Decizia Nr.7 din 15.04.2013

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Dosar nr. 4/2013

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 4/2013 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 27² alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror şef adjunct.La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind natura juridică a termenului de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, la dispoziţia creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanţa de executare cu validarea popririi.Doamna judecător Rodica Aida Popa, preşedintele completului de judecată, constatând că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, pentru susţinerea recursului în interesul legii.Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, astfel cum a fost formulat şi motivat în scris, şi a solicitat admiterea acestuia ca urmare a constatării existenţei unei jurisprudenţe neunitare cu privire la natura juridică a termenului de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, la dispoziţia creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanţa de executare cu validarea popririi.Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Rodica Aida Popa, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:1. Problema de drept care a generat practica neunitarăRecursul în interesul legii vizează natura juridică a termenului de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, la dispoziţia creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanţa de executare cu validarea popririi.2. Examenul jurisprudenţialPrin recursul în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la natura juridică a termenului de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, la dispoziţia creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanţa de executare cu validarea popririi.3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti3.1. Unele instanţe de judecată au apreciat că termenul de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă este unul imperativ, nerespectarea sa atrăgând decăderea creditorului, debitorului sau organului de executare din dreptul de a solicita instanţei de executare validarea popririi. Aceste instanţe au reţinut, în esenţă, că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 460 din Codul de procedură civilă cu dispoziţiile art. 456 din acelaşi cod rezultă că terţul poprit trebuie să îşi îndeplinească obligaţia în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, iar creditorul poate, dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte această obligaţie, să ceară, în termen de 3 luni de la data când acesta trebuia să îşi execute obligaţia, validarea popririi. S-a reţinut, de asemenea, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 din Codul de procedură civilă, întrucât cererea de validare reprezintă un act de procedură, în sensul acestei norme legale, în situaţia în care nu este formulată în termenul de 3 luni prevăzut de lege în favoarea celor în drept să ceară validarea, termen al cărui punct de plecare este clar delimitat de lege, anume expirarea celor 15 zile de la data când terţul a primit înştiinţarea de efectuare a popririi, în cauză, operează decăderea, ca sancţiune de drept procesual civil pentru neefectuarea în termen a actelor de procedură. Prin urmare, reţin aceste instanţe, terţul poprit nu are la dispoziţie un termen de 3 luni pentru îndeplinirea obligaţiei, ci acest termen este pentru creditor şi numai înlăuntrul acestuia el poate formula cererea de validare a popririi, după expirarea acestui termen cererea fiind tardivă, astfel încât acest termen nu este unul prohibitiv, ci unul imperativ din punctul de vedere al caracterului său.3.2. Alte instanţe au avut un punct de vedere contrar celui expus anterior, în sensul că termenul de 3 luni prevăzut de art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă este unul prohibitiv, care împiedică formularea cererii de validare a popririi înainte de împlinirea lui. Prin urmare, consideră aceste instanţe, formularea cererii de validare a popririi după împlinirea acestui termen nu este supusă vreunei sancţiuni, dar este, totuşi, limitată de împlinirea termenului de perimare a executării silite, de 6 luni, prevăzut de art. 389 din Codul de procedură civilă.4. Opinia procurorului generalProcurorul general a opinat în sensul că prima orientare jurisprudenţială, conform căreia termenul de 3 luni prevăzut de dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă este un termen de procedură, înlăuntrul căruia trebuie îndeplinit un anumit act, nerespectarea acestuia fiind sancţionată cu decăderea, este în acord cu litera şi spiritul legii.În esenţă, procurorul general a argumentat în sensul că termenul în discuţie este unul procedural, imperativ, natura acestuia decurgând din raţiunea şi finalitatea avute în vedere de legiuitor la reglementarea lui, aceea de a imprima celeritate în desfăşurarea fazei execuţionale a procedurii. Or, în lipsa unui termen pentru introducerea cererii de validare a popririi sau în situaţia în care s-ar accepta teza caracterului prohibitiv al termenului, s-ar ajunge la situaţia de neconceput ca o asemenea cerere să poată fi introdusă oricând, ceea ce ar avea drept consecinţă menţinerea şi perpetuarea unei stări de incertitudine în care s-ar găsi subiectele de drept implicate în procedura popririi.5. Raportul asupra recursului în interesul legiiRaportul cuprinde soluţiile diferite date de instanţele judecătoreşti problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează acestea, constată că problema de drept în discuţie nu se regăseşte în doctrina şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi propune un proiect de soluţie care împărtăşeşte practica judecătorească ce consideră că natura juridică a termenului de 3 luni, reglementat de dispoziţiile art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, este aceea a unui termen procesual, imperativ, a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii din dreptul de a introduce cererea de validare a popririi.6. Înalta CurteÎnalta Curte a fost învestită, pe calea recursului în interesul legii, cu pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, referitor la natura juridică a termenului de 3 luni, prevăzut la dispoziţia creditorului, debitorului sau organului de executare, pentru a sesiza instanţa de executare cu validarea popririi.Instituţia popririi, ca modalitate de executare silită indirectă asupra bunurilor mobile, a cunoscut modificări substanţiale de reglementare prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005.Anterior acestei reglementări, în procedura de înfiinţare şi validare a popririi, instanţa de judecată avea un rol principal, deoarece, după depunerea cererii de executare de către creditor, preşedintele ordona facerea popririi prin comunicarea ei celui de-al treilea şi dispunea citarea acestuia şi a datornicului, precum şi comunicarea către aceştia a copiei de pe cererea de poprire (art. 455 din Codul de procedură civilă), iar dacă se dovedea că terţul poprit este dator, instanţa valida poprirea condamnând pe terţul poprit să plătească suma poprită creditorului (art. 457 din Codul de procedură civilă).Prin urmare, înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005, atât înfiinţarea, cât şi validarea popririi erau faze obligatorii în cadrul procedurii executării silite mobiliare prin poprire.În sistemul procesual instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005, poprirea poate parcurge doar în unele cazuri două faze, aceea a înfiinţării şi aceea a validării popririi, deoarece simplificarea formelor execuţionale a constituit unul din obiectivele actului normativ în discuţie.Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, aşa cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005, dacă terţul poprit nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin pentru efectuarea popririi, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi.Şi acest text a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, astfel încât, la data sesizării instanţei supreme cu recursul în interesul legii, forma în vigoare a articolului avea următorul conţinut: „Dacă terţul poprit nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanţa de executare, în vederea validării popririi“.Se constată că această dispoziţie legală reglementează validarea popririi doar ca o procedură de excepţie, determinată de conduita terţului poprit, spre deosebire de vechea reglementare, care instituia regula popririi urmată de validare în toate situaţiile, indiferent de conduita terţului poprit.Această situaţie este justificată de faptul că art. 456 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005, instituie o serie de obligaţii în sarcina terţului poprit care, în termen de 15 zile de la comunicarea popririi, trebuie să consemneze suma de bani sau să indisponibilizeze bunurile poprite şi să trimită dovada executorului sau să plătească direct creditorului suma cuvenită acestuia.În situaţia în care terţul poprit nu respectă obligaţiile instituite prin art. 456 din Codul de procedură civilă, creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi, în termen de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă.Acest termen a fost interpretat diferit în practica instanţelor de judecată, unele instanţe reţinând că art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă instituie un termen imperativ, a cărui nerespectare atrage decăderea din dreptul de a solicita instanţei de executare validarea popririi, alte instanţe reţinând, dimpotrivă, că acest text de lege instituie un termen prohibitiv, care împiedică formularea cererii de validare a popririi înainte de împlinirea lui.Pentru determinarea naturii juridice a acestui termen trebuie subliniat faptul că termenul procedural este intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau este oprit să se facă un anumit act de procedură. Această definire a termenului procedural impune în mod logic un prim criteriu de clasificare, în termene imperative (peremptorii) sau prohibitive (dilatorii), în funcţie de caracterul lor.Se constată că termenul prevăzut de art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă este un termen imperativ, pentru că înăuntrul acestuia trebuie îndeplinit actul de procedură care constă în sesizarea instanţei cu cererea de validare a popririi.Este total lipsită de fundament argumentarea instanţelor care au considerat caracterul prohibitiv al acestui termen, atât timp cât art. 460 alin. 1 reglementează obligaţia pozitivă de a face un act de procedură şi nu o obligaţie negativă, de a nu face respectivul act.Termenul în discuţie este, deopotrivă, şi un termen legal, fix şi absolut, deoarece legea îl impune, iar nerespectarea lui, în lipsa unor alte dispoziţii contrare, afectează eficacitatea sesizării instanţei de executare prin intervenirea sancţiunii decăderii.În ceea ce priveşte sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării termenului de 3 luni, impus de art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă, au fost şi instanţe care au apreciat că, deşi termenul este legal şi absolut, nerespectarea lui nu poate atrage sancţiunea decăderii, deoarece legea nu impune o astfel de sancţiune. Cu privire la acest aspect se reţine că, potrivit art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui altui act de procedură în termenul legal atrag decăderea, în afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.Prin urmare, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă sancţiunea decăderii pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient faptul că partea nu şi-a exercitat dreptul procedural în termenul peremptoriu fixat de lege.În condiţiile în care Codul de procedură civilă instituie ca regulă decăderea pentru nerespectarea termenelor imperative prevăzute de lege, aceasta operează ori de câte ori există un termen legal şi imperativ înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul procedural, iar legea nu prevede o derogare expresă de la sancţiunea decăderii.Aşa cum s-a arătat, sistemul execuţional stabilit prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 219/2005, a instituit o procedură mai accelerată de executare şi a schimbat reglementarea instituţiei formei de executare silită prin poprire, instituind ca regulă executarea fără validare.În condiţiile în care validarea popririi apare ca o procedură specială, justificată de nerespectarea de către terţul poprit a obligaţiilor legale, reglementarea unui termen de sesizare a instanţei, care nu ar fi supus unei sancţiuni procedurale, prin care să se sancţioneze conduita neglijentă a părţii care nu şi-a exercitat în termen dreptul procedural, ar fi nu numai în dezacord cu dispoziţiile art. 103 alin. 1 din Codul de procedură civilă, dar şi lipsită de logică, golind de conţinut atât scopul legiuitorului de a eficientiza şi accelera procedura execuţională, cât şi caracterul special al procedurii validării popririi.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEÎn numele legiiDECIDE:Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:În interpretarea şi aplicarea art. 460 alin. 1 din Codul de procedură civilă stabileşte că termenul de 3 luni de la data când terţul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, în care creditorul, debitorul sau organul de executare poate sesiza instanţa de executare în vederea validării popririi, este un termen imperativ (peremptoriu), legal, fix şi absolut, a cărui nerespectare atrage sancţiunea decăderii.Obligatorie.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2013.Vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,Rodica Aida PopaMagistrat-asistent,Aurel Segărceanu