DECIZIE Nr.
798 din 9 noiembrie 2006
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 15 alin. (4) si (5) din Legea nr.
369/2004 privind aplicarea Conventiei asupra aspectelor civile ale rapirii
internationale de copii, adoptata la Haga la 25 octombrie 1980, la care Romania
a aderat prin Legea nr. 100/1992
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 985 din 11 decembrie 2006
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Acsinte Gaspar
- judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Ion Tiucă - procuror
Mihaela Senia Costinescu - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr.
369/2004 privind aplicarea Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii
internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România
a aderat prin Legea nr. 100/1992, excepţie ridicată de Anda Raluca Suditu în
Dosarul nr. 2.456/3/2006 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 23 martie 2006,
pronunţată în Dosarul nr. 2.456/3/2006, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a
civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea
Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii,
adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.
100/1992, excepţie ridicată de Anda Raluca Suditu.
In motivarea
excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine
că prevederile legale criticate reglementează o hotărâre prin care se
soluţionează fondul cauzei, fapt ce impune instituirea unei proceduri
contradictorii, desfăşurată în şedinţă publică, precum şi pronunţarea unei
hotărâri susceptibile a fi atacată cu apel sau recurs. Or, art. 15 alin. (4) şi
(5) din Legea nr. 369/2004 nu respectă imperativul normei constituţionale
referitor la accesul liber la justiţie şi exercitarea căilor de atac.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă face aprecieri confuze cu privire la
temeinicia excepţiei de neconstituţionalitate.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Guvernul arată că, în
spiritul Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale
de copii, încadrarea juridică a situaţiei de fapt solicitate prin certificat
are rolul unei probe ce urmează a fi administrate de autoritatea competentă a
statului de refugiu în cadrul procedurii de soluţionare a unei cereri de
înapoiere. Asemenea oricăror probe, certificatul solicitat în baza art. 15 din
Convenţie nu are valoare dinainte stabilită, întrucât rămâne la latitudinea
autorităţii învestite cu soluţionarea cererii de înapoiere dacă va solicita un
astfel de certificat. Pentru aceste motive, legiuitorul nu a prevăzut o
procedură contradictorie şi nici posibilitatea exercitării unei căi de atac,
astfel încât nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate sub aceste
aspecte.
Avocatul Poporului apreciază
excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu
privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecatorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea
Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii,
adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.
100/1992, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 888 din 29 septembrie 2004,
dispoziţii care au următorul conţinut: „(4) Hotărârea se dă fără citarea
părţilor, în camera de consiliu, pe baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate
cu privire la copil, a oricăror alte înscrisuri transmise de autoritatea
competentă a statului solicitant conform art. 30 din Convenţie, precum şi pe baza
anchetei sociale efectuate de autoritatea tutelară competentă potrivit legii
române. Dispoziţiile Codului de procedură civilă privind procedura necontencioasă
sunt aplicabile în mod corespunzător.
(5) Hotărârea nu este supusă nici unei căi de atac
şi se comunică autorităţii judiciare sau administrative solicitante, prin
intermediul autorităţii centrale române."
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale
criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 care consacră accesul
liber la justiţie, art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 129 privind folosirea căilor de
atac.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
reţine că, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 369/2004, la cererea unei
autorităţi judiciare sau administrative a unui stat parte la Convenţie,
instanţa română poate pronunţa o hotărâre prin care să se confirme dacă,
potrivit legislaţiei române, deplasarea ori reţinerea copilului având reşedinţa
obişnuită în România, pe teritoriul acelui stat, s-a făcut cu încălcarea
vreunui drept privind încredinţarea. într-o atare situaţie, instanţa este
chemată să constate dacă deplasarea sau reţinerea copilului pe teritoriul altui
stat este ilicită în sensul art. 3 din Convenţie, respectiv „dacă a avut loc
prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei
instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin
legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea
deplasării sau neînapoierii sale şi, dacă la vremea deplasării sau neînapoierii
acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună
ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi
survenit".
Cererea adresată instanţei române este o cerere
necontencioasă, întrucât nu urmăreşte stabilirea unui drept contrar celui al
altei persoane, procedura de soluţionare fiind una corespunzătoare, potrivit
dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Or, este evident că rolul instanţei
într-o asemenea împrejurare se limitează la a constata încălcarea unui drept
privind încredinţarea, pe baza hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu privire
la copil, a înscrisurilor transmise de autoritatea competentă a statului
solicitant conform art. 30 din Convenţie, precum şi pe baza anchetei sociale efectuate de autoritatea tutelară
competentă potrivit legii române. Astfel, instanţa va putea să ateste, după
caz, titularul drepturilor cu privire la copil, conţinutul şi limitele acestor
drepturi, potrivit legii române, dacă, în raport cu elementele menţionate, în
sensul legii române, deplasarea copilului de pe teritoriul României sau reţinerea
lui în afara acestui teritoriu a respectat drepturile privind încredinţarea
copilului ori dacă persoana căreia îi era încredinţat copilul avea dreptul să
încuviinţeze sau să se opună deplasării copilului în afara teritoriului
României ori reţinerii lui în afara acestui teritoriu, precum şi oricare alt
aspect determinant pentru a stabili dacă deplasarea sau reţinerea copilului în
afara teritoriului României este ilicită în sensul art. 3 din Convenţie.
In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare
la încălcarea art. 21 din Constituţie, Curtea face trimitere la Decizia
Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 69 din
16 martie 1994, prin care s-a statuat că semnificaţia art. 21 alin. (2) din
Constituţie, potrivit căruia accesul la justiţie nu poate fi îngrădit prin
lege, este aceea că nu se poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale
nicio categorie sau grup social. Insă, legiuitorul poate institui, în
considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi
modalităţi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât
accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate
structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. De aceea, Curtea
Constituţională consideră că instituirea unor reguli speciale privind citarea
sau exercitarea căilor de atac nu contravine, aşa cum susţine autorul excepţiei
de neconstituţionalitate, prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21 privind
accesul liber la justiţie, art. 53 referitoare la restrângerea exerciţiului
unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 129 privind folosirea căilor de
atac. Sub acest aspect, opţiunea legiuitorului este impusă de exigenţa
soluţionării cu celeritate a procesului dedus judecăţii, dată fiind starea de
incertitudine ce planează asupra legalităţii deplasării ori reţinerii, pe
teritoriul altui stat, a copilului având reşedinţa obişnuită în România, cu
consecinţe majore asupra interesului superior al copilului.
Pentru considerentele expuse
mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie,
precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 15 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea
Convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii,
adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr.
100/1992, excepţie ridicată de Anda Raluca Suditu în Dosarul nr. 2.456/3/2006
al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 noiembrie
2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Mihaela Senia Costinescu