Decizia Nr.860 din 10.12.2015

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Mircea Alexandru Drăghici în Dosarul nr. 7.608/2/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.064D/2015.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Sentinţa civilă nr. 1.467 din 25 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 7.608/2/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Mircea Alexandru Drăghici într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de anulare a unui act administrativ.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că prevederile legale criticate încalcă prevederile constituţionale, întrucât afectează accesul liber la justiţie în chiar substanţa sa.6. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal opinează în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate. În opinia instanţei, legiuitorul procesual civil a înlocuit la art. 204 alin. (1) noţiunea de „prima zi de înfăţişare" din Codul de procedură civilă din 1865 cu „primul termen de judecată", însă nu se poate reţine sub nicio formă încălcarea egalităţii în drepturi, a imparţialităţii justiţiei, a dreptului la un proces echitabil, implicit a dreptului la apărare câtă vreme o altă condiţie legală impusă este aceea ca reclamantul sa fie legal citat.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederileConstituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, dispoziţii care au următorul cuprins: „(1) Reclamantul poate să îşi modifice cererea şi să propună noi dovezi, sub sancţiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancţiunea decăderii, va fi depusă cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei."11. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 16 privind principiul egalităţii în faţa legii, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 31 alin. (2) privind dreptul la informare corectă, art. 51 privind dreptul la petiţionare, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, precum şi în art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei. De asemenea, autorul excepţiei se mai raportează şi la dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine faptul că noul Cod de procedură civilă a procedat, prin raportare la reglementările din Codul de procedură civilă din 1865 şi în privinţa formulării unei cereri adiţionale de către reclamant, la instituirea unei modificări substanţiale. În cazul în care reclamantul depune la dosar cerere modificatoare cu încălcarea termenului procedural imperativ stabilit de art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă [primul termen la care acesta este legal citat], sancţiunea este decăderea acestuia din dreptul de a formula cererea. Dacă există, însă, acordul expres al tuturor părţilor litigante, sancţiunea decăderii nu va interveni. Diferenţa de reglementare faţă de Codul de procedură civilă din 1865 este importantă, actuala reglementare fiind una mai restrictivă din punctul de vedere al reclamantului. 13. Principiul disponibilităţii, ca principiu fundamental al procesului civil, este prevăzut de art. 9 - Dreptul de dispoziţie al părţilor - din Codul de procedură civilă, potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege. Principiul disponibilităţii trebuie, însă, coroborat şi cu principiul legalităţii, părţile având, potrivit art. 10 alin. (1) din Codul de procedură civilă, obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.14. Astfel, în ceea ce priveşte instituirea anumitor termene pentru exercitarea unui drept, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Aşa fiind, Curtea constată că, departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie. Totodată, Curtea a reţinut că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), astfel că, pentru situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat. A se vedea în acest sens, Decizia nr. 61 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 11 martie 2004, Decizia nr. 156 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011, precum şi Decizia nr. 211 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 29 mai 2014.15. Curtea mai constată că soluţia legislativă adoptată reprezintă opţiunea legiuitorului care a dorit disciplinarea părţilor, precum şi asigurarea celerităţii procesului, permiţând astfel o bună desfăşurare a judecăţii într-un termen optim şi previzibil, în sensul art. 6 din Codul de procedură civilă, element component al termenului rezonabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Curtea reţine că respectiva soluţie legislativă este pe deplin justificată, în condiţiile în care în Codul de procedură civilă este reglementată expres procedura prealabilă a verificării şi a regularizării cererii de chemare în judecată.16. Mai mult, conform art. 201 din Codul de procedură civilă, pârâtul poate depune întâmpinare în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 165 din acelaşi cod, reclamantul este obligat să depună răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicare, iar în termen de 3 zile de la data depunerii răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează prin rezoluţie primul termen de judecată, care va fi de cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei, dispunând citarea părţilor. Aşadar, reclamantul are timp pentru modificarea cererii de chemare în judecată şi pentru propunerea de dovezi.17. De asemenea, Curtea observă că, potrivit alin. (3) al art. 204 din Codul de procedură civilă, modificarea cererii de chemare în judecată se poate face şi peste termenul prevăzut de alin. (1), dacă toate părţile din proces sunt de acord. Aceste dispoziţii legale se aplică tuturor părţilor aflate în aceeaşi situaţie juridică, astfel încât nu se poate reţine încălcarea art. 16 privind principiul egalităţii în faţa legii.18. Aşa fiind, întrucât drepturile procesuale recunoscute de lege părţilor au caracter legitim numai în măsura în care sunt exercitate cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea consideră că stabilirea de către legiuitor a unor limite prin intermediul textelor de lege criticate nu aduce nicio îngrădire drepturilor în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării lor în concordanţă cu exigenţele generale proprii unui stat de drept.19. Aşadar, Curtea constată că norma procedurală criticată nu aduce, sub niciun aspect, atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare sau ale art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei. 20. În ceea ce priveşte invocarea art. 31 alin. (2) privind dreptul la informare corectă, art. 51 privind dreptul la petiţionare, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică din Constituţie, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă.21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mircea Alexandru Drăghici în Dosarul nr. 7.608/2/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 10 decembrie 2015.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent, Fabian Niculae