DECIZIE Nr. 8
din 9 februarie 2009
privind incidenta art. 385 9
alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala în ipoteza particulara a
recurarii hotararilor pronuntate în apel pentru motivul gresitei aplicari a
art. 18 1 din Codul penal sau, dimpotriva, al neaplicarii acestei dispozitii
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 694 din 15 octombrie 2009
Dosar nr. 37/2008
Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa,
preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind incidenta
art. 385 9 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedura penala în ipoteza
particulara a recurarii hotararilor pronuntate în apel pentru motivul gresitei
aplicari a art. 18 1 din Codul penal sau, dimpotriva, al neaplicarii
acestei dispozitii.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 79 de
judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela,
adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că
problema aplicării sau nu a dispoziţiilor art. 181 alin. 1 din Codul
penal poate fi analizată în recurs.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul
legii, constată următoarele:
In activitatea de judecată a instanţelor s-a ivit
practică neunitară în aprecierea incidenţei cazului de casare prevăzut la art.
3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală în situaţia când
se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 181 din Codul penal
referitoare la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni.
Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că,
prin modul în care a fost reglementat, cazul de casare prevăzut în art. 3859
alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală poate fi invocat numai dacă
eroarea gravă de fapt comisă a determinat reţinerea unei situaţii de fapt
infirmate de probe în punctele ei esenţiale, având drept consecinţă pronunţarea
unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare, iar nu şi atunci când se
invocă încălcarea prevederilor art. 181 din Codul penal ca urmare a
aprecierii necorespunzătoare a gradului de pericol social al faptei.
S-a argumentat că posibilitatea primei instanţe şi a
celei de apel de a aprecia gradul de pericol social al faptei, pentru a se
stabili dacă aceasta constituie sau nu infracţiune, scapă controlului în casare
al instanţei de recurs, deoarece o asemenea situaţie, privind stricta aplicare
a prevederilor art. 181 din Codul penal, excedează reglementării
date în cuprinsul art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură
penală, prin care este limitată examinarea hotărârii supuse controlului
judiciar numai sub aspectul comiterii unei eventuale erori grave în reţinerea
faptelor, în măsura în care au avut drept consecinţă adoptarea unei hotărâri
greşite de achitare sau de condamnare.
Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că
dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală
sunt incidente şi în cazul verificării în recurs de către instanţa de control
judiciar a modului în care s-au aplicat prevederile art. 181 din
Codul penal în legătură cu aprecierea gradului de pericol social al faptelor în
raport cu susceptibilitatea lor de a fi considerate infracţiuni.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect
dispoziţiile legii.
Prin conţinutul de ansamblu dat art. 3859
alin. 1 din Codul de procedură penală, motivelor de casare ce se pot invoca în
recurs li s-a imprimat un predominant caracter de drept, determinând, de
regulă, desfiinţarea hotărârilor atunci când se constată greşita aplicare a
dispoziţiilor legii, cazurile de apreciere necorespunzătoare a probelor şi
faptelor fiind restrânse la două, enunţate limitativ la pct. 14 şi 18 din
cadrul aceluiaşi alineat.
In acest sens, în reglementarea alineatului menţionat
s-a prevăzut la pct. 14 că hotărârile sunt supuse casării nu numai în cazul
când s-au stabilit pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci şi
atunci „când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu
prevederile art. 72 din Codul penal", iar la pct. 18, că există caz de
casare „când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă
pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare".
In raport cu acest conţinut al reglementării ce i s-a
dat de legiuitor, cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct.
18 din Codul de procedură penală presupune o eroare în stabilirea faptelor,
care să fie atât de gravă încât să aibă drept consecinţă pronunţarea unei
hotărâri greşite, de achitare sau de condamnare.
Acest caz de casare presupune o evidentă stabilire
eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în
împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a
probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu
condiţia să fi influenţat soluţia adoptată.
Prin eroare de fapt se înţelege o greşită
examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o
anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră
că un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei
împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul.
Eroarea gravă de fapt presupune deci reţinerea unei
împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să o susţină sau o
nereţinere a unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o
confirmau, ambele ipoteze fiind rezultatul denaturării grave a probelor.
Tocmai de aceea cenzura instanţei de control judiciar,
ca instanţă de recurs, trebuie să urmărească atenta şi completa verificare a
întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să
nu fie doar aparentă sau ca împrejurarea considerată esenţială lămuririi cauzei
să fie neverificabilă.
Or, eventualele constatări privind gradul de pericol
social al unei anumite fapte pot fi consecinţa unor aprecieri determinate de
raţionamente bazate pe erori esenţiale în reţinerea faptelor şi a
împrejurărilor în care au fost comise ori care privesc persoana făptuitorului.
Cum astfel de erori se pot răsfrânge grav asupra justei
reţineri a faptelor şi a gradului de pericol social al făptuitorului, cu
consecinţa aplicării unui tratament penal inadecvat, trebuie să se aibă în
vedere că însuşi scopul procesului penal, ca şi principiile aflării adevărului
şi al rolului activ, astfel cum sunt reglementate în art. 1, 3 şi 4 din Codul
de procedură penală, impun stabilirea realităţii în totalitatea sa, cu toate
detaliile, având relevanţă în justa determinare a gradului de pericol social în
accepţiunea prevederilor art. 181 din Codul penal.
Evident, numai pe baza aprecierii corecte şi complete a
materialului probator necesar pot fi descoperite faptele şi împrejurările cu
reală semnificaţie pentru evaluarea gradului de pericol social în raport cu
elementele la care se referă dispoziţiile art. 181 alin. 1 şi 2 din
Codul penal.
De aceea, excluderea posibilităţii instanţei de recurs
de a-şi exercita cenzura şi asupra modului în care instanţele ierarhic
inferioare au apreciat conţinutul probelor în raport cu elementele ce pot duce
la constatarea lipsei vădite de importanţă a unei anumite încălcări a legii, de
natură a-i conferi lipsa pericolului social al unei infracţiuni, sau,
dimpotrivă, la evidenţierea gradului de pericol social, cu consecinţa neaplicabilităţii
dispoziţiilor art. 181 din Codul penal, ar echivala cu lipsirea de
conţinut a cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 18
din Codul de procedură penală, putând conduce astfel la denaturarea
substanţială a scopului procesului penal şi la nesocotirea principiilor sale de
bază.
Ca urmare, nu trebuie să prevaleze formalismul în
interpretarea dispoziţiilor ce guvernează procesul penal, care ar putea
echivala cu acceptarea producerii de erori grave, doar pentru a se asigura o
aparentă separare a situaţiilor de fapt de cele specifice de drept. Infăptuirea
interesului superior al justiţiei, acela de aflare a adevărului, şi impunerea
respectului cuvenit legii fac necesar ca, în cadrul temeiului de casare înscris
în art. 3859 alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală, să se
examineze şi întregul ansamblu de împrejurări de ordin obiectiv sau subiectiv
ce trebuie să stea la baza aprecierii incidenţei prevederilor art. 181
din Codul penal în raport cu cazul concret judecat.
In consecinţă, recursul în interesul legii, fiind
fondat, urmează a fi admis şi a se stabili că dispoziţiile art. 3859
alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că ele
sunt incidente şi în ipoteza atacării cu recurs a hotărârilor pronunţate în
apel, atunci când se invocă greşita aplicare a prevederilor art. 181
din Codul penal sau, dimpotrivă, neaplicarea acestor prevederi ale legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Dispoziţiile art. 3859 alin. 1 pct. 18 din
Codul de procedură penală se interpretează în sensul că sunt incidente şi în
ipoteza recurării hotărârilor pronunţate în apel, pentru motivul greşitei
aplicări a art. 181 din Codul penal sau, dimpotrivă, al neaplicării
acestei dispoziţii legale.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din
Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2009.
p. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA,
eliberat din funcţie prin pensionare,
judecător LIDIA BĂRBULESCU
Prim-magistrat-asistent,
Adriana Daniela White