizarea Monitorului Oficial al României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 11 aprilie 2013, precum şi potrivit art. 330⁷ alin. (4) din Codul de procedură civilă din 1865, deciziile pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a soluţionării recursurilor în interesul legii, se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normei juridice în vigoare, iar nu elaborarea de noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuţie care vizează domeniul legiferării. 5. În ceea ce priveşte încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii de către „blocul de legalitate“ format din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, şi art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea reţine că instituţia recursului în interesul legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative care nu privesc anumite persoane şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, care au dobândit autoritatea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca „precedente judiciare“, fiind considerate „izvoare secundare de drept“ sau „izvoare interpretative“. În acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 29 noiembrie 2007. 6. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie, Curtea constată că, prin interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dispoziţia legală criticată nu a suferit o modificare de natură legislativă, ci s-a asigurat o aplicare nediscriminatorie tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei, fără a crea privilegii vreunui beneficiar al acestui act normativ. Asigurarea caracterului unitar al practicii judiciare este impusă şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deci inclusiv a autorităţilor judecătoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii, astfel cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998. 7. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 8. Distinct de cele arătate, Curtea constată că invocarea Deciziei nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013 nu este relevantă în cazul de faţă, întrucât aceasta vizează ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ignorat cu desăvârşire o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, adică situaţia exact inversă celei din dosarul analizat. Celelalte aspecte invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate reprezintă probleme de interpretare şi aplicare a legii, ce sunt de competenţa instanţelor de judecată. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Adela Tătuţ (fostă Voicu) în Dosarul nr. 58.496/3/2011 (număr în format vechi 723/2013) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, şi constată că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 15 aprilie 2013, şi ale art. 330⁷ alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 februarie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Andreea Costin