DECIZIE Nr.
885 din 10 iulie 2008
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a prevederilor art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind
azilul in Romania
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 600 din 12 august 2008
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Ion Tiucă
- procuror
Claudia-Margareta Krupenschi - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind
azilul în România, excepţie ridicată de Rahed Mohamed Ali Wahaili în Dosarul
nr. 718/302/2007 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IX-a contencios
administrativ şi fiscal.
La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Se prezintă interpretul de
limbă desemnat pentru a asigura traducerea în cauză, domnul Dalati Bassam.
Magistratul-asistent informează Curtea că autorul
excepţiei a transmis la dosar note scrise prin care solicită, pe de o parte,
extinderea excepţiei de neconstituţionalitate şi asupra dispoziţiilor Legii nr.
182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, astfel cum rezultă din
motivarea scrisă depusă la dosarul de fond, iar, pe de altă parte, admiterea
excepţiei în această formă. Totodată, partea Oficiul Român pentru Imigrări a
trimis la dosarul cauzei note scrise prin care solicită respingerea excepţiei
ca neîntemeiată.
Preşedintele Curţii solicită punctul de vedere al
reprezentantului Ministerului Public asupra solicitării autorului excepţiei.
Acesta arată că extinderea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate direct
în faţa Curţii nu este permisă de prevederile Legii nr. 47/1992, întrucât
cadrul procesual de judecată al excepţiei este cel stabilit prin încheierea de
sesizare a instanţei de judecată.
Deliberând, Curtea respinge
cererea de extindere a obiectului excepţiei formulată de autorul acesteia.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii
acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de
respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, indicând în
acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 21 februarie 2008, pronunţată în
Dosarul nr. 718/302/2007, Tribunalul
Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102
din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România.
Excepţia a fost ridicată de Rahed Mohamed Ali Wahaili
într-o cauză privind soluţionarea unui recurs împotriva unei sentinţe civile
prin care a fost respinsă plângerea acestuia împotriva hotărârii Oficiului
Român pentru Imigrări prin care i-a fost anulată forma de protecţie umanitară
condiţionată.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 102 din Legea nr.
122/2006 privind azilul în
România, prin aceea că permit intervenţia unei autorităţi cu atribuţii în
domeniul securităţii naţionale sau al ordinii publice, având ca efect anularea
unei forme de protecţie şi, în consecinţă, expulzarea de pe teritoriul
României, deschid calea arbitrariului în procedura de anulare a formei de
protecţie, cu încălcarea tuturor normelor şi principiilor fundamentale
indicate. Invocarea unui motiv de siguranţă naţională pentru solicitarea
anulării formei de protecţie determină ineficienta dreptului la apărare şi a
caracterului echitabil al procesului şi blocarea accesului liber la justiţie,
deoarece, prin calitatea sa de petent, străinul trebuie şă-şi probeze
nevinovăţia, în condiţiile în care intimatul nu are obligaţia de a motiva
hotărârea, iar străinul nu cunoaşte motivele de fapt concrete ce îi sunt
imputate, acestea având caracterul de informaţii clasificate. Ingerinţa
instituită de art. 102 din Legea nr. 122/2006 nu se substituie condiţiilor
prevăzute pentru restrângerea unui drept, deoarece aceasta nu este prevăzută de
lege, în sensul că legea nu este previzibilă, nu apare ca întemeiată pe unul
dintre motivele limitativ cuprinse la art. 8 paragraful 2 din Convenţia
europeană a drepturilor omului şi, în plus, nu respectă nici cerinţa
proporţionalităţii. Astfel este încălcat însuşi principiul preeminenţei
dreptului, consacrat în preambulul Convenţiei, dar şi la art. 1 alin. (3) din
Constituţia României. Totodată, străinul căruia i se aplică procedura prevăzută
de art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România se află într-o
poziţie procesuală net inferioară celui căruia i se aplică procedura prevăzută
de art. 83 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind
regimul străinilor în România, căruia instanţa este obligată să-i aducă la
cunoştinţă „faptele ce au stat la baza sesizării", încălcându-se
principiul ubi eadem est legis ratio ibi eadem legis
dispositio, întrucât diferenţa de tratament
juridic nu se justifică.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a contencios
administrativ şi fiscal apreciază că prevederile
art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România sunt constituţionale,
având în vedere că acestea nu îngrădesc accesul liber la justiţie al
solicitantului de azil căruia i s-a anulat forma de protecţie acordată, iar
procedura instituită de art. 103 din aceeaşi lege presupune intervievarea
acestuia, respectându-se astfel drepturile şi libertăţile sale.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază
că textul de lege criticat nu conţine norme contrare dispoziţiilor şi
principiilor fundamentale invocate. Cauzele privind acordarea azilului în
România constituie situaţii speciale, în privinţa cărora legiuitorul este în
măsură să stabilească reguli speciale de procedură, potrivit art. 126 alin. (2)
din Constituţie. Ca atare, în deplin acord cu prevederile art. 18 alin. (2) din
Legea fundamentală, potrivit căruia dreptul de azil se acordă şi se retrage în
condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la
care România este parte, legiuitorul suveran are dreptul de a stabili
autorităţile competente să declanşeze şi să propună procedura de încetare sau
de anulare a formei de protecţie acordate. In plus, Legea nr. 122/2006 prevede
ca beneficiarul formei de protecţie
să fie intervievat pentru clarificarea situaţiei sale, iar împotriva hotărârii
pronunţate în legătură cu încetarea sau anularea formei de protecţie se poate
formula plângere.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în
România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18
mai 2006, având următoarea redactare:
- Art. 102 - Declanşarea procedurii de încetare sau de
anulare:
„Procedura de
încetare sau de anulare a formei de protecţie acordate se declanşează de
Oficiul Român pentru Imigrări din oficiu sau la propunerea uneia dintre
instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale ori al ordinii
publice."
In motivarea excepţiei, autorul acesteia critică şi
Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, însă acest act
normativ nu este menţionat nici în cuprinsul încheierii de sesizare, în ceea ce
priveşte opinia instanţei în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate
ridicată în faţa sa, şi nici în dispozitivul acestei încheieri. Cum cadrul
procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă încheierea
de sesizare - actul de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei
excepţii -, rezultă că Legea nr. 182/2002, deşi criticată, nu poate fi reţinută
drept obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, în caz contrar fiind
încălcate prevederile art. 29 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile art. 102
din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România contravin următoarelor
prevederi internaţionale: art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu titlul marginal „Garanţii
procedurale în cazul expulzărilor de străinr, art.
8 -„Dreptul la respectarea vieţii private şi
de familie", art. 6 -„Dreptul la un proces
echitabil", art. 13 - „Dreptul la un recurs efectiv" şi art. 14 -„Interzicerea discriminării" din Convenţie
şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la aceasta, intitulat „Interzicerea generală
a discriminării", ratificat de România prin Legea nr. 103/2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006;
în plus, sunt invocate următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 1 alin. (3)
referitor la valorile supreme ale statului român, printre care şi principiul
preeminenţei dreptului, consacrat şi în preambulul Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 18 alin. (2) potrivit
căruia dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este
parte, şi art. 21 -„Accesul liber la justiţie". In motivarea
excepţiei este invocată şi neconstituţionalitatea din prisma încălcării art.
148 alin. (2) din Constituţie, referitor la principiul aplicării cu prioritate
a prevederilor comunitare faţă de dispoziţiile contrare din legile interne,
întrucât apreciază că textul de lege criticat contravine art. 19 alin. (4) din
Directiva 83/2004 a Consiliului Uniunii Europene privind standardele minime
referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii
ţărilor terţe sau apatrizii
pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte
motive, au nevoie de protecţie internaţională şi referitoare la conţinutul
protecţiei acordate.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România
reglementează declanşarea procedurii de încetare sau de anulare a formei de
protecţie acordate de către Oficiul Român pentru Imigrări din oficiu sau la
propunerea uneia dintre instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii
naţionale ori al ordinii publice.
Autorul excepţiei apreciază aceste prevederi ca fiind
contrare, în principal, principiilor preeminenţei dreptului, egalităţii
armelor, al proporţionalităţii şi al nediscriminării, precum şi dreptului la
apărare, dreptului la un proces echitabil, accesului liber la justiţie,
dreptului la respectarea vieţii private şi de familie şi dreptului de azil,
astfel cum sunt reglementate în Constituţia României şi în actele juridice
internaţionale invocate.
Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate,
Curtea constată că acestea nu sunt întemeiate.
Capitolul VI din Legea nr. 122/2006, intitulat „Procedura încetării sau anulării formei de protecţie", prevede condiţiile în care se aplică această măsură, procedura
administrativă specifică, precum şi căile de atac. Art. 102 dispune că
procedura de încetare sau de anulare se declanşează de Oficiul Român pentru
Imigrări din oficiu sau la propunerea uneia dintre instituţiile cu atribuţii în
domeniul siguranţei naţionale ori al ordinii publice, acesta fiind, în
realitate, aspectul vizat de critica de neconstituţionalitate, deoarece
beneficiarul formei de protecţie nu are acces la informaţiile care au dus la
înaintarea acestei propuneri, nu cunoaşte motivele de fapt ce îi sunt imputate
şi, în consecinţă, nu se poate apăra eficient. Or, acele instituţii cu
atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sau al ordinii publice nu fac decât
să propună organului competent în materie încetarea sau anularea formei de
protecţie acordate, pe baza informaţiilor cumulate prin specificul activităţii
lor şi care justifică luarea acestei măsuri. Pe baza acestei propuneri, Oficiul
Român pentru Imigrări va reanaliza situaţia persoanelor în cauză, prilej cu
care, potrivit art. 103 din lege, le va solicita acestora prezentarea în vederea
efectuării unui interviu pentru clarificarea situaţiei. In orice fază a
procedurii de încetare sau anulare a formei de protecţie, beneficiarului îi
sunt asigurate prin lege o serie de drepturi fundamentale, printre care:
dreptul de a fi asistat de un avocat - art. 103 alin. (2) lit. a), de a
beneficia de un interpret - lit. b) sau de a fi reprezentat şi asistat de un
reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale, române sau străine - lit. d).
Totodată, dispoziţia de părăsire a teritoriului ţării nu intervine de plano, ci aceasta depinde, conform
art. 104 alin. (3), de motivele care au stat la baza
hotărârii de încetare sau de anulare a formei de protecţie. Potrivit art. 105,
împotriva acestei hotărâri străinul poate face plângere în condiţiile prevăzute
de Legea nr. 122/2006.
Aşadar, nu se poate reţine lipsa accesului liber la
justiţie şi restrângerea exercitării tuturor drepturilor şi garanţiilor
specifice unui proces echitabil, cum pretinde autorul excepţiei, câtă vreme,
ulterior procedurii administrative de încetare sau de anulare a formei de
protecţie acordate, finalizate cu o hotărâre a Oficiului Român pentru Imigrări,
urmează procedura jurisdicţională, în cadrul căreia se va pronunţa o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă. Procedura legală prevăzută pentru
încetarea sau anularea formei de protecţie acordate respectă, prin urmare,
dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 7 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Un
străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi
expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el
trebuie să poată: a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării
sale; b) să ceară examinarea cazului său;
c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa
autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de
către această autoritate".
Totodată, Curtea reţine că nu se poate pretinde un
regim juridic identic între cel aplicabil solicitanţilor de azil, prevăzut de
Legea nr. 122/2006, şi cel aplicabil străinilor, instituit prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, deoarece este vorba despre două situaţii de
fapt diferite, care implică adoptarea unor norme juridice reglementate prin
acte normative deosebite. Prin urmare, nici criticile referitoare la încălcarea
principiului nediscriminării nu sunt întemeiate.
Cât priveşte susţinerile autorului excepţiei
referitoare la lipsa accesului străinului la informaţiile pe baza cărora instituţiile
cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sau al ordinii publice propun
Oficiului Român pentru Imigrări încetarea sau anularea formei de protecţie
acordate, Curtea constată, pe de o parte, că aceasta nu este o problemă de
constituţionalitate, iar, pe de altă parte, regimul informaţiilor clasificate,
reglementat prin Legea nr. 182/2002, se justifică prin însăşi importanţa lor
pentru siguranţa naţională. De altfel, atât Constituţia României (art. 53), cât
şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
(de exemplu, art. 8) permit autorităţilor statului adoptarea măsurilor legale
care, într-o societate democratică, sunt apreciate ca necesare pentru
securitatea naţională,
siguranţa publică, apărarea ordinii sau prevenirea faptelor penale or
protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. In acest sens, de altfel,
reglementează chiar şi art. 1 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat de
autorul excepţiei în apărarea sa.
In ceea ce priveşte susţinerile autorului excepţiei
referitoare la lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor legale criticate,
apreciem că nu pot fi reţinute, întrucât acestea conţin norme suficient de
clare şi precise, astfel încât cel în cauză este în măsură să adopte o conduită
în conformitate cu cerinţele legii.
In sfârşit, referitor la pretinsa contradicţie dintre
dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România şi
prevederile art. 19 alin. (4) din Directiva Consiliului Uniunii Europene
2004/83/CE din 29 aprilie 2004 privind standardele minime pentru calificare şi
statutul cetăţenilor ţărilor terţe sau apatrizilor ca refugiaţi sau ca persoane
aflate în nevoie de protecţie internaţională şi conţinutul protecţiei acordate,
Curtea observă că acest act comunitar este transpus în planul legislaţiei
interne tocmai prin reglementarea Legii nr. 122/2006, astfel cum se menţionează
atât în expunerea de motive, cât şi în finalul legii criticate.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România,
excepţie ridicată de Rahed Mohamed Ali Wahaili în Dosarul nr. 718/302/2007 al
Tribunalului Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 iulie
2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi