DECIZIE Nr.
718 din 24 octombrie 2006
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 79 alin. (1), (3) si (7) si ale art.
287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 973 din 5 decembrie 2006
Ioan
Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu - judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu
- judecător
Şerban Viorel Stănoiu - judecător
Tudorel Toader - judecător
Ion Tiucă -
procuror
Claudia-Margareta Krupenschi -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale
art. 287 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea
Comercială „Arte Mercato" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr.
45.524/3/2005 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă,
asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.
La apelul nominal lipsesc
părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul
Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 16 martie 2006, pronunţată în
Dosarul nr. 45.524/3/2005, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte
de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal a sesizat
Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 -Codul
muncii. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Arte
Mercato" - S.R.L. din Bucureşti într-o cauză civilă având drept obiect o
contestaţie la o decizie de concediere.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 79 alin. (1), (3) şi
(7) şi ale art. 287 din Codul muncii încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi
(2) din Constituţie referitoare la liberul acces la justiţie. In acest sens, se
arată că, „în cazul litigiilor de muncă, sarcina probei aparţine angajatorului,
care, în temeiul liberului acces la justiţie, poate ataca actul unilateral al
angajatului de a pune capăt raporturilor sale de muncă prin demisie (în cazul
de faţă, printr-o cerere reconvenţională), dar, fără a şti ce a stat la baza
actului unilateral, trebuie
să probeze netemeinicia acestuia. Mai mult, angajatorul nu poate stabili data
de la care curge termenul de preaviz, la expirarea căruia va înceta contractul
de muncă, această cerinţă nefiind obligatorie în notificare".
In plus, în legătură cu art. 287 din Codul muncii, prin
raportare la art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, apreciază că „este
neconstituţională obligarea angajatorului de a proba şi alte acte unilaterale
ale salariatului, orice argument nefiind potrivit faţă de egalitatea în faţa
legii a unor subiecţi".
Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de
muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile art. 79 alin. (1), (3) şi (7) din Codul
muncii nu sunt contrare art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitor la
liberul acces la justiţie. Dimpotrivă, consideră că acestea sunt în concordanţă
cu prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie, care garantează salariaţilor
libera alegere a locului de muncă. De asemenea, nici art. 287 din acelaşi Cod
nu contravine prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât,
pe de o parte, prin reglementarea sarcinii probei nu se încalcă accesul liber
la justiţie al angajatorului, iar, pe de altă parte, „în situaţia în care
acesta este reclamant, chiar şi în situaţia formulării unei cereri
reconvenţionale, atunci îi revine oricum sarcina probei, potrivit prevederilor art. 1169 din Codul civil".
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
Guvernul apreciază că
excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât argumentele
autorului excepţiei ţin, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a
dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 53/2003, al căror conţinut, în opinia
acestuia, nu permite angajatorului să stabilească momentul de la care curge
termenul de preaviz al demisiei angajatului. Reglementările privind demisia, ca
modalitate de încetare a contractului individual de muncă prin voinţa
unilaterală a salariatului, prevăzute la art. 79 din Codul muncii, reprezintă o
concretizare a principiului libertăţii muncii, consacrat de art. 41 alin. (1)
din Constituţie, şi nu îngrădesc, în cazul angajatorului, exercitarea dreptului
de acces la justiţie, statuat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea
fundamentală. Consideră că „acesta are posibilitatea ca, în temeiul normelor şi
principiilor răspunderii civile contractuale, să se adreseze instanţelor
judecătoreşti competente în cazul producerii unei pagube materiale, determinate
de nerespectarea de către salariat a obligaţiei de notificare a demisiei sau a
obligaţiei de continuare a activităţii pe durata termenului de preaviz,
situaţie în care angajatorului, în calitate de reclamant, fie şi în cadrul unei
cereri reconvenţionale, îi revine desigur şi sarcina probei, conform regulii
generale, prevăzute de art. 1169 din Codul civil, ce dispune că «Cel ce face
o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească»". Totodată,
nici art. 287 din Legea nr. 53/2003 nu conţine norme contrare dreptului de
acces liber la justiţie, deoarece nu instituie, aşa cum susţine autorul
excepţiei, o discriminare pozitivă a salariatului. De altfel, în acest sens a statuat şi Curtea Constituţională
prin Decizia nr. 494/2004.
Avocatul Poporului consideră
că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, reglementările
cuprinse în art. 79 alin. (1), (3) şi (7) din Codul muncii referitoare la
demisie nu încalcă în niciun fel dispoziţiile constituţionale privind accesul
liber la justiţie, ci, dimpotrivă, dau expresie principiului constituţional al
libertăţii muncii, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie.
In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 287 faţă de art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se
apreciază că nu îngrădesc liberul acces la justiţie, nu aduc atingere dreptului
la un proces echitabil şi nu opresc părţile de a se prevala de toate garanţiile
procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, procesul
echitabil. De altfel, art. 287 din Codul muncii conţine norme de procedură
care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, sunt prevăzute numai prin
lege.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere
ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea
nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. Acestea au
următorul cuprins:
- Art. 79 alin. (1), (3) şi (7): „(1) Prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care,
printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului
individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.[...]
(3) Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia.
[...] (7) Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului
de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la
termenul respectiv.";
- Art. 287: „Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului,
acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de
înfăţişare."
Autorul excepţiei consideră că aceste dispoziţii legale
încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind
accesul liber la justiţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
reţine că aceasta a fost ridicată într-o cauză în care angajatorul a refuzat
înregistrarea demisiei salariatului şi ulterior a desfăcut disciplinar
contractul individual de muncă al acestuia.
In opinia autorului excepţiei, care în prezenta cauză
este angajatorul, atât art. 79 alin. (1), (3) şi (7), cât şi art. 287 din Codul
muncii încalcă art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât „în cazul
litigiilor de muncă, sarcina probei
aparţine angajatorului, care, în temeiul liberului acces la justiţie, poate
ataca actul unilateral al angajatului de a pune capăt raporturilor sale de
muncă prin demisie", dar, fără a şti ce a stat la baza actului unilateral,
trebuie să probeze netemeinicia acestuia.
Examinând aceste susţineri, Curtea constată că ele sunt
neîntemeiate şi urmează a fi respinse, pentru următoarele
considerente:
1. O primă critică de neconstituţionalitate vizează
art. 79 alin. (1), (3) şi (7) din Codul muncii, cuprins în secţiunea a 8-a
„Demisia" din cap. V „Incetarea contractului individual de muncă".
Potrivit art. 55 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta „de drept" - lit. a), „ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea"
- lit. b), precum şi „ca urmare a voinţei
unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ
prevăzute de lege" - lit. c). Una dintre posibilităţile de încetare a contractului
individual de muncă, ce cade sub incidenţa lit. c) a art. 55, este „Demisia". Aceasta este
reglementată de art. 79 din Cod, care, la alin. (1), defineşte demisia ca fiind
„actul unilateral de
voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului
încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de
preaviz". Condiţiile în care angajatul poate
avea iniţiativa încetării contractului de muncă prin demisie sunt prevăzute la
alin. (2) -(7) ale aceluiaşi articol şi privesc termenul de preaviz, situaţia
contractului de muncă în perioada preavizului, data încetării contractului de
muncă, precum şi dreptul salariatului de a nu motiva demisia. Ca atare, Curtea
constată că niciuna dintre dispoziţiile art. 79 din Cod nu justifică
susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora, în esenţă, în cazul
litigiilor de muncă, angajatorului îi revine sarcina probei, chiar şi în cazul
demisiei.
Dimpotrivă, contrar susţinerilor acestuia, alin. (2) al
art. 79 prevede expres că „Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă
dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de
probă". Aşadar, pentru situaţiile în care, ca în speţă, angajatorul
refuză înregistrarea demisiei, sarcina de a dovedi, prin orice mijloc de probă, iniţiativa de a înceta contractul de
muncă prin demisie revine salariatului.
Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile criticate
referitoare la încetarea contractului individual de muncă pe calea demisiei
salariatului nu îngrădesc, sub niciun aspect, posibilitatea angajatului de a se
adresa justiţiei, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie. De
altfel, susţinerea este contrazisă chiar prin ridicarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate
în faţa Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări
sociale, contencios administrativ şi fiscal şi sesizarea Curţii cu soluţionarea
ei.
2. Aceleaşi critici de neconstituţionalitate sunt
formulate de către autorul excepţiei şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art.
287 din Codul muncii, care prevăd că „Sarcina probei în conflictele de muncă
revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa
până la prima zi de înfăţişare".
Curtea constată că prevederile
art. 287 din Codul muncii au mai fost supuse controlului de
constituţionalitate, în esenţă, cu aceeaşi motivare - discriminarea şi
defavorizarea angajatorului în raport cu salariaţii - şi cu invocarea
încălcării accesului liber la justiţie. Astfel, prin Decizia nr. 494 din 11
noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59
din 18 ianuarie 2005, Curtea, respingând excepţia, a reţinut că dispoziţiile
art. 287 din Cod „reprezintă norme de procedură care, potrivit art. 126 alin.
(2) din Constituţie, se stabilesc prin lege", precum şi că „salariatul şi
angajatorul sunt două părţi ale conflictului de muncă, situate pe poziţii opuse
şi cu interese contrare, situaţia lor diferită justificând, în anumite
privinţe, şi tratamentul juridic diferenţiat. Angajatorul este cel care deţine
documentele şi toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului
şi pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor raportului juridic de
muncă, fiind necesară şi firească obligaţia acestuia de a prezenta aceste
probe".
In lipsa unor elemente noi, de natură a modifica
jurisprudenţa Curţii în materie, cele statuate în decizia indicată îşi menţin
valabilitatea şi în prezenta cauză.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie,
precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea
nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr.
53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Arte
Mercato" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 45.524/3/2005 al
Tribunalului Bucureşti - Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale,
contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 octombrie
2006.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Claudia-Margareta Krupenschi