Anunţă-mă când se modifică Fişă act Comentarii (0) Trimite unui prieten Tipareste act

Decizia Nr.731 din 06.11.2019

referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) şi alin. (13)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)], pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (4)], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] şi pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala a Romaniei
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 59 din 29 ianuarie 2020



SmartCity1

Valer Dorneanu - preşedinte
Cristian Deliorga - judecător
Marian Enache - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Gheorghe Stan - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Elena-Simina Tănăsescu - judecător
Varga Attila - judecător
Irina Loredana Gulie - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, obiecţie formulată de un număr de 91 de deputaţi.2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 5.481 din 3 iulie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.991A/2019.3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia formulează critici de neconstituţionalitate extrinseci, prin raportare la prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi alin. (5) privind principiul securităţii juridice, în componenta sa referitoare la calitatea legii, art. 79 - Consiliul Legislativ şi art. 141 - Consiliul Economic şi Social. De asemenea sunt formulate critici de neconstituţionalitate intrinseci, în mod punctual, în ceea ce priveşte dispoziţiile articolului unic pct. 2, 3, 6, 7, 8 şi 9 din legea criticată, cu referire la art. 4 alin. (11)-(13), art. 4 alin. (3) şi (4), art. 7 alin. (11), art. 7 alin. (4), art. 7 alin. (51) şi, respectiv, art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, prin raportare la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.4. Cu privire la primul aspect, referitor la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că scopul legii criticate, potrivit expunerii de motive, este extinderea aplicării Legii nr. 77/2016 şi cu privire la creditele acordate prin programul „Prima casă", aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă", aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009. Având în vedere faptul că prin amendamentele adoptate de Senat, în calitate de primă cameră sesizată, propunerea legislativă iniţială s-a transformat într-una nouă, diferită prin titlu şi prin conţinutul reglementării, atât avizul Consiliului Economic şi Social, cât şi avizul Consiliului Legislativ, care vizau forma iniţială a propunerii legislative, au devenit lipsite de obiect. Se arată, în acest sens, că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, lipsa avizului Consiliului Economic şi Social determină neconstituţionalitatea propunerii legislative adoptate în acest mod. De asemenea, în legătură cu lipsa avizului Consiliului Legislativ, se arată că prin amendamentele adoptate conţinutul propunerii legislative iniţiale a fost eliminat şi înlocuit cu un conţinut complet nou, astfel încât jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia obligativitatea solicitării avizului Consiliului Legislativ există în cazul proiectelor de acte normative, nu şi în cazul amendamentelor, nu îşi poate menţine valabilitatea. Se arată că în acest mod a fost afectată legalitatea procesului de legiferare, cu încălcarea art. 79 şi art. 141 din Constituţie privind Consiliul Legislativ şi, respectiv, Consiliul Economic şi Social, coroborate cu art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi alin. (5) privind principiul securităţii juridice.5. De asemenea se mai arată că legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, din perspectiva cerinţei clarităţii şi predictibilităţii actelor normative, prin faptul că expunerea de motive se referă la textul iniţial al propunerii legislative, iar nu la forma legii adoptată de Parlament, şi nu este însoţită de un studiu de impact, în acord cu dispoziţiile exprese ale Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi cu jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, potrivit căreia lipsa motivării iniţiativelor legislative este de natură să aducă atingere dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră statul de drept şi principiul dreptăţii.6. Cu privire la motivele de neconstituţionalitate intrinsecă se susţine, mai întâi, că articolul unic pct. 2 şi 9 din legea criticată, cu referire la art. 4 alin. (11)-(13) şi art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, încalcă art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (3) şi art. 124 din Constituţie.7. În acest sens se arată că impreviziunea, reglementată în prezent de art. 1.271 din Codul civil, constituie o excepţie aparentă de la principiul forţei obligatorii a contractului şi presupune posibilitatea instanţei de judecată de a interveni, din raţiuni de echitate, în executarea contractului dintre părţi, modificând acele prestaţii care, din motive excepţionale, au devenit prea oneroase. Or, prevederile legale criticate instituie anumite prezumţii absolute de impreviziune, în raporturile juridice dintre consumatori, pe de o parte, şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor, pe de altă parte, prin derogare de la reglementarea de drept comun, în sensul că în anumite situaţii impreviziunea ar urma să opereze ope legis, instanţa având doar rolul de a verifica, formal, existenţa împrejurărilor prevăzute de prevederile legale criticate. Or, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, impreviziunea are caracter judiciar, neputând fi prezumată ope legis, astfel încât rezultă că nu poate fi sustrasă controlului instanţei de judecată verificarea unor condiţii ale impreviziunii, precum existenţa unor situaţii extraordinare sau buna-credinţă a debitorului.8. De asemenea, tot în legătură cu art. 4 alin. (11)-(13) din Legea nr. 77/2016, introdus prin legea criticată, se susţine că noile prevederi legale contravin principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, în măsura în care se aplică contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864 şi, mai mult, tuturor contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016, precum şi a legii criticate în prezenta cauză. În acest sens se arată că, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, cu privire la contractele încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, impreviziunea trebuie aplicată în contextul acestui din urmă act normativ şi al doctrinei vremii, în sensul caracterului ei eminamente judiciar. Astfel, potrivit deciziei amintite a instanţei de contencios constituţional, Legea nr. 77/2016 a devenit aplicabilă contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864 doar în privinţa normelor de procedură, aceste contracte fiind guvernate, în ceea ce priveşte impreviziunea, de normele de drept substanţial din vechiul Cod civil. Or, în acest context, aplicarea prevederilor legale criticate contractelor încheiate sub imperiul Codului civil din 1864, dar şi sub imperiul Codului civil din 2009, dar înainte de intrarea în vigoare a legii criticate, are caracter retroactiv, dat fiind faptul că acestea instituie anumite prezumţii absolute de impreviziune, de natură să schimbe configurarea teoriei impreviziunii aplicabilă Legii nr. 77/2016, potrivit jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale şi prevederilor Codului civil. În egală măsură, prevederile legale criticate sunt în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 26 din Codul de procedură civilă, care reglementează expres legea aplicabilă mijloacelor de probă ca fiind, şi în privinţa prezumţiilor legale, legea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul probaţiunii. Prin urmare, se susţine că aplicarea prezumţiilor de impreviziune reglementate prin legea criticată contractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare echivalează cu o aplicare retroactivă, contrară dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) referitoare la efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Mai mult, aplicarea acestor prezumţii în cazul contractelor încheiate după intrarea în vigoare a noii legi contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie referitor la statul de drept.9. Tot în legătură cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, derivată din contradicţia noii reglementări cu natura impreviziunii din dreptul comun, autorii obiecţiei mai susţin că prevederile legale criticate anihilează practic caracterul judiciar esenţial al impreviziunii în această materie, astfel cum a fost configurat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016.10. Astfel, se arată că instituirea de către legiuitor a unor prezumţii de impreviziune este lipsită de logică juridică, având în vedere că faptele obiective pot fi dovedite prin orice mijloace de probă, neexistând niciun impediment ca debitorul să facă dovada că obligaţia sa a devenit excesiv de oneroasă. Mai mult, se arată că dificultatea prezumării situaţiei de impreviziune rezultă şi din faptul că aceasta poate fi generată şi de cauze subiective, ce ţin exclusiv de persoana debitorului, cum ar fi creşterea gradului de îndatorare al acestuia, astfel încât lipsa unei conexităţi reale între impreviziune (faptul pretins) şi faptele conexe, pe care se grefează prezumţiile legale instituite, face ca reglementarea să nu fie rezonabilă, îngrădind cercetarea judecătorească asupra cauzei şi dreptul la apărare al creditorului şi făcând din procedura dării în plată una aflată la discreţia consumatorului, în cadrul căreia instanţa de judecată realizează doar o verificare formală.11. Se mai susţine că prezumţiile de impreviziune instituite în art. 4 alin. (11) din Legea nr. 77/2016, introdus prin legea criticată, nu au un caracter limitativ, fiind instituită şi o prezumţie generală de impreviziune, bazată pe calitatea de consumator, respectiv în orice alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual [art. 4 alin. (11) lit. d)]. În acelaşi sens, şi dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi (4) din noua reglementare fac referire la impreviziunea prezumată în favoarea consumatorului care formulează o notificare, potrivit art. 5 sau art. 8 alin. (5) din lege, respectiv la o prezumţie de dezechilibru, cu caracter general, bazată pe calitatea de consumator a debitorului şi pe poziţia de inegalitate a acestuia în raport cu profesionistul. Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 şi în acord cu dispoziţiile art. 1271 din Codul civil, o impreviziune fundamentată pur şi simplu pe calitatea de consumator, respectiv pe o prezumţie generală de dezechilibru contractual, este neconstituţională, pentru că anihilează cerinţele impreviziunii din dreptul comun, care presupune o împrejurare excepţională, independentă de voinţa şi de calitatea părţilor, ce face ca obligaţia asumată să devină excesiv de oneroasă. În sensul jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale, onerozitatea excesivă, efect al unei împrejurări imprevizibile, conduce la ideea unui dezechilibru grav, excepţional şi injust, iar nu un simplu dezechilibru prezumat.12. Astfel, în opinia autorilor obiecţiei, cerinţa unui dezechilibru prezumat înfrânge însăşi ideea de impreviziune şi intră în contradicţie cu alte reglementări din domeniul protecţiei consumatorului, cum ar fi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, care se referă la un „dezechilibru semnificativ", iar nu la orice fel de dezechilibru care s-ar constata între profesionist şi consumator. 13. Se mai susţine că fundamentarea soluţiei legislative criticate pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în materia clauzelor abuzive şi dată în aplicarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, astfel cum se arată în motivarea amendamentelor admise în privinţa legii criticate, nu este justificată, dat fiind faptul că aceste două materii, respectiv aceea a clauzelor abuzive, pe de o parte, şi darea în plată şi impreviziunea, pe de altă parte, sunt total diferite şi cu raporturi diferite în timp. Mai mult, se arată că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în materia clauzelor abuzive, nu poate prezuma un dezechilibru contractual, ci, cel mult, poate să aibă în vedere o eventuală poziţie de inegalitate între părţi la semnarea contractului, generată de cunoştinţele şi puterea economică a profesionistului. Se invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 415 din 19 iunie 2018, prin care s-a statuat că starea de insolvenţă a persoanei fizice nu poate constitui un indicator al impreviziunii.14. În legătură cu prezumţia specială de impreviziune, reglementată de art. 4 alin. (11) lit. a) din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificat prin legea criticată, se arată că scopul Directivei 2014/17/UE, astfel cum a fost transpusă în legislaţia română prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, a fost acela de a oferi consumatorilor supuşi riscului de creştere a cursului valutar posibilitatea de a obţine suficiente informaţii, atât la semnarea contractului, cât şi pe parcursul derulării acestuia, astfel încât aceştia să ia decizia de creditare în cunoştinţă de cauză şi, eventual, să solicite creditorului să beneficieze de protecţie suplimentară, în materia creditelor contractate în monedă străină. Or, o măsură specifică de protecţie a consumatorului, aşa cum este cea prevăzută în legislaţia europeană amintită, transpusă în art. 36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, nu poate să fie transformată într-o cauză de impreviziune sau într-un criteriu de apreciere a onerozităţii excesive a obligaţiei, pentru că, prin ipoteză, cele 20 de procente referitoare la variaţia cursului de schimb valutar nu pot fi concepute ca declanşatoare ale unei stări de impreviziune. Astfel, se arată că legea criticată este în contradicţie, şi din acest punct de vedere, cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, care a inclus în sfera impreviziunii numai „riscul supraadăugat", iar nu orice risc valutar, care nu poate conduce la ruinarea debitorului. Prin urmare, se apreciază că pragul de 20% este unul arbitrar, pentru că nu există, în realitate, nicio justificare bazată pe un studiu de impact din punct de vedere economic şi financiar-bancar. Mai mult, în acest caz, garanţiile de autonomie şi independenţă recunoscute instanţei de judecată devin lipsite de conţinut, în condiţiile în care impreviziunea se analizează exclusiv prin raportare la fluctuaţia cursului de schimb al monedei creditului, fără ca instanţa să poată ţine seama de elementele de fapt şi de drept relevante. În acest mod este încălcat principiul nominalismului monetar, prevăzut de Codul civil, potrivit căruia debitorul este ţinut să restituie suma creditului în moneda contractată, indiferent de variaţiile contravalorii acesteia în moneda naţională, prin atribuirea unor efecte juridice diferite faţă de cele reglementate de normele de drept substanţial, aplicabile la data încheierii contractelor de credit, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 15 alin. (2) din Constituţie şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, respectiv Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017. 15. Referitor la cazul de impreviziune prezumată privind creşterea gradului de îndatorare al debitorului faţă de cel de la momentul contractării creditului, instituit de art. 4 alin. (11) lit. b) din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificat prin legea criticată, se arată că o astfel de reglementare încurajează debitorii de rea-credinţă, deoarece, pe de o parte, nu indică nicio cauză obiectivă şi imprevizibilă a creşterii gradului de îndatorare, iar, pe de altă parte, leagă incidenţa impreviziunii de însăşi conduita debitorului, cum ar fi contractarea unor noi datorii sau credite, concediere din motive culpabile, pierderea locului de muncă prin demisie, cu diminuarea implicită a veniturilor etc. Mai mult, se arată că această creştere a gradului de îndatorare al debitorului nu are nicio semnificaţie juridică, per se, în cazul impreviziunii, ci doar reprezintă transformarea obligaţiei într-una excesiv de oneroasă, dintr-o cauză obiectivă, neprevăzută.16. Totodată, în legătură cu această prezumţie specială de impreviziune, se mai arată că reglementarea criticată încalcă dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), referitoare la statul de drept, prin încălcarea principiului previzibilităţii normei juridice. În acest sens se arată că nu este clar la ce trebuie raportate cele 20 de procente ce privesc gradul de îndatorare al debitorului, în condiţiile în care, pe de o parte, Banca Naţională a României poate modifica periodic gradul maxim de îndatorare aplicabil creditelor acordate de instituţiile financiar-bancare, iar, pe de altă parte, fiind vorba de credite acordate pe perioade de până la 30 de ani, gradul de îndatorare al debitorului va fi inevitabil diferit de cel existent la momentul acordării creditului, inclusiv din cauze imputabile debitorului. 17. Referitor la cazul de impreviziune prezumată privind executarea silită a debitorului asupra bunului cu destinaţia de locuinţă se arată că această împrejurare nu poate constitui un eveniment imprevizibil pentru debitor, din moment ce acesta a constituit o garanţie asupra bunului cu destinaţia de locuinţă, la momentul contractării creditului, asumându-şi riscul executării silite asupra acestuia. Mai mult, se creează un paralelism legislativ, în condiţiile în care executarea silită în cazul creditelor imobiliare este reglementată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, iar o astfel de reglementare legală nu poate constitui, în acelaşi timp, un eveniment prezumat a crea starea de impreviziune a debitorului şi dezechilibrarea relaţiilor contractuale. Totodată, textul de lege criticat, prezumând lipsa vinovăţiei debitorului şi încurajând în acest fel nu doar neexecutarea culpabilă, ci chiar neexecutarea intenţionată, este în contradicţie cu principiul răspunderii contractuale, reglementat de Codul civil, potrivit căruia în materie contractuală operează prezumţia de culpă prin simplul fapt al neexecutării obligaţiilor asumate, precum şi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016.18. În cadrul criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă se mai susţine că prevederile art. 4 alin. (13) şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost modificate prin legea criticată, derogând de la dreptul comun în materia sarcinii probei, contravin principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, dreptului constituţional la un proces echitabil şi dispoziţiilor art. 124 - Înfăptuirea justiţiei din Legea fundamentală. 19. Astfel, în opinia autorilor sesizării, în condiţiile în care reglementarea criticată instituie o prezumţie relativă de întrunire a condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată făcută de debitor, inclusiv în privinţa condiţiei privind impreviziunea, creditorul este obligat la o veritabilă probatio diabolica, referitoare la fapte negative, legate de neîntrunirea condiţiilor stabilite pentru darea în plată, ce ţin de situaţia personală a debitorului, fără a avea acces la mijloacele de probă necesare răsturnării prezumţiei legale. Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, previzibilitatea unui act normativ presupune faptul că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat, iar drepturile garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt drepturi concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii. 20. De asemenea se susţine că prevederile art. 7 alin. (11) din legea criticată, coroborate cu cele ale art. 4 alin. (12) din acelaşi act normativ, contravin principiului constituţional al accesului liber la justiţie. Astfel, potrivit autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, prevederile art. 7 alin. (11) din legea criticată introduc o veritabilă procedură prealabilă formulării contestaţiei, fără a stabili şi un termen de parcurgere a acesteia de către creditor. Pe de altă parte, în condiţiile în care se menţine termenul de 10 zile pentru formularea contestaţiei, în mod obiectiv nu mai există posibilitatea de a parcurge în mod eficient procedura prealabilă, obligatorie anterior formulării contestaţiei, ceea ce ar putea conduce la respingerea acesteia ca inadmisibilă, fiind încălcate, în acest mod, dispoziţiile art. 21 din Constituţie. 21. De asemenea, tot în legătură cu procedura reglementată de art. 7 alin. (11) din legea criticată, se susţine că aceasta nu este corelată cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, care instituie pârghiile legale pentru sprijinirea consumatorului aflat în dificultate de plată, cum sunt: refinanţarea, amânări la plată, prelungirea duratei creditului, conversia creditelor etc. Astfel, se susţine că, în acord şi cu prevederile art. 1271 din Codul civil, pentru a fi reală şi efectivă, procedura de negociere ar fi trebuit să fie prealabilă notificării de dare în plată, prin stabilirea unui termen rezonabil în care părţile să ajungă la un acord, or, în lipsa acestuia, prin stabilirea posibilităţii debitorului de a recurge la notificarea de dare în plată.22. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai susţin şi neconstituţionalitatea art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificat prin legea criticată, arătând că acesta este neclar, din perspectiva suspendării automate a executărilor silite aflate în derulare, inclusiv a popririlor, nefiind corelat cu procedura de drept comun a executării silite, reglementată de Codul de procedură civilă. De asemenea se susţine că textul de lege este redundant, dat fiind faptul că suspendarea executării silite, inclusiv a popririi, era deja prevăzută de legea dării în plată.23. În legătură cu prevederile art. 7 alin. (51) din Legea nr. 77/2016, introdus prin legea criticată, se susţine că acesta contravine principiului securităţii juridice, în componenta sa privind calitatea legii, reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, prin faptul că instituie o derogare de la dreptul comun în materie, respectiv art. 1350 şi art. 1535 alin. (1) teza întâi din Codul civil, referitoare la răspunderea contractuală şi daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti. Astfel, prevederea legală criticată limitează răspunderea debitorului, în sensul că acesta nu va fi ţinut pentru acoperirea prejudiciului cauzat din culpă, în situaţia în care contestaţia creditorului a fost admisă. Se mai susţine că în acest mod este încălcat principiul constituţional al egalităţii în drepturi, prin raportare la debitorii care, aflaţi în imposibilitate temporară de plată, nu formulează o notificare de dare în plată, fiind ţinuţi, în consecinţă, la achitarea integrală a prejudiciului, în acord cu art. 1350 şi art. 1535 din Codul civil. 24. Pe de altă parte, se susţine că formularea notificării de dare în plată nu poate constitui cauză de stingere parţială a datoriilor debitorului, cel puţin în ceea ce priveşte capitalul şi accesoriile, în caz contrar fiind încălcat dreptul de creanţă al creditorului protejat prin art. 44 din Constituţie şi art. 1 cuprins în Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum acesta a fost interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Se susţine că nu este respectat nici principiul proporţionalităţii restrângerii, prevăzut de art. 53 din Constituţie, fiind evident că, în realitate, se realizează o stingere parţială a datoriei, pe toată durata suspendării, în lipsa unei cauze reale de impreviziune, respectiv respingerea contestaţiei creditorului. Or, recunoaşterea unui efect de stingere a datoriei, fie şi parţială, în condiţiile admiterii contestaţiei creditorului şi anulării notificării, conduce la îmbogăţirea fără justă cauză a debitorului, dat fiind faptul că are loc o diminuare a creanţei creditorului cu sumele ce ar fi fost datorate pe perioada suspendării. În acest mod textul criticat este în contradicţie şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a calificat expres suspendarea tuturor plăţilor ca fiind un mecanism pur procedural, cu efect provizoriu, ce nu este de natură să afecteze creanţa băncii, în cazul în care contestaţia formulată de către aceasta din urmă este admisă.25. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.26. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere în legătură cu obiecţia formulată.27. Curtea, la termenul de judecată din 18 septembrie 2019, a amânat succesiv dezbaterile pentru datele de 9 octombrie, 30 octombrie şi 6 noiembrie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie.28. La dosarul cauzei, Asociaţia Română a Băncilor din Bucureşti, Asociaţia Utilizatorilor Români de Servicii Financiare din Bucureşti, precum şi Asociaţia Credere pentru Informarea, Consilierea şi Educarea Consumatorilor din Bucureşti au depus, în calitate de amicus curiae, memorii în legătură cu obiecţia de neconstituţionalitate formulată.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:29. Curtea Constituţională a fost legal sesizată, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.30. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Deşi obiecţia de neconstituţionalitate vizează întreaga lege, Curtea reţine că, în realitate, în mod punctual sunt criticate numai dispoziţiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) şi alin. (13)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)], pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (4)], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] şi pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din lege, dispoziţii ce au următorul cuprins:Articolul unic pct. 2, cu referire la art. 4 alin. (11)-(13) din Legea nr. 77/2016: „(11) Se consideră întotdeauna că există impreviziune:a)în cazul în care cursul de schimb al monedei creditului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul cursului din data contractării creditului;b)în cazul în care gradul de îndatorare al debitorului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de Banca Naţională a României;c)în cazul în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinaţia de locuinţă;d)în alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual, în sensul art. 4 alin. (3).(12) În situaţiile prevăzute la art. 4 alin. (11) revine părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate. Adaptarea contractului, pe parcursul executării sale, la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a contractului, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. (13) Revine creditorului obligaţia de a dovedi în faţa instanţelor de judecată faptul că debitorul care a făcut o notificare de dare în plată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, inclusiv condiţia privind impreviziunea."; Articolul unic pct. 3, cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 77/2016: „(3) Impreviziunea este prezumată în favoarea consumatorului, care formulează o notificare în condiţiile art. 5 sau art. 8 alin. (5) din lege.
(4) În verificarea condiţiei privind impreviziunea, se va da prevalenţă stării de criză a contractului şi prezumţiei de dezechilibru prevăzute la alin. (3). Soluţia revizuirii judiciare a contractului în vederea echilibrării şi continuării sale este prioritară faţă de soluţia încetării contractului, care va fi dispusă doar în cazul unei imposibilităţi vădite a continuării sale."; Articolul unic pct. 6, 7 şi 8, cu referire la art. 7 alin. (11), alin. (4) şi alin. (51) din Legea nr. 77/2016: „(11) Contestaţia creditorului trebuie precedată, în mod obligatoriu, de o propunere adresată de acesta debitorului, prin care să încerce restabilirea utilităţii sociale a contractului de credit.
(4) Până la soluţionarea definitivă a contestaţiei formulate de creditor se menţine suspendarea oricărei plăţi către acesta, precum şi a oricărei proceduri judiciare sau extrajudiciare demarate de creditor sau de persoanele care se subrogă în drepturile acestuia împotriva debitorului. De la data comunicării notificării de dare în plată, executările silite aflate în derulare, inclusiv popririle, se suspendă automat.(51) Pe perioada cât notificarea de dare în plată a fost efectivă, atât ratele, cât şi dobânzile şi penalităţile vor putea fi pretinse de la debitor doar dacă creditorul probează că acesta a fost de rea-credinţă."; Articolul unic pct. 9, cu referire la art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016: „(5) Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. În cazul debitorului împotriva căruia s-a derulat şi finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţia de locuinţă, şi împotriva căruia se continuă executarea, se instituie o prezumţie absolută şi irefragabilă de impreviziune." 31. Autorii sesizării susţin că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi alin. (5) privind principiul securităţii juridice, în componenta sa referitoare la calitatea legii, art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 - Egalitatea în drepturi, art. 21 - Accesul liber la justiţie, art. 44 - Dreptul de proprietate privată, art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi, art. 79 - Consiliul Legislativ, art. 124 - Înfăptuirea justiţiei, art. 141 - Consiliul Economic şi Social şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale.
(1) Parcursul legislativ al legii analizate 32. Propunerea legislativă a fost iniţiată de un senator, a fost înregistrată la Senat la data de 4 septembrie 2018, fiind adoptată de Senat la data de 19 decembrie 2018. Propunerea legislativă astfel adoptată a fost transmisă Camerei Deputaţilor. 33. La data de 4 februarie 2019 a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, la data de 19 februarie 2019 a primit aviz favorabil de la Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale, iar la data de 26 iunie 2019, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a adoptat un raport favorabil, cu amendamente. La data de 26 iunie 2019, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă [pentru = 171, contra = 94, abţineri = 11]. 34. La data de 1 iulie 2019, legea a fost depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii şi trimisă la promulgare în data de 6 iulie 2019. La data de 3 iulie 2019, un număr de 91 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională, conform art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie.
(2) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 35. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 91 de deputaţi, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba despre o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 36. Cu privire la termenul în care a fost sesizată instanţa constituţională, Curtea constată că legea a fost depusă pentru pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii la data de 1 iulie 2019. Obiecţia de neconstituţionalitate formulată de cei 91 de deputaţi a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 3 iulie 2019, fiind astfel respectat termenul de 5 zile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, obiecţia fiind admisibilă şi sub acest aspect.
(3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate(3.1.) Critici de neconstituţionalitate extrinsecă 37. Cu privire la critica de neconstituţionalitate potrivit căreia forma propunerii legislative, astfel cum a fost redactată de iniţiatorul ei, nu corespunde cu forma legii adoptată de Camera de reflecţie şi de cea decizională, Curtea constată că legea adoptată de Senat şi, ulterior, de Camera Deputaţilor se îndepărtează, într-adevăr, de la scopul avut în vedere de iniţiatorul său, şi anume extinderea aplicării prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, la creditele acordate prin programul „Prima casă", aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului „Prima casă", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 4 iunie 2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 816 din 27 noiembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens se preconiza abrogarea art. 1 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, potrivit căruia „Prevederile prezentei legi nu se aplică creditelor acordate prin programul «Prima casă», aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2009 privind unele măsuri în vederea implementării programului «Prima casă», aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 368/2009, cu modificările şi completările ulterioare". Faptul că atât Camera Deputaţilor, cât şi Senatul s-au îndepărtat de la forma propusă de iniţiatorul propunerii legislative nu afectează art. 79 şi art. 141 raportate la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. 38. Curtea reţine că avizul Consiliului Legislativ şi cel al Consiliului Economic şi Social au fost solicitate, astfel că nu a fost nesocotit principiul constituţional al obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 140 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 14 mai 2019, paragraful 82]. Astfel, Curtea nu poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) raportat la art. 79 din Constituţie, respectiv art. 141 raportat la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Totodată, cu privire la faptul că în cadrul procedurilor parlamentare propunerea legislativă a fost modificată semnificativ, în condiţiile în care nu s-a mai cerut din nou avizul antereferit, Curtea constată, de asemenea, că nu este încălcat principiul obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare. O asemenea concluzie este susţinută de faptul că, pe de o parte, obligaţia solicitării acestor avize se referă la o fază anterioară dezbaterii parlamentare [a se vedea art. 3 alin. (1) din Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004, potrivit căruia „Proiectele de legi şi propunerile legislative se supun dezbaterii Parlamentului cu avizul Consiliului Legislativ"], iar, pe de altă parte, nu există obligaţia de a solicita avizul Consiliului Economic şi Social ori de câte ori propunerea legislativă suferă diverse modificări în Camera de reflecţie sau în cea decizională. Art. 66 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, art. 116 din Regulamentul Senatului sau art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 73/1993 prevăd competenţa Consiliului Legislativ de a aviza, la cererea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond, amendamentele supuse dezbaterii comisiei şi proiectele de legi sau propunerile legislative primite de comisie după adoptarea lor de către una dintre Camerele Parlamentului. Însă ţine de opţiunea preşedintelui comisiei parlamentare sesizate în fond să formuleze o asemenea cerere, legea sau regulamentul parlamentar nefiind imperative. (3.2.) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă 39. Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte impreviziunea, pe de o parte, şi clauzele abuzive, pe de altă parte, Curtea reţine că impreviziunea în contractul de credit se referă la o clauză/clauze în curs de executare care, fără a fi abuzivă/abuzive, dezechilibrează în timp în mod semnificativ prestaţiile contractuale ale părţilor, cu consecinţa afectării utilităţii sociale a contractului. O asemenea clauză mutual convenită, datorată schimbării condiţiilor politice, economice, sociale etc., produce efecte neavute în vedere, neacceptate şi nedorite de părţile contractante, la momentul încheierii acestuia. Dacă clauza respectivă este abuzivă, nu sunt aplicabile prevederile legale referitoare la impreviziune, ci devin incidente reglementările cu referire la clauzele abuzive adoptate la nivelul Uniunii Europene [Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii] sau la nivel naţional [Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 3 august 2012]. 40. Este adevărat că întreaga Lege nr. 77/2016 reglementează darea în plată a imobilului ipotecat de către debitor, ca urmare a situaţiei de impreviziune în care acesta se află, ceea ce nu înseamnă că creditorii nu pot invoca, la rândul lor, în temeiul Codului civil, impreviziunea, în vederea adaptării sau încetării contractului. Dreptul debitorului de a invoca impreviziunea nu reprezintă o măsură de protecţie a consumatorului din moment ce şi creditorul poate invoca o asemenea situaţie. De aceea, impreviziunea în contracte reflectă mutaţiile economice care au afectat în mod semnificativ echilibrul contractual şi care fac necesară o reaşezare a contractului, invocabilă de ambele părţi contractante. 41. O clauză afectată de o împrejurare excepţională ulterioară încheierii contractului şi care, astfel, determină un dezechilibru vădit între prestaţiile contractanţilor nu este, în mod implicit, abuzivă, de natură a determina nulitatea acesteia. În schimb, este abuzivă o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000]. O clauză contractuală care nu s-a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului [art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13]. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, „sistemul de protecţie instituit de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de un profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile formulate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora. Având în vedere o asemenea situaţie de inferioritate, această directivă obligă statele membre să prevadă un mecanism care să asigure ca orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pentru aprecierea eventualului său caracter abuziv" [Hotărârea din 3 octombrie 2019, pronunţată în Cauza C-260/18 Kamil Dziubak şi Justyna Dziubak împotriva Raiffeisen Bank International AG, paragraful 37]. În principiu, criteriile prevăzute de dreptul naţional sunt cele în lumina cărora trebuie examinată, într-o situaţie concretă, posibilitatea menţinerii unui contract ale cărui anumite clauze au fost invalidate [paragraful 40]. Art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o instanţă naţională, după ce a constatat caracterul abuziv al anumitor clauze ale unui contract de împrumut indexat într-o monedă străină şi care prevede o rată a dobânzii legată direct de cursul interbancar al monedei respective, să considere, în conformitate cu dreptul său intern, că acest contract nu poate continua să existe fără aceste clauze pentru motivul că eliminarea lor ar avea drept consecinţă modificarea naturii obiectului principal al contractului respectiv [paragraful 45]. Protecţia consumatorului nu poate fi asigurată decât dacă sunt luate în considerare interesele sale reale şi, prin urmare, actuale, iar nu interesele sale în circumstanţele existente la momentul încheierii contractului în discuţie. Consecinţele împotriva cărora aceste interese trebuie protejate sunt cele care s-ar produce în mod real, în circumstanţele existente sau previzibile în momentul litigiului, în cazul în care instanţa naţională ar recurge la invalidarea acestui contract, iar nu circumstanţele care ar rezulta la data încheierii contractului, respectiv din invalidarea acestuia. [paragraful 51] 42. Astfel, Curtea reţine că impreviziunea contractuală nu vizează protecţia debitorului în calitatea sa de consumator, ci protecţia juridică oferită contractanţilor, atât creditori, cât şi debitori, indiferent că sunt profesionişti sau consumatori. În aceste condiţii, se constată că valorificarea prin Legea nr. 77/2016 a ideii de impreviziune contractuală din perspectiva debitorului nu reprezintă o măsură de protecţie a acestuia, chiar dacă legea antereferită a fost promovată ca reglementând tale quale astfel de măsuri. În schimb, condiţiile în care poate fi invocată impreviziunea, procedura constatării acesteia şi măsurile specifice de echilibrare a contractului de credit prevăzute în Legea nr. 77/2016, aşadar nu impreviziunea în sine, reprezintă măsuri de protecţie a debitorului. Prin urmare, sub aspectul reglementării impreviziunii, legea analizată nu vizează protecţia consumatorului, domeniu în care intervin alte reglementări, ci reprezintă o măsură de aplicare a prevederilor art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 şi ale art. 1.271 din Codul civil în condiţiile specifice contractelor de credit, fără a se constitui în sine într-o măsură cu caracter protectiv în ceea ce îl priveşte pe consumator. 43. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că în cauza de faţă nu sunt aplicabile reglementările europene sau naţionale referitoare la clauzele abuzive, ci sediul materiei este reprezentat în mod exclusiv de reglementările naţionale privind impreviziunea în contracte [art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864 şi art. 1271 din Codul civil şi Legea nr. 77/2016], aceasta exprimând o realitate economică, şi nu o încălcare a cerinţei de bună-credinţă la momentul încheierii/executării contractului. (3.2.1.) Critica de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie coroborat cu art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 referitor la lipsa studiilor de impact 44. Prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, şi Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, Curtea a stabilit că aspectele referitoare la studiile de impact ce trebuie să însoţească legea sunt chestiuni ce ţin de constituţionalitatea sa intrinsecă. 45. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate raportate la lipsa unui studiu de impact, Curtea constată că în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, decizie care a privit chiar Legea nr. 77/2016, lege modificată prin actul normativ criticat în prezenta cauză, Curtea nu a fixat textul art. 30 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, ca fiind unul de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate, ci doar a subliniat că situaţia din acea cauză nu se subsumează acestui text legal, fără să realizeze o analiză de fond a acestuia. În consecinţă, având în vedere diferenţele relevate, Curtea, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragraful 245, a statuat că art. 30 din Legea nr. 24/2000 nu are valoare constituţională şi nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. 46. Prin urmare, Curtea reţine că nemulţumirile autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate nu se pot converti într-o veritabilă critică de neconstituţionalitate raportată la art. 1 alin. (5) din Constituţie, menţinându-se la nivelul unor observaţii cu privire la modul de derulare a procedurii parlamentare de adoptare a legilor. De altfel, Curtea mai reţine că nici la adoptarea Legii nr. 77/2016 nu a fost realizat un studiu de impact. (3.2.2.) Critica de neconstituţionalitate privind articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11)] şi pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din lege 47. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate raportate la reglementarea prin lege a anumitor situaţii în care impreviziunea ar urma să opereze de drept, în condiţiile în care, în accepţiunea Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, aceasta are caracter judiciar, coroborat cu faptul că legiuitorul a stabilit trei cazuri exprese de impreviziune legală, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a condiţionat aplicarea impreviziunii în contractele de credit de caracterul său judiciar, însă această ipoteză de lucru a avut în vedere faptul că, prin reglementarea mecanismului dării în plată, toate contractele de credit încheiate atât înainte, cât şi după adoptarea Legii nr. 77/2016, în condiţiile unor criterii legale deficitare, puteau fi considerate a fi în mod implicit în impreviziune. Curtea a stabilit în decizia menţionată că impreviziunea trebuie cercetată în mod real şi efectiv de instanţele judecătoreşti, ceea ce nu înseamnă că legiuitorul nu poate oferi criterii de individualizare a stării de impreviziune. 48. Mai exact, Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost adoptată, a reglementat dreptul debitorului de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului. Legea a fixat patru condiţii pentru aceasta, respectiv: „a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi." 49. Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a constatat constituţionalitatea legii menţionate în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Este de observat că instanţa constituţională a dat o interpretare constituţională legii, încadrând darea în plată forţată a bunului imobil ipotecat în coordonatele impreviziunii. O asemenea interpretare a fost dată întrucât art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 indica faptul că legiuitorul a avut în vedere la adoptarea sa „echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit". Prin urmare, Curtea a dedus, printr-o interpretare sistematică, intenţia implicită a legiuitorului de a reglementa o soluţie normativă cu privire la impreviziunea contractuală, în ipoteza contractelor de credit, menţinând astfel Legea nr. 77/2016 în fondul activ al legislaţiei. Anterior pronunţării Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, Legea nr. 77/2016 nu cuprindea cazuri de determinare a impreviziunii, situaţia rămânând neschimbată şi ulterior pronunţării deciziei menţionate, care a avut ca efect consacrarea impreviziunii în coordonatele normative ale Legii nr. 77/2016 în condiţiile în care Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 este parte a ordinii juridice normative [a se vedea în acest sens Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008, şi Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2018]. Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, Curtea a reţinut starea de impreviziune care condiţionează aplicarea Legii nr. 77/216, dar a rămas în sarcina instanţelor judecătoreşti ca, pe cale de interpretare, ele însele să o stabilească, în funcţie de situaţiile concrete pe care le au de judecat. Astfel, în tăcerea legii, revine interpretului acesteia ca, folosind metodele de interpretare corespunzătoare, să expliciteze şi să stabilească exigenţe/cerinţe/condiţii rezultate din textul supus interpretării. Iar interpretul acesteia, în condiţiile date, nu poate fi decât instanţa judecătorească, desigur, cu excepţia ipotezei în care înseşi părţile contractului ajung la un acord cu privire la existenţa impreviziunii şi a modului de înlăturare a efectelor materializate ale riscului supraadăugat. 50. Cu alte cuvinte, în lipsa unor norme legale care să definească şi să reglementeze criteriile care atrag impreviziunea, Curtea, neavând ea însăşi competenţa de a le stabili, întrucât o atare competenţă ţine de o legiferare pozitivă proprie legiuitorului originar sau delegat, după caz, a revenit instanţelor judecătoreşti misiunea ca, pe cale interpretativă, să deceleze şi să determine criteriile necesare pentru constatarea impreviziunii. În aceste condiţii Curtea reţine că, dacă pe cale interpretativă se pot stabili criteriile de impreviziune, cu atât mai mult legiuitorul le poate fructifica şi poate stabili el însuşi cazuri/ criterii de impreviziune. În acest sens legiuitorul trebuie să ţină cont de ceea ce Curtea Constituţională a statuat în privinţa riscului contractului, mai exact în privinţa riscului inerent şi supraadăugat al acestuia. Dacă s-ar accepta că numai instanţele judecătoreşti ar fi cele competente să stabilească astfel de criterii ar însemna o limitare nepermisă a plenitudinii de competenţă a Parlamentului în materie de legiferare. 51. Stabilirea unor criterii/cazuri de impreviziune pe cale judiciară, care reflectă doar o interpretare cazuistică a legii, nu poate avea amplitudinea unei reglementări cu caracter normativ, obligatorie pentru toate subiectele de drept. Ea reflectă o anumită viziune a judecătorului raportat la cauza/cauzele pe care acesta o/le are de judecat, trecând prin filtrul gândirii sale situaţia de fapt şi de drept a dosarului/dosarelor. De multe ori, stabilirea impreviziunii este greu de realizat printr-o interpretare de la caz la caz a legii, astfel că existenţa normativă a unor criterii şi condiţii constituie un reper incontestabil, atât pentru părţile contractului, cât şi pentru judecătorul cauzei. De aceea, după adoptarea Legii nr. 77/2016, în lipsa unor repere practice clare, instanţele judecătoreşti au răspuns într-un mod difuz la exigenţele impreviziunii, interpretând exigenţele stabilite în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016 într-un mod care nu întotdeauna a fost concordant cu definiţia impreviziunii. În acest context Curtea reţine că, în deciziile sale cu privire la Legea nr. 77/2016, a trebuit ea însăşi să delimiteze impreviziunea de situaţia patrimonială actuală a debitorului [spre exemplu, Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 12 septembrie 2018], tocmai pentru că în mod greşit instanţele judecătoreşti analizau şi administrau un probatoriu pentru a determina situaţia materială a debitorului în vederea stabilirii unei afectări a echilibrului contractual, considerând că, în acest mod, se evaluează starea de impreviziune a contractului de credit. Or, echilibrul contractual în ipoteza contractului de credit nu se determină prin raportare la întregul patrimoniu al debitorului sau la posibilităţile sale financiare de rambursare a împrumutului, ci prin raportare strictă la conţinutul clauzelor contractuale. Astfel, materializarea riscului supraadăugat are un efect direct acestor clauze şi, în consecinţă, generează în mod automat dezechilibrul contractual. 52. Prin urmare, cazurile/criteriile de impreviziune stabilite de legiuitor trebuie să se circumscrie unui risc materializat ulterior şi neavut în vedere de părţi la încheierea contractului prin amplitudinea sa, risc calificat de Curte, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, ca fiind unul supraadăugat. Dacă aceste cazuri/criterii nu întrunesc cerinţele riscului supraadăugat, înseamnă că ele aduc atingere echilibrului contractual şi a drepturilor de creanţă rezultate, în speţă, din contractul de credit, drepturi ce reprezintă, din perspectiva ambelor părţi contractante, un bun protejat de art. 44 din Constituţie. În acest sens Curtea reţine că statul protejează dreptul de proprietate în condiţiile exercitării sale cu bună-credinţă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 245 din 19 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 546 din 20 iulie 2016, paragrafele 59 şi 60), iar dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate [Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, anterior referită, paragraful 128]. Stabilirea unor criterii/cazuri de impreviziune nu este, în sine, contrară art. 15 alin. (2) din Constituţie, acestea putând fi reglementate, în privinţa contractelor aflate în curs de executare (voluntară sau silită), indiferent de textul legal specific în temeiul căruia a fost încheiat contractul de credit (a se vedea Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, anterior referită, paragraful 115). 53. Având în vedere cele expuse, Curtea reţine că legiuitorul are competenţa de a reglementa el însuşi cazuri/criterii de impreviziune, cu condiţia ca acestea să se subsumeze riscului supraadăugat al contractului, respectându-se astfel art. 15 alin. (2), art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. Totodată, Curtea reţine ca exigenţă constituţională obligaţia legiuitorului de a reglementa accesul părţilor contractante la o instanţă judecătorească pentru ca aceasta să decidă în ultimă instanţă asupra cererii de adaptare sau încetare a contractului, după caz, motivată de intervenţia riscului supraadăugat. În acest sens, cu titlu exemplificativ, se reţin soluţiile legislative cuprinse în art. 1271 - Impreviziunea din Codul civil sau art. 44 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 489 din 14 iunie 2018, potrivit căruia: „În cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei." 54. Raportat la legea analizată, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat patru cazuri exprese de impreviziune, sub forma unor prezumţii legale absolute. Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut [art. 327 din Codul de procedură civilă]. Prezumţiile legale, din punctul de vedere al puterii lor doveditoare, pot fi relative (iuris tantum) şi absolute (iuris et de iure). Prezumţiile relative nu stabilesc adevăruri categorice, sustrase oricărei posibilităţi de discuţie, de corectare sau infirmare, putând fi combătute, aşadar, prin proba contrară. Prezumţiile absolute, neadmiţând posibilitatea înfrângerii lor, creează imaginea unor adevăruri absolute, imuabile, dobândite odată şi pentru totdeauna şi impuse tuturor prin forţa unei rostiri legiuitoare [Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014, paragraful 35]. Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite [art. 328 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă]. 55. Dat fiind că prezumţiile cuprinse în legea analizată sunt reglementate în favoarea debitorului, creditorul are doar dreptul de a demonstra faptul că debitorul obligaţiei nu îndeplineşte condiţiile ce se subsumează cazului de impreviziune invocat. Odată întrunite condiţiile subsumate unui asemenea caz, creditorul nu mai poate face proba contrară, în sensul că acea consecinţă a faptului cunoscut demonstrat şi probat nu ar fi faptul necunoscut expres indicat şi concretizat de legiuitor; cu alte cuvinte, odată ce s-a demonstrat că debitorul se află în ipoteza prezumţiei, creditorul nu poate proba că nu ar exista impreviziune în contractul de credit. Rezultă că legea nu permite instanţei judecătoreşti/creditorului ca din condiţiile stabilite la lit. a-d) şi îndeplinite de către debitor să poată trage o altă concluzie contrară prezumţiei instituite. Prin urmare, verificarea condiţiei de admisibilitate referitoare la impreviziune presupune doar determinarea faptului cunoscut, duelul judiciar limitându-se la acest aspect. Astfel, în concepţia legii, debitorul probează faptul cunoscut prin notificarea depusă creditorului, iar dacă acesta din urmă nu este de acord cu aceasta, trebuie să demonstreze inexistenţa faptului cunoscut, în considerarea art. 249 din Codul de procedură civilă, „cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege". Creditorul trebuie să combată susţinerile debitorului din notificare referitoare la existenţa cazului/ aspectului cunoscut, astfel cum acestea sunt redate la art. 4 din lege. Cu alte cuvinte, creditorului îi revine obligaţia de a demonstra că situaţia debitorului nu se subsumează elementelor riscului supraadăugat, expres calificate de legiuitor ca generând o situaţie de impreviziune şi că, prin urmare, contractul de credit se derulează în limitele riscului său inerent. 56. Totodată, Curtea reţine că articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (13)] din lege, atunci când stabileşte obligaţia creditorului de a dovedi că cererea debitorului nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, inclusiv condiţia privind impreviziunea, nu reglementează/nu constituie un indiciu cu privire la/în sensul că prezumţia instituită ar avea caracter relativ. Ipoteza normativă a textului antereferit vizează combaterea susţinerii debitorului din notificare, referitor la faptul cunoscut din cadrul prezumţiei legale instituite, şi nu combaterea în sine a prezumţiei, mai exact a concluziei trase de către legiuitor. 57. Curtea constată că, dintre cele patru cazuri de impreviziune legală reglementate, sub forma unor prezumţii absolute, trei valorifică repere fixe, cuantificabile şi obiective [cele de la lit. a)-c)], în timp ce cel de-al patrulea [cel de la lit. d)] aduce în discuţie un element relativ mobil, subiectiv şi interpretabil, respectiv orice dezechilibru contractual, apreciat ca atare de către părţi sau de instanţa judecătorească, după caz. Întrucât nu este interzisă reglementarea unor cazuri de impreviziune sub forma unor prezumţii absolute, în cauza de faţă, Curţii Constituţionale îi revine misiunea de a verifica dacă modul de configurare/individualizare a celor patru cazuri de impreviziune, reglementate prin articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. a)-d)] din lege, respectă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, cu alte cuvinte dacă se subsumează riscului supraadăugat al contractului de credit încheiat, pentru a putea fi valorificate ca atare. (3.2.2.1.) Critica de neconstituţionalitate privind articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. a)] din lege 58. În cuprinsul articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. a)] din lege, legiuitorul califică drept o situaţie de impreviziune contractuală cazul în care cursul de schimb al monedei creditului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul cursului din data contractării creditului. 59. Curtea constată că legiuitorul a identificat în mod corect diferenţele de curs valutar apărute pe perioada de executare a contractului, ca un factor generator al impreviziunii, rămânând însă de analizat consistenţa valorică şi persistenţa în timp a acestor fluctuaţii de curs în economia contractului. 60. În stabilirea cazurilor de impreviziune, legiuitorul trebuie să ţină cont de cele statuate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016, referitoare la riscul contractului. Potrivit paragrafului 96 al deciziei antereferite, „Impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo". Prin urmare, Curtea reţine că intervenirea impreviziunii presupune o limitare severă a caracterului comutativ al contractului de credit, astfel încât este necesară reechilibrarea contractului. 61. Impreviziunea implică o abatere majoră de la situaţia avută în vedere la încheierea contractului, ea reflectă o situaţie continuă, cu o amploare deosebită, ce afectează utilitatea socială a contractului şi care se exprimă în ideea de ruină contractuală. În acest sens, prin Decizia nr. 415 din 19 iunie 2018, anterior referită, Curtea a stabilit că ruina debitorului este o noţiune cu o sferă de cuprindere mai largă, iar ruina contractuală face parte din aceasta. Ruina contractuală a debitorului trebuie analizată numai din punctul de vedere al raportului contractual existent între cele două părţi, în sensul că această apreciere nu vizează evoluţia/fluctuaţia situaţiei financiare/materiale a debitorului, ulterioară încheierii contractului de credit, ci are în vedere, în mod exclusiv, disproporţia şi dezechilibrul survenite ca urmare a materializării riscului supraadăugat. Prin urmare, impreviziunea în contracte nu are niciun element de contingenţă cu situaţia economico-financiară a debitorului, ea circumscriindu-se exclusiv echilibrului dintre prestaţiile contractuale ale părţilor. 62. Abaterea de la obişnuitul unor fluctuaţii valutare trebuie să fie bine determinată de legiuitor şi să nu comporte nicio posibilă urmă de contestare, trebuind să fie evidentă din perspectiva intereselor ambelor părţi contractante. Prin urmare, nu pot fi valorificate elemente circumstanţiale, precum fluctuaţiile inerente riscului valutar raportat la perioada de timp îndelungată de derulare a contractului de credit. 63. Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că această reglementare reprezintă o preluare a soluţiei legislative cuprinse în art. 36 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile, precum şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 20 septembrie 2016, potrivit căreia „creditorii se asigură că, în cazul în care un consumator deţine un împrumut în valută, acesta este avertizat periodic, ori de câte ori este cazul, dar cel puţin lunar, pe suport hârtie sau pe alt suport durabil de comun acord agreat între părţi, cu confirmare de primire, cel puţin în cazurile în care valoarea totală plătibilă de consumator care rămâne de rambursat sau al ratelor periodice variază cu mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb de la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit şi moneda naţională. Avertizarea îl informează pe consumator în legătură cu o creştere a cuantumului total plătibil de către acesta, prezintă dreptul de conversie într-o monedă alternativă şi condiţiile în care se poate efectua acesta". Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, la rândul său, este o transpunere a art. 23 alin. (4) din Directiva 2014/17/UE din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48/CE şi 2013/36/UE şi a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 60 din 28 februarie 2014, potrivit căruia „Statele membre se asigură că, în cazul în care un consumator deţine un împrumut într-o monedă străină, creditorul avertizează consumatorul periodic, pe suport hârtie sau pe alt suport durabil, cel puţin în cazurile în care valoarea cuantumului total plătibil de către consumator care rămâne de rambursat sau al ratelor periodice variază cu mai mult de 20% în raport cu valoarea la care s-ar ridica dacă s-ar aplica cursul de schimb aplicabil la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit şi moneda statului membru. Avertizarea îl informează pe consumator în legătură cu o creştere a cuantumului total plătibil de către consumator, prezintă, după caz, dreptul de conversie într-o monedă alternativă şi condiţiile în care se poate efectua acesta şi explică orice alt mecanism aplicabil pentru limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul". 64. Această preluare circumstanţială a fluctuaţiei cu 20% a cursului de schimb a monedei creditului a transformat însă efectele pe care aceasta o produce; astfel, dacă potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016, în cazul unei fluctuaţii cu 20% a cursului de schimb se realizează doar o informare/avertizare a consumatorului, printr-o notificare cu rol preventiv, cu posibilitatea conversiei monedei creditului într-o monedă alternativă, în sensul legii criticate această fluctuaţie a fost calificată drept o situaţie de impreviziune, ceea ce ar impune obligativitatea adaptării sau încetării contractului, antrenând consecinţe juridice cu o natură juridică distinctă de cele din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 52/2016. Aceste consecinţe juridice nu au un caracter de corelare sau de completare, ci, ca natură juridică, sunt incompatibile între ele, soluţiile promovate excluzându-se reciproc. Or, stabilirea în privinţa aceleiaşi situaţii premisă a unor consecinţe juridice diferite, care se exclud reciproc, relevă o contradicţie în concepţia legiuitorului şi nu poate fi acceptată. 65. Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, anterior referită, paragraful 100, Curtea a statuat că, „potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare [...]". Raportând cele de mai sus la ipoteza fluctuaţiei de curs valutar, Curtea constată că este îndeplinită condiţia obiectivă a intervenirii situaţiei neprevăzute atât timp cât fluctuaţia de curs valutar are o anumită consistenţă valorică şi persistenţă temporală. În privinţa condiţiilor subiective, Curtea reţine că, atât timp cât debitorul nu a provocat el însuşi situaţia obiectivă reţinută sau nu a avut intenţia expres materializată de a se angaja în executarea unui risc supraadăugat asociat contractului de credit, înseamnă că în situaţia dată există impreviziune. Prin urmare, Curtea constată că diferenţele de curs valutar de o anumită amploare, sub aspectul cuantumului şi întinderii în timp, pot constitui, în sine, o situaţie de impreviziune, pentru că la momentul contractării creditului, deşi părţile au avut în vedere o anumită fluctuaţie valutară inerentă oricărui contract convenit în monedă străină, nu se poate afirma cu drept temei că riscul astfel acceptat a depăşit ceea ce este rezonabil. Totodată, Curtea reiterează faptul că nu există nicio relaţie între impreviziunea în contracte şi situaţia financiară a debitorului, impreviziunea exprimând o tensiune intracontractuală, şi nu una personală, ce transcende cadrului strict contractual. 66. Examinând articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. a)] din lege, Curtea reţine că valorificarea prin lege, ca situaţie de impreviziune, a diferenţelor de curs valutar reprezintă o ingerinţă a statului în contractul de credit convenit, ingerinţă care vizează, în ipoteza particulară a Legii nr. 77/2016, dreptul de proprietate al creditorului, în condiţiile în care acesta beneficiază de un bun a cărui protecţie intră în sfera dreptului de proprietate. Pentru justificarea ingerinţei realizate, Curtea va efectua testul de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa (a se vedea Decizia nr. 266 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 19 iulie 2013, Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, sau Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015, paragraful 33). Astfel, măsura criticată, şi anume considerarea diferenţei de curs valutar din cadrul contractului de credit ca intrând în sfera impreviziunii, are un scop legitim, întrucât vizează echilibrarea prestaţiilor părţilor şi restabilirea utilităţii sociale a contractului de credit. Soluţia legislativă analizată are un caracter adecvat, întrucât poate duce in abstracto la îndeplinirea scopului legitim urmărit, este necesară pentru a crea un cadru legal unitar în ceea ce priveşte determinarea sferei impreviziunii şi aplicarea sa în mod unitar tuturor categoriilor de persoane subsumate ipotezei legii, însă, din perspectiva cuantumului de 20% a fluctuaţiei de curs valutar, prin raportare la data contractării creditului, nu respectă justul echilibru între interesele individuale concurente, şi anume între interesul creditorului şi cel al debitorului. Astfel cum s-a arătat, riscul valutar al unui contract încheiat în monedă străină face parte din obiectul principal al contractului de credit, iar câştigul realizat este un bun ocrotit de dispoziţiile art. 44 din Constituţie. Curtea, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, anterior referită, paragraful 128, a statuat că dreptul de proprietate al instituţiilor de credit nu cunoaşte nicio limitare în condiţiile impreviziunii, adaptarea/încetarea contractelor neînsemnând nici măcar limitarea dreptului de proprietate. Prin urmare, legiuitorului îi revine sarcina de a găsi acel punct în care relaţia de echilibru contractual între cele două interese concurente individuale este rupt, în defavoarea debitorului, pentru că numai din acel punct nu se pune în discuţie o limitare a dreptului de proprietate al creditorului; în schimb, are loc o afectare a dreptului de proprietate al debitorului. Din perspectiva riscului valutar, determinarea punctului în care justul echilibru între cele două interese concurente se rupe trebuie să valorifice atât o componentă valorică, cât şi una temporală. Este adevărat că o fluctuaţie majoră de curs valutar a monedei creditului poate constitui o situaţie de impreviziune contractuală, însă ea trebuie să prezinte o situaţie continuă, să aibă o anumită constanţă în timp şi să reflecte o dezechilibrare majoră a prestaţiilor părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante. Or, textul de lege analizat, pe de o parte, nu reglementează nimic în privinţa persistenţei în timp a riscului valutar în sensul caracterului său constant, continuu, ireversibil, iar, pe de altă parte, condiţionează atragerea impreviziunii de o fluctuaţie de curs de 20% în raport cu data contractării creditului, ceea ce, din perspectiva cuantumului fluctuaţiei, nu se poate subsuma riscului supraadăugat. Astfel, soluţia legislativă preconizată nu se circumscrie condiţiilor antereferite, din moment ce valorifică numai o fluctuaţie moderată a monedei creditului. Cele arătate mai sus sunt valabile şi viceversa atunci când din cauza fluctuaţiei monetare echilibrul contractual este rupt în defavoarea creditorului, însă, această ipoteză nu ţine de obiectul Legii nr. 77/2016, ci al impreviziunii reglementate în mod generic în Codul civil. 67. Astfel, Curtea reţine că reglementarea unei situaţii de intervenire a impreviziunii care valorifică o anumită diferenţă de curs valutar ce se cantonează în sfera riscului inerent, respectiv 20%, nu este proporţională cu scopul legitim urmărit, astfel încât reprezintă o încălcare a art. 44 din Constituţie şi, implicit, a art. 147 alin. (4) din Constituţie, ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, stabilit prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 68. Totodată, Curtea constată că norma legală analizată are şi deficienţe redacţionale, întrucât nu stabileşte moneda de referinţă în raport cu care se calculează fluctuaţia de 20% a cursului monedei contractului de credit, respectiv moneda naţională. Din această perspectivă, se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa de calitate a legii şi de securitate juridică. (3.2.2.2.) Critica de neconstituţionalitate privind articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. b)] din lege 69. În cuprinsul articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. b)] din lege, legiuitorul califică drept o situaţie de impreviziune contractuală cazul în care gradul de îndatorare al debitorului a depăşit cu cel puţin 20% nivelul maxim al gradului de îndatorare stabilit de Banca Naţională a României (B.N.R.). 70. Curtea reţine că, potrivit art. 19 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 17/2012 privind unele condiţii de creditare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 18 decembrie 2012, s-a stabilit că „La acordarea unui credit, nivelul maxim al gradului total de îndatorare stabilit potrivit art. 12 alin. (1) lit. f) nu poate depăşi 40%". Art. 12 alin. (1) lit. f) din acelaşi regulament prevede că „(1) Pentru scopul prezentului regulament, împrumutătorii stabilesc în cadrul reglementărilor proprii, în concordanţă cu profilul şi strategia lor de risc, cel puţin următoarele: f) nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, inclusiv fundamentarea acestora, diferenţiate pe categoriile de clientelă, pe destinaţia creditului (de exemplu, credit de consum, credit pentru investiţii imobiliare), pe tipul creditului (defalcat în funcţie de moneda de exprimare sau, după caz, de indexare, de tipul dobânzii, respectiv fixă ori variabilă, de termenul de acordare a creditului şi de comportamentul clientului în legătură cu onorarea serviciului datoriei determinat de calitatea garanţiei)". 71. Textul criticat nu reflectă o situaţie de impreviziune, întrucât scăderea sau creşterea gradului de îndatorare a debitorului, în raport cu cele 40% din veniturile nete lunare luate în considerare, poate reprezenta o fluctuaţie normală în condiţiile intervenirii unor diverse situaţii obişnuite în privinţa cuantumului venitului debitorului pe parcursul executării contractului de credit. Se poate întâmpla ca pe parcursul derulării contractului de credit, obligaţiile lunare totale de plată decurgând din acesta să depăşească procentual nivelul maxim de îndatorare existent la momentul contractării creditului, dar fără ca o asemenea situaţie să reflecte o impreviziune în executarea contractului. Curtea are în vedere, în acest sens, scăderea, pe parcursul executării contractului de credit, a veniturilor debitorului, indiferent din ce motive, în raport cu data încheierii acestuia, caz în care este posibil ca gradul de îndatorare în raport cu veniturile mai mici să fie mai mare. Mai mult, având în vedere redactarea textului analizat, lipsa veniturilor debitorului duce automat la îndeplinirea condiţiei de impreviziune nou-reglementate, fără ca în sine o asemenea situaţie [şomaj, lipsa locului de muncă] să denote o impreviziune. De asemenea, având în vedere intervalul de timp considerabil pe care este încheiat contractul de credit, pe parcursul executării contractului, chiar în condiţiile unui venit constant celui avut la încheierea contractului, B.N.R. poate reduce semnificativ gradul de îndatorare, şi atunci automat ar exista impreviziune în condiţiile noii reglementări. Totodată, la fel de bine se poate întâmpla ca debitorul să mai încheie în mod succesiv şi alte contracte de credit şi astfel să depăşească gradul de îndatorare maxim existent la data încheierii primului, al celui de-al doilea contract etc. 72. Având în vedere o asemenea ipoteză normativă a textului criticat, se poate ajunge în situaţia în care de la o lună la alta să existe un „dezechilibru contractual semnificativ", deşi, în realitate, dezechilibrul nu este unul contractual, ci unul datorat unor circumstanţe de natură personală ale debitorului. Or, o circumstanţă cu caracter personal nu se poate converti într-o tensiune intracontractuală. Impreviziunea este determinată de acţiunea unui element exterior - de o anumită consistenţă, dar şi persistenţă în timp, căruia părţile nu îi pot rezista - asupra unei prevederi contractuale, ce duce la o dezechilibrare continuă, şi nu momentană, a prestaţiilor dintre părţile contractului de credit. 73. În aceste condiţii, Curtea constată că, în cursul executării contractului de credit, depăşirea gradului maxim de îndatorare existent la momentul încheierii acestuia se poate realiza fie prin întrunirea unor factori obiectivi, determinaţi de scăderea ulterioară a veniturilor persoanei sau scăderea pragului gradului de îndatorare, fie chiar prin fapta debitorului, care încheie succesiv mai multe contracte. 74. Prin urmare, Curtea observă că măsura analizată, respectiv valorizarea gradului de îndatorare drept impreviziune, constituie o ingerinţă etatică în dreptul de proprietate al creditorului. În această fază a analizei se pune problema scopului legitim urmărit prin această măsură. Cu privire la analiza acestui element component al testului de proporţionalitate, Curtea reţine că scopul urmărit nu este cel proclamat/dorit de autorul iniţiativei legislative/amendamentului, ci cel care transpare din analiza conţinutului normativ al textului. Prin urmare, spre deosebire de scopul pentru care a fost adoptat articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. a)] din lege, textul analizat nu are un scop legitim, pentru că nu urmăreşte identificarea şi remedierea unui dezechilibru contractual, ci mută riscul contractului de credit în mod semnificativ şi inacceptabil în sarcina creditorului, ceea ce duce la o privare de proprietate a creditorului, determinată de gradul de îndatorare al debitorului, raportat la cel maxim stabilit de B.N.R. Mai mult, reperul fixat de legiuitor, şi anume gradul maxim de îndatorare, este un element ce nu are legătură cu onerozitatea excesivă a obligaţiilor rezultate din contractul de credit/cu dezechilibrarea prestaţiilor părţilor, ci cu raportul de îndatorare a debitorului faţă de cel maxim stabilit de B.N.R. Este un element care nu influenţează echilibrul contractual, ci este un indicator cu rol esenţialmente preventiv pentru acordarea creditelor. Creşterea/scăderea ratei pentru a putea atrage impreviziunea trebuie să se raporteze la mecanismul contractual care determină, direct sau indirect, această fluctuaţie, şi nu la gradul de îndatorare maxim stabilit de B.N.R. Rezultă că scopul urmărit este convertirea, cu un anume grad de abatere, a unei norme prudenţiale aplicabile la încheierea de credit contractului într-un caz de impreviziune ce poate fi valorificată pe toată perioada de executare a acestuia. Însă, astfel cum s-a arătat, o greşită determinare/individualizare a cazurilor impreviziunii şi considerarea drept impreviziune a depăşirii gradului de îndatorare a debitorului într-un anume cuantum faţă de cel maxim fixat de B.N.R. reflectă, pe de o parte, o translatare a riscurilor contractului în sarcina creditorului, iar, pe de altă parte, determină o afectare a dreptului de proprietate al creditorului, direct proporţională cu situaţia extracontractuală în care se află debitorul. 75. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că măsura criticată încalcă art. 44 din Constituţie şi, implicit, art. 147 alin. (4), ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune stabilită prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 76. Totodată, având în vedere caracterul foarte larg de formulare a textului, Curtea observă că depăşirea gradului de îndatorare cu 20% nu se raportează nici explicit şi nici implicit la nivelul veniturilor de la data contractării creditului sau de la o dată ulterioară. Prin urmare, Curtea reţine că se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa de calitate a legii şi de securitate juridică. (3.2.2.3.) Critica de neconstituţionalitate privind articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. c)] din lege 77. În cuprinsul articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. c)] din lege, legiuitorul califică drept o situaţie de impreviziune contractuală cazul în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinaţia de locuinţă. 78. Cu privire la stabilirea sferei de cuprindere a textului analizat, Curtea observă că în situaţia în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului cu destinaţia de locuinţă, acesta nu mai are niciun interes să solicite constatarea stării de impreviziune, pentru că pare că pe această cale debitul a fost stins. Prin urmare, textul analizat are sens numai în condiţiile în care a mai rămas un rest de executat din contractul de credit, după ce bunul imobil a fost executat silit, caz în care, însă, se suprapune cu ipoteza normativă a art. 8 alin. (5) teza a doua din lege, care prevede, de asemenea, că se subsumează impreviziunii situaţia în care faţă de debitor s-a derulat şi finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă şi împotriva căruia se continuă executarea. 79. Sub aspectul cerinţelor de calitate a legii, Curtea constată că niciuna dintre cele două reglementări nu specifică dacă bunul imobil supus executării silite este cel ipotecat, care are destinaţia de locuinţă, sau un alt imobil, în condiţiile în care legea de bază reglementează darea în plată a imobilului ipotecat având destinaţia de locuinţă [art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016]. Chiar acceptând că imobilul cu destinaţia de locuinţă este cel ipotecat, Curtea observă că creditul contractat poate fi garantat, pe lângă imobilul cu destinaţia de locuinţă, şi cu alte imobile, astfel că textul analizat pare că stabileşte situaţia de impreviziune în funcţie de opţiunea creditorului de stabilire a ordinii vânzării bunurilor imobile ipotecate în cadrul executării silite. Astfel, dacă ipoteca vizează atât un imobil cu destinaţia de locuinţă, cât şi un alt imobil, pare că, dacă creditorul valorifică în cadrul procedurii execuţionale primul imobil, înseamnă că debitorul poate invoca, imediat după vânzarea acestuia, impreviziunea, ceea ce are drept consecinţă imposibilitatea valorificării celuilalt bun imobil ipotecat; dacă, în schimb, valorifică mai întâi celălalt bun imobil prin executare silită, de abia după vânzarea imobilului cu destinaţia de locuinţă apare impreviziunea. Sau poate intenţia legiuitorului a fost aceea de a lăsa creditorul să se îndestuleze din toate bunurile imobile ipotecate, cu condiţia ca ultimul valorificat să fie cel cu destinaţie de locuinţă, şi numai în acest caz, dacă a mai rămas un rest de executat, să se considere că a intervenit impreviziunea. 80. Prin urmare, Curtea reţine că o asemenea reglementare a articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. c)] şi pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din lege, pe de o parte, nu se încadrează în concepţia de bază a Legii nr. 77/2016, iar, pe de altă parte, nu este clară, precisă şi previzibilă, drept care încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa de calitate a legii. 81. Cu privire la fondul problemei şi acceptând faptul că bunul imobil supus executării silite este cel ipotecat, Curtea reţine că articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. c)] din lege trebuie, de asemenea, analizat împreună cu articolul unic pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din lege. Prezumţia legală absolută instituită implicit şi explicit prin cele două texte vizează debitorul împotriva căruia s-a derulat şi finalizat o procedură de executare silită, prin vânzarea imobilului cu destinaţie de locuinţă şi împotriva căruia se continuă executarea, având ca debit un rest neacoperit ca urmare a vânzării realizate. Se constată că nici situaţia în care debitorul a fost executat silit prin vânzarea imobilului ipotecat cu destinaţia de locuinţă nu poate fi calificată tale quale drept o situaţie de impreviziune. O asemenea prevedere permite unui debitor să nu îşi plătească obligaţiile lunare totale de plată decurgând din contractul/contractele de credit şi, în consecinţă, indiferent de motivele pentru care nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii, contractul de credit respectiv să fie considerat, în momentul în care bunul imobil cu destinaţia de locuinţă este vândut prin licitaţie publică de către creditor, ca fiind afectat de impreviziune. Or, nu acestea sunt rolul şi raţiunea impreviziunii. 82. Astfel cum s-a arătat, impreviziunea intervine ca urmare a dezechilibrării semnificative a prestaţiilor rezultate din contractul de credit, şi nu din faptul că bunul imobil ipotecat a fost vândut în cadrul unei proceduri de executare silită. Acesta din urmă poate fi efectul unei situaţii neprevăzute de debitor, apărute şi în raport cu care debitorul nu a mai putut face faţă, dar în niciun caz impreviziunea în sine. 83. În jurisprudenţa sa [Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 9 august 2017, paragrafele 47 şi 48], Curtea a statuat că „în privinţa bunurilor imobile adjudecate anterior intrării în vigoare a legii, ipoteză ce formează obiectul dosarului instanţei judecătoreşti a quo, Curtea constată că legiuitorul ordinar a recurs la o ficţiune juridică, în sensul că datoriile rezultate din contractul de credit sunt considerate stinse, chiar dacă bunul imobil aferent garanţiei a fost vândut la un preţ mai mic decât valoarea datoriei debitorului către instituţia de credit. Practic, legiuitorul a apreciat, în contextul impreviziunii, că sumele de bani plătite în mod voluntar în executarea contractului, cele obţinute din adjudecarea bunului, indiferent de data la care aceasta a avut loc, precum şi, după caz, şi sumele rezultate din urmărirea silită a altor bunuri ale debitorului până la data formulării notificării acoperă valoarea datoriilor aferente contractului de credit. O asemenea ficţiune juridică, departe de a fi arbitrară, valorifică un element accesoriu al contractului de credit, ipoteca, definită, în cazul de faţă, ca fiind un drept real asupra unui bun imobil afectat restituirii sumei de bani împrumutate, şi este de natură să asigure echilibrul contractual dintre părţi în limitele riscului inerent unui contract de credit, eliminând din sfera raporturilor dintre debitor şi creditor riscul supraadăugat. Prin urmare, Curtea constată că textul criticat nu încalcă art. 44 din Constituţie, în măsura în care acesta este aplicat în condiţiile intervenirii impreviziunii". 84. Prin urmare, nu măsura în sine a executării silite a bunului imobil ipotecat constituie situaţia de impreviziune, ci un element exterior contractului de credit care a dezechilibrat prestaţiile părţilor şi a dus, eventual, la finalitatea antereferită [„impreviziunea trebuie evaluată în exclusivitate în funcţie de echilibrul contractual dintre părţi, fiind, aşadar, o chestiune ce ţine de dezechilibrarea prestaţiilor la care acestea s-au obligat datorită unui element exterior conduitei lor a cărui amploare nu putea fi prevăzută", paragraful 48]. Impreviziunea nu este o problemă de natură socială care să stingă debitul rămas de plată în urma vânzării la licitaţie publică a imobilului ipotecat, având destinaţia de locuinţă, ci una de natură contractuală, care apare ca urmare a unor evenimente exterioare, necontrolate şi neacceptate de părţile contractului la momentul încheierii acestuia. 85. Curtea reţine că atât executarea silită a bunului imobil ipotecat, cât şi vânzarea la licitaţie publică a acestuia se pot datora fie unor situaţii de impreviziune intervenite, fie unor situaţii obişnuite, inerente derulării unui contract de credit [spre exemplu, neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei de restituire a împrumutului contractat]. Este de observat că, în jurisprudenţa sa [Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 sau Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, antereferite], Curtea a statuat că stingerea debitului rămas neexecutat ca urmare a vânzării imobilului ipotecat poate interveni în condiţiile impreviziunii, şi nu pur şi simplu pentru că bunul imobil respectiv a făcut obiectul unei proceduri execuţionale. 86. Astfel, executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat poate reprezenta consecinţa impreviziunii, însă niciodată impreviziunea în sine; or, norma juridică analizată identifică executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat cu însăşi impreviziunea, ceea ce duce la o afectare a patrimoniului creditorului şi o reaşezare a valorii creanţei acestuia. 87. O asemenea măsură reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate privată al creditorului, iar limitarea creanţei antereferite numai la valoarea bunului ipotecat, pe motiv că acesta a fost executat silit, aspect căruia i se dă eficienţa unei situaţii de impreviziune, fără ca aceasta să fie una reală şi efectivă, nu relevă existenţa unui scop legitim al ingerinţei, constituindu-se mai degrabă într-o măsură socială sau care valorifică o condiţie potestativă simplă din partea debitorului, cu consecinţa privării de proprietate a creditorului asupra unei părţi din creanţa sa. Prin urmare, aceasta, în realitate, reprezintă o cauză de limitare a răspunderii contractuale a debitorului ce împiedică executarea contractului de credit, în funcţie de voinţa debitorului. Practic, o circumstanţă personală, fără legătură cu clauzele contractului, este convertită într-un caz de impreviziune. 88. De asemenea, Curtea reţine că, pentru a nu se ajunge la impreviziune, creditorul este descurajat în a-şi valorifica obiectul ipotecii, astfel că îşi va amâna pe cât posibil vânzarea la licitaţie publică a bunului imobil în cauză, ceea ce poate duce la o lungă perioadă de incertitudine juridică şi la amânarea executării silite a contractului de credit. 89. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că măsura criticată încalcă art. 44 din Constituţie şi, implicit, art. 147 alin. (4), ca urmare a nerespectării exigenţelor constituţionale referitoare la relaţia dintre dreptul de proprietate privată şi impreviziune, astfel cum a fost stabilită prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 623 din 25 octombrie 2016. Totodată, Curtea reţine şi încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie privind securitatea juridică. (3.2.2.4.) Critica de neconstituţionalitate referitoare la articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. d)] şi pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din lege 90. În cuprinsul articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11) lit. d)] din lege, legiuitorul califică drept o situaţie de impreviziune contractuală „alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual". Textul legal analizat stabileşte o prezumţie legală absolută de impreviziune, în ipoteza în care s-a demonstrat un dezechilibru contractual. 91. În primul rând, Curtea observă că, potrivit textului legal analizat, prin declaraţia legii, orice dezechilibru contractual devine caz de impreviziune. Reglementarea analizată asimilează impreviziunii orice dezechilibru contractual, ştiut fiind faptul că un asemenea echilibru este unul relativ fragil încă de la încheierea contractului de credit, ce cunoaşte fluctuaţii îndelungi pe durata executării acestuia. Curtea constată, astfel, că situaţia premisă, prin generalitatea sa, este greşită, aceasta necircumscriindu-se unei impreviziuni în sens juridic. Este adevărat că legiuitorul, în reglementarea diverselor situaţii, are competenţa să utilizeze ficţiunile juridice şi să considere că un anumit fapt există/este stabilit, deşi acesta nu există sau nu este stabilit. Dar tot atât de adevărat este şi faptul că legiuitorul trebuie să fie precaut atunci când apelează la ficţiunile juridice pentru ca, astfel, să nu afecteze alte drepturi sau libertăţi fundamentale. Însă modul de reglementare a textului analizat pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate privată şi libertatea economică, constituind un element inhibitor al acesteia. Este de esenţa libertăţii contractuale ca părţile contractante să îşi asume riscuri în executarea contractului de credit, iar aceste riscuri niciodată nu o să se găsească într-un echilibru perfect, ci vor înclina fie în favoarea debitorului, fie în cea a creditorului. Or, echilibrul perfect/matematic pe care textual analizat îl acreditează în mod indirect nu este decât o iluzie în materia contractelor, astfel încât graţie acestei ficţiuni juridice normativizate de legiuitor s-ar ajunge în situaţia ca toate contractele de credit să fie în impreviziune, ceea ce denotă o încălcare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale [Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, antereferită] şi ar duce la o bulversare fără precedent a relaţiilor contractuale. 92. Din cele de mai sus, Curtea constată că folosirea ficţiunilor juridice trebuie realizată cu respectarea principiului est modus in rebus pentru că, odată transformate în reguli de drept/prezumţii absolute, ca parte a arsenalului unui drept/libertăţi fundamentale, pot afecta în mod iremediabil alte drepturi şi libertăţi fundamentale cu care acestea au puncte de contact, tocmai pentru că ele nu permit proba contrarie şi constituie o limitare implicită a acelor drepturi/libertăţi fundamentale cu care vin în contact. Pentru aceste considerente, Curtea reţine încălcarea prevederilor art. 44, art. 45 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 93. În al doilea rând, chiar dacă legiuitorul ar stabili că dezechilibrul contractual trebuie să fie unul major, pentru a fi calificat drept impreviziune, aceasta ar putea reprezenta mai degrabă o definiţie a impreviziunii şi nu poate fi reglementată sub forma unei prezumţii. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care, după demonstrarea dezechilibrului major, aşadar, a impreviziunii contractuale, acesteia să i se dea eficienţa tardivă a unei prezumţii absolute de impreviziune, ceea ce relevă în sine o contradicţie sub aspect probator. Mai exact, spre exemplu, dacă indicele interbancar în raport cu care se calculează dobânda creditului ar creşte într-un mod accelerat şi s-ar menţine la cote înalte pe o perioadă de timp relevantă, cu consecinţa caracterului excesiv de oneros al contractului respectiv, debitorul va trebui să demonstreze cele antereferite. Însă, în realitate, odată demonstrat caracterul excesiv de oneros, în mod logic se ajunge la concluzia că există un caz de impreviziune. Or, norma analizată stabileşte acelaşi lucru, şi anume că, după ce s-a demonstrat caracterul excesiv de oneros al obligaţiei, se prezumă un caz de impreviziune, ceea ce se constituie într-o tehnică legislativă defectuoasă. 94. În concluzie, Curtea constată că un element subiectiv, şi anume dezechilibrul contractual, chiar semnificativ/excesiv/ major, nu poate în sine constitui un reper pentru reglementarea unei prezumţii legale, întrucât probarea dezechilibrului contractual semnificativ/excesiv/major probează cazul de impreviziune şi face inutilă folosirea unei prezumţii pentru a proba în mod tardiv acelaşi lucru. Se încalcă, astfel, cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 95. În al treilea rând, Curtea constată că trimiterea pe care textul analizat o face la art. 4 alin. (3) nu are sens, întrucât pare că un caz de impreviziune este stabilit drept impreviziune [textul s-ar citi după cum urmează: „Se consideră întotdeauna că există impreviziune în alte cazuri care relevă un dezechilibru contractual în sensul impreviziunii"]. Or, un termen juridic nu se poate defini prin el însuşi. Curtea reţine, astfel, încălcarea cerinţelor de calitate a legii, prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 96. Curtea mai reţine faptul că, dacă legiuitorul nu ar fi calificat dezechilibrul contractual ca impreviziune, prin folosirea unei prezumţii legale absolute, şi ar fi lăsat-o la aprecierea instanţelor judecătoreşti, textul analizat nu ar fi încălcat nicio prevedere constituţională, având în vedere că nu ar fi adus niciun element novator faţă de cadrul juridic deja existent, în care numai instanţa judecătorească decelează criteriile/condiţiile impreviziunii. (3.2.3.) Critica de neconstituţionalitate referitoare la articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (13)] şi pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3)] din lege 97. În ceea ce priveşte articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (13)] şi pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3)] din lege, Curtea constată că acestea reglementează, pe de o parte, obligaţia creditorului de a dovedi neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată şi, pe de altă parte, prezumţiile legale absolute de impreviziune antereferite în favoarea debitorului, care formulează o notificare. 98. Curtea reţine că, în forma actuală a Legii nr. 77/2016, depunerea notificării atestă îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, sub condiţia respingerii contestaţiei/necontestării acesteia. Cel ce contestă notificarea formulată, şi anume creditorul, în faţa instanţelor judecătoreşti este dator să dovedească neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. 99. Articolul unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (13)] din lege nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că, prin exercitarea contestaţiei împotriva notificării depuse [art. 5 şi 7 din Legea nr. 77/2016], creditorul este cel care, potrivit art. 249 din Codul de procedură civilă, face o susţinere în cursul procesului pe care, astfel, trebuie să o dovedească. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege, astfel încât este firesc ca acesta să dovedească neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. În ceea ce priveşte art. 44 din Constituţie, Curtea nu poate reţine incidenţa acestuia în privinţa ipotezei normative analizate. 100. Totodată, în condiţiile art. 8 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 77/2016, în măsura în care creditorul nu se conformează notificării depuse, debitorul poate cere instanţei judecătoreşti să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar. Curtea a statuat că, în ansamblul său, art. 8 din Legea nr. 77/2016 este constituţional în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Totodată, prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 5 martie 2019, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare, instanţa de judecată astfel învestită urmând să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii". Prin urmare, întrucât notificarea debitorului, detaliind condiţiile de admisibilitate a cererii de dare în plată [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 77/2016], demonstrează întrunirea acestor condiţii, înseamnă că revine creditorului obligaţia de a combate, pe cale judiciară, notificarea debitorului. 101. Astfel, atât în forma actuală a Legii nr. 77/2016, cât şi în cea preconizată, creditorul este cel ce trebuie să dovedească neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, inclusiv a impreviziunii, având în vedere că prin notificarea depusă într-o procedură pre-judiciară debitorul a indicat întrunirea acestora, prin obligaţia de detaliere impusă de lege. 102. Totodată, Curtea reţine că articolul unic pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3)] din lege nu încalcă art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât, în condiţiile reglementării unei prezumţii legale absolute/relative de impreviziune, ea va fi invocată de subiectul de drept care poate justifica un interes în a beneficia de aceasta [a se vedea condiţiile de exercitare a acţiunii civile prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă], respectiv, în cazul de faţă, de debitor. Având în vedere faptul că toate prezumţiile legale de impreviziune au fost constatate ca fiind neconstituţionale, pentru diferite motive, înseamnă că nu mai există o impreviziune prezumată în sensul art. 4 alin. (3). În consecinţă, acest text, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11)] din lege, nu mai răspunde cerinţelor de calitate a legii, fiind contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. (3.2.4.) Critica de neconstituţionalitate cu referire la articolul unic pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (4)] din lege 103. Curtea reţine că acest text contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât nu se încadrează în concepţia generală a modificărilor legislative operate. Astfel, în primul rând, textul criticat stabileşte că, atunci când instanţa judecătorească verifică condiţia de admisibilitate a notificării referitoare la impreviziune, va da prevalenţă stării de criză a contractului. O asemenea exprimare este echivocă şi nu are caracter dispozitiv. Potrivit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, „Textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicaţii sau justificări", iar art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege prevede că „Actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie". 104. Destinatarul normei nu poate înţelege ceea ce a dorit legiuitorul să exprime prin prevalenţa stării de criză a contractului. Este o figură de stil folosită în contextul analizei condiţiilor de admisibilitate a notificării. Prin urmare, deşi instanţa are două posibilităţi, fie de a admite contestaţia, fie de a o respinge, ea va trebui să constate şi criza contractului. Eventual, criza acestuia se poate constata în condiţiile respingerii contestaţiei, dar tot nu se cunoaşte cum/în ce modalitate se va da prevalenţă crizei contractului. O asemenea sintagmă este improprie a fi utilizată într-o normă juridică ce se caracterizează prin reglementări dispozitive. 105. În al doilea rând, o inconsecvenţă terminologică vizează sintagma „prezumţia de dezechilibru". Astfel cum s-a arătat, orice prezumţie legală de impreviziune trebuie să reflecte un dezechilibru contractual semnificativ/vădit/major şi o persistenţă în timp a acestuia. Prin urmare, cel care consideră că au fost întrunite condiţiile unei prezumţii legale, o va invoca cu indicarea stării de fapt existente care atestă/demonstrează dezechilibrul contractual semnificativ/vădit/major şi o persistenţă în timp a acestuia şi justifică aplicarea prezumţiei respective şi a consecinţelor acesteia. 106. Prin urmare, prezumţia legală nu este de dezechilibru, ci de impreviziune, în cazul în care legiuitorul stabileşte că un anumit dezechilibru contractual semnificativ/vădit/major şi o persistenţă în timp a acestuia reprezintă caz de impreviziune. 107. Totodată, exprimarea în sensul că, în verificarea condiţiei de admisibilitate privind impreviziunea, se va da prevalenţă prezumţiei de dezechilibru, reprezintă un nonsens lingvistic şi juridic. Trimiterea la art. 4 alin. (3) atât din cuprinsul art. 4 alin. (11) lit. d), cât şi din cel al art. 4 alin. (4) nu are niciun sens pentru că cel mult art. 4 alin. (3) exprimă ideea de prezumţie legală de impreviziune, şi nu de prezumţie de dezechilibru sau de dezechilibru contractual. Textul analizat stabileşte categorii diferite de prezumţii legale, pe când, în realitate, legea preconizată aduce în discuţie ideea de prezumţie legală de impreviziune, şi nu de prezumţie de dezechilibru sau de dezechilibru contractual. Curtea constată, astfel, că stilul confuz şi dezordonat de reglementare face ca articolul unic pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (4)] din lege să nu respecte condiţiile de calitate a legii şi să fie astfel contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. (3.2.5.) Critica de neconstituţionalitate cu referire la articolul unic pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)] din lege 108. Curtea constată că articolul unic pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)] din lege este contrar art. 1 alin. (5) şi art. 21 din Constituţie, pentru că nu se poate concilia obligaţia formulării unei propuneri de restabilire a utilităţii contractului, în toate cazurile în care a fost depusă notificarea, cu posibilitatea de a formula contestaţie, din moment ce termenele nu sunt corelate. 109. Coroborând articolul unic pct. 4 [cu referire la art. 5 alin. (3)] şi pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)] din lege, rezultă că, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, consumatorul transmite creditorului o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, iar prima zi de convocare pentru discutarea notificării de dare în plată trebuie stabilită la un termen mai mare de 30 de zile libere, dar nu mai lung de 90 de zile. Ulterior primirii notificării, dar anterior depunerii contestaţiei, creditorul trebuie să adreseze debitorului în mod obligatoriu o propunere prin care să încerce restabilirea utilităţii sociale a contractului de credit. Este de observat că contestaţia se depune în termen de 10 zile de la primirea notificării. Prin urmare, fie propunerea este una formală, adresată prin poştă debitorului, fără a se mai aştepta un răspuns din partea acestuia, pentru că se riscă pierderea termenului de depunere a contestaţiei, fie, dacă se aşteaptă un răspuns sau propunerea este făcută în prima zi de convocare stabilită prin notificare, înseamnă că termenul de contestaţie este pierdut. 110. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că nu există o corelare şi o succesiune logică a termenelor procedurale, în condiţiile noilor obligaţii stabilite în sarcina contractanţilor, astfel că textul analizat încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. (3.2.6.) Cu referire la articolul unic pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (4)] din lege 111. Cu privire la criticile aduse articolului unic pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (4) teza întâi] din lege, Curtea constată că acestea nu sunt noi faţă de cele la care Curtea Constituţională a răspuns deja în precedent. Astfel, se menţin cele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale de până acum, şi anume considerentele de principiu reţinute în Decizia nr. 95 din 28 februarie 2017, paragrafele 37-43, prin care Curtea a stabilit că, deşi creditorul obligaţiei deţine, în principiu, un bun, în sensul art. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentat de creanţa care face obiectul contractului de credit, intervenţia statului operată prin textele de lege criticate urmăreşte un scop legitim, respectiv protecţia consumatorului prin evitarea punerii acestuia în situaţia de a plăti sume de bani corespunzătoare contractului de credit în condiţiile în care se invocă impreviziunea întemeiată pe art. 969 şi 970 din Codul civil din 1864. Aşadar, scopul legitim urmărit se circumscrie conceptului de protecţie a consumatorului prin înlăturarea pericolului ruinei sale contractuale iminente. În continuare, Curtea a analizat dacă măsura criticată este adecvată, necesară şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale. În acest sens, Curtea a reţinut că, în mod abstract, suspendarea executării plăţilor este o măsură capabilă să îndeplinească scopul legitim urmărit, neexistând nicio abatere între substanţa acesteia şi finalitatea pe care o are în vedere. Mai mult, măsura reglementată şi finalitatea avută în vedere se află într-un evident raport de consecvenţă logică, drept care se impune concluzia irefragabilă a caracterului său adecvat. De asemenea, Curtea a constatat că măsura legală criticată este necesară, legiuitorul având deplina competenţă constituţională, în temeiul art. 15 alin. (1), art. 44 alin. (1) şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, de a proteja într-un mod efectiv interesele patrimoniale ale cetăţenilor săi, atunci când în paradigma executării contractului - de credit în cazul de faţă - intervine un aspect care ţine de impreviziune. Curtea a observat că, din întreg arsenalul de măsuri pe care legiuitorul le avea la îndemână, a apelat la suspendarea temporară a plăţilor rezultate din contractul de credit, măsură ce trebuie calificată ca având un grad de intruziune moderat asupra dreptului de proprietate al creditorului, aspect dedus atât prin natura sa juridică de măsură vremelnică/provizorie, cât şi din posibilitatea creditorului de a-şi vedea executată creanţa întru totul, în măsura în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată. Desigur, astfel cum s-a precizat, această opţiune a legiuitorului nu este cea mai puţin intruzivă, ipoteză în care legiuitorul ar fi trebuit să lase instanţei judecătoreşti competenţa de a decide ea însăşi, eventual, prin procedura ordonanţei preşedinţiale sau suspendarea executării silite, după caz, dacă se impune măsura suspendării în mod temporar a plăţii sumelor de bani aferente contractului de credit. Totuşi, Curtea a constatat că această orientare legislativă a ţinut seama de realităţile socio-economice existente, aspect cu privire la care legiuitorul are o largă marjă de apreciere, precum şi de particularităţile şi specificul circumstanţelor referitoare la iminenţa începerii sau continuării procedurii de executare silită cu efecte iremediabile asupra consumatorului, respectiv la relaţia profesionist-consumator, în care acesta din urmă se află într-o situaţie de inferioritate economică. De aceea, în cazul în care între părţi există o neînţelegere apărută cu privire la existenţa impreviziunii în contracte, legiuitorul, în mod corect, a apreciat ca fiind necesară o suspendare de drept a executării unui asemenea contract, până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive în cauză, care tranşează problema litigioasă dintre părţi. În continuare, Curtea a reţinut că măsura criticată configurează un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele particulare, în sensul că pune în balanţă, pe de o parte, protecţia imediată şi nemijlocită a consumatorilor, aşadar, a unei largi sfere de persoane care, deşi situate într-un raport de egalitate juridică, formală cu profesioniştii, totuşi, sub aspectul puterii lor economice, apreciate în mod individual, se află într-o evidentă relaţie de inferioritate, şi, pe de altă parte, interesul profesioniştilor de a-şi vedea executate sumele de bani rezultate din contractele de credit. Intervenind în acest domeniu sensibil, legiuitorul, în marja sa de apreciere, derivată din prevederile art. 61 alin. (1) din Constituţie, a reglementat această măsură într-un domeniu limitat (contract de credit) şi în condiţii restrictive (condiţii de admisibilitate în marja impreviziunii), protejând, cu efect imediat şi provizoriu, persoanele expuse acestui risc major intervenit în executarea contractului, risc calificat de Curtea Constituţională ca fiind unul supraadăugat. Ar fi fost contrastant cu însăşi noţiunea de impreviziune ca, pe perioada în care notificarea de dare în plată este depusă, debitorul de bună-credinţă al obligaţiei să fie ţinut să plătească, în continuare, sume nominale de bani care, sub aspectul cuantumului lor, aduc în discuţie impreviziunea, întrucât Curtea, în analiza sa, a plecat de la premisa axiomatică a art. 57 din Constituţie. În aceste condiţii, nu este de admis ca o realitate juridică, formală, rezultată din contractul de credit să prevaleze asupra regulilor de echitate şi bună-credinţă care guvernează materia contractelor civile. De asemenea, Curtea a reţinut că, în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, Curtea a constatat că mecanismul procedural reglementat de legiuitor nu pune în discuţie în niciun fel condiţiile de drept substanţial ce trebuie avute în vedere la depunerea notificării, ci stabileşte un echilibru procedural corect între părţile aflate în litigiu, cu respectarea principiului proporţionalităţii ce trebuie să caracterizeze orice măsură etatică în domeniul proprietăţii private. Totodată, Curtea a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în interpretarea obligatorie dată acestora prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, permit menţinerea suspendării plăţilor către creditori numai în măsura în care, în cazul fiecărui contract de credit în parte, sunt îndeplinite criterii obiective, respectiv condiţiile existenţei impreviziunii, şi care vor fi evaluate în condiţii de independenţă şi imparţialitate de către instanţele de judecată. În acest fel, creditorii beneficiază de suficiente garanţii că dreptul lor de proprietate nu poate fi atins, în substanţa sa, prin reglementarea, în favoarea debitorilor, a prerogativei prevăzute de art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016. 112. Cele statuate în decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză. 113. Cu privire la articolul unic pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (4) teza a doua] din lege, Curtea constată că acest text este unul precizator, fără ca ipoteza sa normativă să dubleze art. 7 alin. (4) teza întâi din lege. De altfel, şi autorii sesizării deduc redundanţa textului prin prisma faptului că suspendarea executării silite, inclusiv a popririi, era deja prevăzută chiar de art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016, forma în vigoare. Prin urmare, articolul unic pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (4) teza a doua] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii. (3.2.7.) Critica de neconstituţionalitate cu referire la articolul unic pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] din lege 114. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse articolului unic pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] din lege, Curtea constată că acesta valorifică în mod defectuos un considerent al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 95 din 28 februarie 2017, antereferită paragraful 41, conform căruia „în condiţiile în care instanţa judecătorească admite contestaţia formulată de profesionist, prestaţiile băneşti datorate în temeiul contractului de credit trebuie executate întocmai, creditorul obligaţiei, în acest caz, având dreptul şi la repararea prejudiciului, în măsura în care instanţa judecătorească a constatat reaua-credinţă a debitorului în exercitarea dreptului său la notificarea prevăzută de art. 5 din Legea nr. 77/2016". Textul criticat nu distinge între admiterea şi respingerea contestaţiei, însă acesta trebuie interpretat, pentru a produce efecte juridice, în sensul că ar viza numai situaţia admiterii contestaţiei creditorului, iar, în acest caz, textul este contrar atât art. 44 din Constituţie, cât şi deciziei antereferite a Curţii Constituţionale, pentru că în situaţia admiterii contestaţiei şi a bunei-credinţe a debitorului, rata [compusă din principal şi dobândă], fiind un bun protejat de art. 44 din Constituţie, în mod logic va putea fi întotdeauna pretinsă de creditor, dar nu şi penalităţile, sub forma daunelor-interese, care ar rezulta din parcurgerea procedurii Legii nr. 77/2016, în condiţiile în care plata principalului şi a dobânzii aferente creditului erau suspendate, în temeiul art. 5 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) din Legea nr. 77/2016. Totodată, în situaţia admiterii contestaţiei şi a demonstrării relei-credinţe a debitorului, atât rata [compusă din principal şi dobândă], cât şi penalităţile, sub forma daunelor-interese care s-ar datora parcurgerii procedurii Legii nr. 77/2016, vor putea fi pretinse de creditor. 115. Astfel, în situaţia admiterii contestaţiei, rata [compusă din principal şi dobândă] se plăteşte indiferent că debitorul este de bună/rea-credinţă; în schimb, daunele-interese [sub forma daunelor moratorii] care s-ar datora parcurgerii procedurii Legii nr. 77/2016 vor putea fi pretinse numai în condiţiile relei-credinţe a debitorului. Desigur, daunele-interese [sub forma daunelor moratorii], care nu au legătură cu parcurgerea Legii nr. 77/2016, pot fi pretinse în acord cu prevederile contractului de credit. 116. Or, textul criticat, astfel cum este formulat, afectează dreptul de proprietate al creditorului, care, deşi a câştigat procesul, prin admiterea contestaţiei sale, în condiţiile în care debitorul a fost de bună-credinţă, nu va mai putea pretinde debitul rămas de plată şi dobânzile contractuale aferente, aceste două elemente subsumându-se noţiunii de bun. Curtea constată astfel că textul legal criticat încalcă art. 44 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 117. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (11)], pct. 3 [cu referire la art. 4 alin. (3) şi (4)], pct. 6 [cu referire la art. 7 alin. (11)], pct. 8 [cu referire la art. 7 alin. (51)] şi pct. 9 [cu referire la art. 8 alin. (5) teza a doua] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile articolului unic pct. 2 [cu referire la art. 4 alin. (13)] şi pct. 7 [cu referire la art. 7 alin. (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 6 noiembrie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Irina Loredana Gulie



SmartCity5

COMENTARII la Decizia 731/2019

Momentan nu exista niciun comentariu la Decizia 731 din 2019
Comentarii la alte acte
ANONIM a comentat Ordin 37 2016
    Obținerea unui împrumut legitim au fost întotdeauna o problemă uriașă Pentru atât de mulți clienți care au nevoi financiare. Problema creditului necorespunzător și a garanțiilor sunt ceva de care clienții sunt întotdeauna îngrijorați atunci când solicită un împrumut de la un creditor legitim. Însă MIDLAND CREDIT FIRM a făcut această diferență în industria creditelor. MIDLAND CREDIT FIRM a fost acreditat de consiliul organizației de creditare pentru a acorda împrumuturi clienților locali și internaționali cu o dobândă de 3%. Ni s-a oferit privilegiul de a răspunde nevoilor dvs. financiare. Problema creditului nu ar trebui să te împiedice să obții împrumutul de care ai nevoie. Serviciile noastre includ următoarele: - * Împrumuturi pentru investitori *Consolidarea datoriilor * Ipoteca a doua * Împrumuturi de afaceri *Imprumuturi personale * Împrumuturi internaționale Fără securitate socială și fără cec de credit, 100% garanție. Tot ce trebuie să faceți este să ne anunțați exact ce doriți și cu siguranță vom face ca visul dvs. să devină realitate. MIDLAND CREDIT FIRM spune DA atunci când băncile dvs. spun NU. În sfârșit, finanțăm o firmă de împrumuturi la scară mică, intermediari, instituții financiare la scară mică pentru că avem capital nelimitat. Pentru detalii suplimentare despre cumpărarea unui împrumut de la noi: Răspundeți imediat la acest e-mail: midland.credit2@gmail.com Nume companie: MIDLAND CREDIT HOME Email companie midland.credit2@gmail.com ID companie NMLS: 315276. Site-ul companiei: midlandcreditonline.com Motto: Investiția pentru generații.
ANONIM a comentat OUG 1 2013
    Dragi solicitanți de împrumuturi Aveți dificultăți financiare? Vrei să începi propria ta afacere? Această companie de împrumut a fost înființată organizații pentru drepturile omului din întreaga lume cu scopul exclusiv de a ajuta săracii și persoanele cu dificultăți financiare din viață. Dacă doriți să solicitați un împrumut, reveniți la noi cu detaliile de mai jos e-mail: elenanino0007@gmail.com Nume: Suma necesară: Durata împrumutului: Numar de mobil: Mulțumesc și binecuvântează Dumnezeu ÎNCREDERE Elena
ANONIM a comentat OUG 1 2013
    Dragi solicitanți de împrumuturi Aveți dificultăți financiare? Vrei să începi propria ta afacere? Această companie de împrumut a fost înființată organizații pentru drepturile omului din întreaga lume cu scopul exclusiv de a ajuta săracii și persoanele cu dificultăți financiare din viață. Dacă doriți să solicitați un împrumut, reveniți la noi cu detaliile de mai jos e-mail: elenanino0007@gmail.com Nume: Suma necesară: Durata împrumutului: Numar de mobil: Mulțumesc și binecuvântează Dumnezeu ÎNCREDERE Elena
ANONIM a comentat Ordin 17 2019
    Obținerea unui împrumut legitim au fost întotdeauna o problemă uriașă Pentru atât de mulți clienți care au nevoi financiare. Problema creditului necorespunzător și a garanțiilor sunt ceva de care clienții sunt întotdeauna îngrijorați atunci când solicită un împrumut de la un creditor legitim. Însă MIDLAND CREDIT FIRM a făcut această diferență în industria creditelor. MIDLAND CREDIT FIRM a fost acreditat de consiliul organizației de creditare pentru a acorda împrumuturi clienților locali și internaționali cu o dobândă de 3%. Ni s-a oferit privilegiul de a răspunde nevoilor dvs. financiare. Problema creditului nu ar trebui să te împiedice să obții împrumutul de care ai nevoie. Serviciile noastre includ următoarele: - * Împrumuturi pentru investitori *Consolidarea datoriilor * Ipoteca a doua * Împrumuturi de afaceri *Imprumuturi personale * Împrumuturi internaționale Fără securitate socială și fără cec de credit, 100% garanție. Tot ce trebuie să faceți este să ne anunțați exact ce doriți și cu siguranță vom face ca visul dvs. să devină realitate. MIDLAND CREDIT FIRM spune DA atunci când băncile dvs. spun NU. În sfârșit, finanțăm o firmă de împrumuturi la scară mică, intermediari, instituții financiare la scară mică pentru că avem capital nelimitat. Pentru detalii suplimentare despre cumpărarea unui împrumut de la noi: Răspundeți imediat la acest e-mail: midland.credit2@gmail.com Nume companie: MIDLAND CREDIT HOME Email companie midland.credit2@gmail.com ID companie NMLS: 315276. Site-ul companiei: midlandcreditonline.com Motto: Investiția pentru generații.
ANONIM a comentat Ordin 5049 2019
    Dragi solicitanți de împrumuturi Aveți dificultăți financiare? Vrei să începi propria ta afacere? Această companie de împrumut a fost înființată organizații pentru drepturile omului din întreaga lume cu scopul exclusiv de a ajuta săracii și persoanele cu dificultăți financiare din viață. Dacă doriți să solicitați un împrumut, reveniți la noi cu detaliile de mai jos e-mail: elenanino0007@gmail.com Nume: Suma necesară: Durata împrumutului: Numar de mobil: Mulțumesc și binecuvântează Dumnezeu ÎNCREDERE Elena
ANONIM a comentat Legea 224 2017
    Hi everyone. My name is Wanetta Zabrina Yedda i am from Brașov i saw people testified about this company called Patricia Kingsman loan company and it is a good thing i was also a victim of scam 3 times until i found this company called Patricia Kingsman loan company God bear me witness this company is real and legit i am a single mother of 3 kids and i work in 2 places to earn more money for me and my kids this company helped me after in explained to them the company told me not to worry that i was going to receive my loan safely i was afraid cause i was cheated before i thought the same thing was also going to happen to me but i said to my self God knows best. The company told me it was 8 hours to receive loan and i thought about it 8 hours to quick i said okay the loan amount i was looking for was 350,000.00 Euro and after i did all the company asked me to do and i sent my required information i received my loan in 8 hours time as stated. When i received my loan i said to my self God is the one who made me found this company and i have already introduced this company to 1 of my friend who also needs help so anyone here or anywhere you see this post if you need a real loan this is the only company that can help without any doubt of fail i am happy everyday because of this company and God i pray God make Mrs Patricia Kingsman last in this world so she can continue to help people in need. I contacted this company via mail which is patriciakingsman.loans2016@gmail.com. Thanks to anyone who reads my message and post.
ANONIM a comentat Legea 224 2017
    Salut tuturor sau oricui mă numesc Vlad Toma. Sunt din București România am auzit despre această companie numită Patricia Kingsman că ajută oameni cu împrumuturi din întreaga lume. Am fost căutat cândva un împrumut online și am fost înșelat de 2 companii care a fost fals și după acel moment nu am crezut niciodată că o companie de împrumut bună ar putea veni de pe internet, am crezut că toate sunt o fraudă până când am găsit această companie numită compania de împrumut Patricia Kingsman am găsit oameni care au depus mărturie despre această companie și am fost surprins de ce am făcut nu găsiți această companie la timp. Nu am crezut niciodată ce au spus oamenii despre companie până când nu am depus cererea și i-am încercat suma pe care o căutam era mare și era pentru o proprietate imobiliară suma împrumutului a fost de 10,5 milioane de euro și așa am aplicat și doamna Patricia Kingsman a vorbit pentru mine, dar având în vedere că împrumutul meu a fost mare, a fost nevoie de doar 15 ore pentru a primi creditul meu, mi-au spus că serviciul de împrumut este de 8 ore pentru a primi împrumut. Singurul lucru pe care mi-a spus să-l fac a fost să depun taxa de transfer bancar pe care banca urma să o folosească pentru a-mi transfera împrumutul în contul meu bancar atunci când mi-a spus că odată mi-a fost teamă că este o înșelătorie, dar am spus să mă dau o încercare am depus taxa de transfer, care a fost declarată și asta a fost depus în total în mai puțin de 15 ore am primit un mesaj de la banca mea că suma de bani care a fost de 10,5 milioane de euro a fost creditată în contul meu bancar și totul despre banii detaliile și de la cine a venit au fost, iată, a fost Patricia Kingsman care m-a ajutat când am văzut-o prima dată, am fost surprinsă, nu am crezut niciodată ochii, dar era adevărat. Așa că mi-am spus mie, de la alți oameni că compania a ajutat să depună mărturie despre faptele bune, mă las să fac din cauza mea că nu este ușor să văd o companie de împrumut legitim online în zilele noastre, astfel încât oricine de oriunde are nevoie de un împrumut online fără să fie înșelat să solicite de la această companie pentru că numai asta te pot ajuta, am confirmat-o și este adevărat că sunt atât de fericit și știu că această companie va face și mai mulți oameni mai fericiți decât mine. Puteți contacta această companie prin e-mail sau Whatsapp, dar am folosit Whatsapp pentru că a fost mai rapid adresa de mail a companiei este patriciakingsman.loans2016@gmail.com, iar Whatsapp este +1 (575) 655-0066. Mulțumesc tuturor salutărilor lui Vlad Toma din București România.
ANONIM a comentat Legea 224 2017
    Mulțumesc lui Patricia Kingsman că m-a ajutat cu împrumutul meu, după ce au fost escrocați de 6 ori de oameni falsi care clamează să fie creditori de împrumuturi. Numele meu este Viorica Waleis Viviana, sunt din România și locuiesc în orașul Constanța. În urmă cu o lună am căutat un împrumut online și am văzut diferite credite pe internet și cu câteva mărturii false și am aplicat de la ele și tot ce am primit a fost escroci am aplicat mai mult de 6 companii și am fost înșelat până la capăt. Așa că am renunțat la speranță până când am decis să verific din nou dacă voi găsi ajutor în timp ce căutam și m-am stabilit să caut o companie de împrumuturi legitime. Am găsit această companie numită compania de împrumut Patricia Kingsman. Am văzut o mulțime de mărturii despre care oamenii comentează. ea, dar pentru că am fost înșelată în mai multe rânduri, am crezut că este o înșelătorie, dar am făcut ceea ce mi s-a cerut să fac și am așteptat împrumutul meu, iar doamna Patricia Kingsman mi-a spus în mai puțin de 8 ore când sunteți cu împrumutul meu în siguranță, nu am crezut pentru că am crezut că este și o înșelătorie, așa că în acea zi era ora nopții în România și m-am culcat dimineața din cuib în timp ce m-am trezit am primit o alertă de la banca mea că există bani pe contul meu și imediat am sunat la banca pentru a confirma iar directorul bancar mi-a spus să vin imediat la bancă și m-am dus imediat banca s-a deschis în timp ce managerul bancar mi-a verificat contul, am văzut o sumă de 135.000,00 Euro și i-am explicat managerului meu că am solicitat un împrumut online și banca managerul a fost șocat dacă există st sunt o companie de împrumut real și legitim online, sunt atât de fericită, mulțumesc lui Patricia Kingsman, am decis să scriu pe internet pentru că am văzut alte persoane care o fac și mărturisesc despre această companie, de aceea postez acest mesaj online tuturor celor care au nevoie de împrumut, chiar dacă ați fost înșelat înainte de a aplica de la această companie și fiți sigur că această companie nu vă va da jos. Salutări pentru oricine care îmi citește mesajul și puteți contacta această companie prin e-mail patriciakingsman.loans2016@gmail.com, de asemenea, folosesc Whatsapp, numărul care este +1 (575) 655-0066. Din nou, mulțumesc tuturor celor care îmi citesc mesajul și vă rog să fiți fericiți, deoarece sunt astăzi cu această companie, deoarece aduc mai mulți oameni în această companie pentru a vă ajuta.
ANONIM a comentat Legea 224 2017
    Cu respect tuturor, numele meu este Kojonka Moe și sunt din România am auzit despre oameni care mărturisesc despre această companie numită Patricia Kingsman și aceasta este prima dată când solicit un împrumut online, mi-a fost teamă să solicit un împrumut online din cauza escrocheriei pe care o văd pe internet, dar după ce am citit atât de multe mărturii despre această companie, am decis să încerc și să solicit un împrumut de la această companie numită compania de împrumut Patricia Kingsman, aveam nevoie de bani și aveam nevoie de un împrumut de 5.000,00 Euro. Așa că am aplicat și mi s-a spus ce să fac mi-a fost teamă, dar am oferit companiei o șansă să mă ajute și m-au asigurat că în mai puțin de 8 ore îmi voi primi împrumutul în cont. Nu am crezut niciodată, dar așteptam în mai puțin de 8 ore când am primit un apel de la banca mea că o sumă de 5.000,00 Euro era în contul meu și imediat banca m-a sunat am contactat compania și le-am anunțat că am primit împrumutul meu iar astăzi sunt fericit. Așadar, dacă ați dat mesajul meu și l-ați citit și aveți nevoie de un împrumut legitim să aplicați de la această companie și să fiți siguri că veți fi mulțumiți de această companie, cred că această companie este trimisă de Dumnezeu și vă rog să dureze și să continue să ajute oamenii . Contactati aceasta companie prin adresa de mail patriciakingsman.loans2016@gmail.com
ANONIM a comentat Legea 224 2017
    Bună ziua tuturor Numele meu este Abiezer Petit Homme Sunt din România Vreau să folosesc acest mic timp trebuie să citesc pe internet că dacă ai nevoie de un împrumut real și legitim Patricia Kingsman este compania potrivită pentru a aplica de la am fost înșelat de 2 companii pe care le-am aplicat pentru un împrumut de la și Patricia Kingsman a fost a treia companie din care am solicitat de la am primit împrumutul meu de la compania de împrumuturi Patricia Kingsman în mai puțin de 8 ore, în timp ce compania mi-a spus, așa că oricine are nevoie de un împrumut online, fără a fi înșelat, să solicite de la Patricia Kingsman fiți sigur că veți fi mulțumit de această companie. Puteți contacta această companie doar prin e-mail sau prin adresa de mail whatsapp este patriciakingsman.loans2016@gmail.com Whatsapp +1 (575) 655-0066. Salutări oricui citește acest mesaj în toată lumea.
Alte acte pe aceeaşi temă cu Decizia 731/2019
Coduri postale Prefixe si Coduri postale din Romania Magazin si service calculatoare Sibiu