Decizia Nr.708 din 31.05.2011

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 48 alin. 1 lit. c) şi alin. 2 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, excepţie ridicată de Halis Koc în Dosarul nr. 22.907/3/2009 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.La apelul nominal răspunde, pentru partea Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, consilierul juridic Graţiela Costache, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul consilierului juridic, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care depune note scrise la dosar. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Astfel, arată că acţiunea în anulare a înregistrării mărcii este distinctă de acţiunea în opoziţie la înregistrarea mărcii, astfel încât, fără a se încălca liberul acces la justiţie, situaţiile juridice diferite justifică un tratament juridic diferit, în acord cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie. De asemenea, consideră că prevederile legale criticate se circumscriu rolului statului de a garanta, în cadrul economiei de piaţă, accesul liber la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 6 iulie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 22.907/3/2009, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 48 alin. 1 lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, excepţie ridicată de Halis Koc într-o cauză având ca obiect anularea unei mărci.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, „deoarece acordă oricărei persoane interesate posibilitatea să formuleze o acţiune în anulare a mărcii, în condiţiile în care se poate face opoziţie, potrivit art. 23 din lege“. Prin acordarea a două căi de anulare a înregistrării mărcii, pentru aceleaşi motive şi în termene diferite, se încalcă libertatea comerţului. În opinia autorului excepţiei, prevederile art. 48 alin. 2 din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora „acţiunea în anulare a mărcii poate fi introdusă oricând“, creează o discriminare între persoanele care solicită înregistrarea mărcii cu rea-credinţă şi persoanele vizate de dispoziţiile art. 48 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 84/1998 (când înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea art. 6 din lege), deoarece termenul în care poate fi cerută anularea pentru motivul prevăzut la art. 48 alin. 1 lit. b) din lege este de 5 ani de la data înregistrării mărcii. Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă nu şi-a exprimat opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate nici în urma solicitării Curţii Constituţionale. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Consideră că dispoziţiile legale criticate nu creează discriminări pe considerente arbitrare, iar diferenţa privind termenul de invocare a nulităţii în cazul înregistrării mărcii este justificată de natura diferită a cauzei de nulitate. Arată că, în acord cu dispoziţiile art. 45 din Constituţie, în cazul de faţă, libertatea economică este condiţionată de respectarea normelor legale privind condiţiile de înregistrare a mărcii şi de exercitare a dreptului la marcă. Cauza de nulitate pentru rea-credinţă, fiind una de ordine publică, este normal ca, în cazul în care o persoană ia cunoştinţă despre această cauză după acordarea protecţiei prin înregistrarea mărcii, acesteia să i se ofere posibilitatea de a solicita anularea, iar stabilirea termenului de exercitare a acestui drept este atributul exclusiv al legiuitorului.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În acest sens, arată că dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normelor juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare şi dau totodată expresie principiului constituţional al accesului liber la justiţie, prin faptul că orice persoană interesată se poate adresa oricând instanţei de judecată, pentru anularea înregistrării mărcii, când aceasta a fost solicitată cu rea-credinţă. În acelaşi timp, consideră că prevederile legale ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate nu conţin norme de natură să împiedice exercitarea liberei iniţiative şi accesul persoanei la o activitate economică în condiţiile legii.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 48 alin. 1 lit. c) şi alin. 2 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 23 aprilie 1998, cu următorul cuprins: „Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului Bucureşti anularea înregistrării mărcii pentru oricare dintre motivele următoare:[...]c)înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă;[...] Acţiunea în anulare pentru motivul prevăzut la alin. 1 lit. c) poate fi introdusă oricând în perioada de protecţie a mărcii.“ Curtea observă că, la data sesizării sale, aceste dispoziţii de lege erau modificate potrivit art. I pct. 38 din Legea nr. 66/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 9 aprilie 2010. În urma republicării Legii nr. 84/1998 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 27 mai 2010, soluţia legislativă criticată se regăseşte în dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) şi alin. (2), care au, în prezent, următorul conţinut: „(1) Anularea înregistrării mărcii poate fi cerută Tribunalului Bucureşti de către orice persoană interesată, pentru oricare dintre următoarele motive: [...] c)înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă; [...] (2)Acţiunea în anulare pentru motivul prevăzut la alin. (1) lit. c) poate fi introdusă oricând în perioada de protecţie a mărcii.“Curtea urmează să se pronunţe asupra acestor dispoziţii de lege, care, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, încalcă prevederile constituţionale cuprinse în: art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 45 privind libertatea economică şi art. 135 privind economia. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate sunt în concordanţă cu exigenţele constituţionale instituite prin art. 21, care consacră dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime şi de a beneficia de un proces echitabil. Aceste dispoziţii de lege stabilesc reguli procedurale privind acţiunea în anulare a înregistrării mărcii, în cazul în care aceasta a fost solicitată cu rea-credinţă. Fraudarea drepturilor sau intereselor legitime, printr-o conduită culpabilă conştientă, caracterizată prin incorectitudine, săvârşirea unui fapt sau act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, de către o persoană conştientă de caracterul ilicit al faptei sale, constituie, aşadar, o cauză de nulitate a înregistrării mărcii, în virtutea principiului fraus omnia corrumpit. Totodată, înregistrarea mărcii conferă titularului un drept exclusiv asupra mărcii şi dreptul de acţiona contra oricărei persoane care aduce atingere dreptului său. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în Decizia din 2007 pronunţată în Cauza Paeffgen GmbH contra Germaniei, a precizat că dreptul de proprietate intelectuală asupra mărcilor constituie un „bun“, a cărui respectare este asigurată prin dispoziţiile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De aceea, atingerile aduse dreptului titularului mărcii echivalează cu încălcarea dreptului său de proprietate, provocându-i prejudicii care trebuie reparate. Or, Curtea constată că normele supuse controlului de constituţionalitate, departe de a constitui o încălcare a dreptului de proprietate, reprezintă un remediu juridic eficient pentru restabilirea ordinii de drept. Pe de altă parte, Curtea observă că prevederile legale criticate reprezintă o sancţiune procedurală pentru încălcarea regulilor stabilite pentru înregistrarea mărcii, precum şi o garanţie a exercitării cu bună-credinţă a drepturilor de proprietate intelectuală, dând astfel expresie dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, care stabilesc imperativ îndatorirea de a exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi. Cât priveşte termenul stabilit pentru a introduce acţiunea în anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credinţă, Curtea reţine că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, fără ca acestea să poată fi considerate contrare dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. În acest sens este, spre exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.326 din 19 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 9 decembrie 2010. De asemenea, Curtea nu poate reţine critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Aşa cum a statuat în jurisprudenţa sa (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 231 din 25 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24 iunie 2004), principiul egalităţii şi al nediscriminării nu are semnificaţia introducerii uniformităţii în ceea ce priveşte tratamentul juridic aplicabil subiectelor de drept. Este admisibilă diferenţa de tratament juridic pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a evidenţiat că, pe baza art.14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă“ (a se vedea, spre exemplu, hotărârile pronunţate în Cauza Marckx împotriva Belgiei, 1979, în Cauza Willis împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 2002, în Cauza Andrejeva contra Letoniei, 2009). În aceste condiţii, faptul că termenul în care poate fi introdusă acţiunea în anulare a înregistrării mărcii este distinct de cel stabilit prin art. 19 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, pentru a formula opoziţie la înregistrarea mărcii, este obiectiv justificat de diferenţa regimului juridic care caracterizează cele două acţiuni: acţiunea în constatarea nulităţii, cale judiciară, şi opoziţia împotriva deciziei Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci - cale administrativă. Chiar dacă sub aspectul sferei titularilor îndreptăţiţi şi al unora dintre motivele pentru care pot fi declanşate cele două acţiuni prezintă similitudini, aceasta nu poate conduce la concluzia identităţii lor. Astfel, opoziţia a fost pusă la dispoziţia oricărei persoane interesate, care poate observa dacă cineva încearcă să înregistreze marca respectivă pentru alte produse sau servicii, astfel încât să se poată opune din timp înregistrării şi folosirii în mod neloial a renumelui mărcii respective, în timp ce acţiunea în anulare se situează, în timp, ulterior înregistrării mărcii, sancţionând tocmai nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru înregistrarea sa validă. De asemenea, faptul că termenul pentru introducerea unei acţiuni în anulare a înregistrării mărcii, când aceasta a fost solicitată cu rea-credinţă, este diferit de cel stabilit pentru introducerea unei acţiuni în anulare a înregistrării mărcii, când aceasta s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 84/1998, dă expresie opţiunii legiuitorului, care, în mod raţional şi obiectiv, în considerarea unor situaţii juridice diferite, a instituit reguli procedurale distincte. Având în vederea menirea diferită a fiecăreia dintre cele două acţiuni, Curtea constată că este pe deplin justificată instituirea unor termene diferite pentru declanşarea acestora şi totodată aplicarea unui tratament juridic diferit. De altfel, Curtea observă că reglementări similare se regăsesc şi în Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE) seria L nr. 78 din 24 martie 2009. Astfel, dispoziţiile art. 41 din regulament consacră posibilitatea de a formula opoziţie la înregistrarea mărcii, iar cele ale art. 56, posibilitatea de a solicita anularea mărcii comunitare. Curtea constată totodată că nici critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 45 şi 135 din Constituţie nu poate fi reţinută. Dispoziţiile art. 45 din Legea fundamentală consacră libertatea economică, constând în accesul liber pe care îl are oricare persoană la activitatea economică, posibilitatea de a manifesta libera iniţiativă şi de a exercita aceste drepturi „în condiţiile legii“. Astfel, libertatea economică nu apare ca un drept absolut al persoanei, ci este condiţionată de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale. Altfel spus, libertatea economică nu se poate manifesta decât în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor. În acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat, spre exemplu, prin Decizia nr. 99 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011. De asemenea, în virtutea art. 135 alin. (2) din Constituţie, statul are obligaţia să acţioneze pentru apărarea intereselor generale ale societăţii în cadrul mecanismului complex al economiei de piaţă, iar operatorii economici trebuie să se integreze cadrului constituţional, în concordanţă cu interesul public, la care statul este obligat să vegheze. În aceste condiţii, dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate nu reprezintă altceva decât o valorificare a regulilor constituţionale privind libertatea economică şi economia. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, excepţie ridicată de Halis Koc în Dosarul nr. 22.907/3/2009 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 31 mai 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Simina Gagu