DECIZIE Nr.
694 din 20 mai 2010
asupra exceptiei de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006
pentru modificarea si completarea Codului de procedura penala, precum si pentru
modificarea altor legi, referitoare la modificarea dispozitiilor art. 385 9 alin.
1 pct. 12 din Codul de procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 392 din 14 iunie 2010
Tudorel Toader - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu
-judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Marinela Mincă - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 184 din Legea nr.
356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură
penală, precum şi pentru modificarea altor legi, referitoare la
modificarea dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 12 din Codul
de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Lata în
Dosarul nr. 78/62/2005 al Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Secţia penală.
Dezbaterile au avut loc în ziua de 11 mai 2010 şi
au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea
dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat
pronunţarea pentru 20 mai 2010.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 31 august 2009,
pronunţată în Dosarul nr. 78/62/2005, Inalta Curte de Casaţie
şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru
modificarea altor legi, în ce priveşte partea de modificare a dispoziţiilor
art. 3859 alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală, excepţie
ridicată de Vasile Lata în dosarul de mai sus.
In motivarea excepţiei de
neconstituţionalitate autorul acesteia
susţine că prevederile legale menţionate încalcă
dispoziţiile constituţionale ale art. 21 referitoare la Accesul
liber la justiţie, ale art. 53 referitoare la Restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi
art. 20 referitoare la Tratatele internaţionale privind drepturile
omului raportate la dispoziţiile art. 13 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
referitoare la Dreptul la un recurs efectiv, deoarece prin abrogarea
posibilităţii de a contesta pe calea recursului o hotărâre
nelegală atunci când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei
infracţiuni este afectat tocmai dreptul la un recurs efectiv, care trebuie
să asigure o reparaţie adecvată.
In susţinerea tezei
neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale contestate,
autorul excepţiei face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale
nr. 783/2009 prin care Curtea a constatat că este
neconstituţională abrogarea art. 3859 alin. 1 pct. 171
din Codul de procedură penală, care prevedea că se poate face
recurs când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre
s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie -
Secţia penală opinează că
excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernul şi Avocatul
Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.
47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate
îl constituie dispoziţiile art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august
2006, referitoare la modificarea dispoziţiilor art. 3859 alin.
1 pct. 12 din Codul de procedură penală, care au următorul
conţinut: „Codul de procedură penală, republicat în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările
şi completările ulterioare, se modifică şi se completează
după cum urmează: [...]
184. La articolul 3859, punctele 7
şi 12 ale alineatului 1 vor avea următorul cuprins:
,,[.....]
12. când instanţa a pronunţat o
hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care
condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor
prevăzute în art. 334-337;".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea constată că, potrivit actelor existente la dosar, autorul
excepţiei a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii
prevăzute şi pedepsite de art. 254 alin. 1 din Codul penal raportat
la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi
sancţionarea faptelor de corupţie şi, după ce instanţa
de fond l-a achitat reţinând că nu sunt întrunite elementele
constitutive ale infracţiunii, lipsind latura subiectivă şi cea
obiectivă, instanţa de apel l-a condamnat la o pedeapsă
privativă de libertate. Pentru acest motiv, inculpatul a formulat recurs
împotriva soluţiei pronunţate în apel şi care constituie
obiectul Dosarului nr. 78/62/2005 al Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie - Secţia penală, dosar în care a fost invocată
prezenta excepţie de neconstituţionalitate.
Autorul excepţiei arată, ca urmare a
modificărilor aduse Codului de procedură penală, că prin
textul legal criticat nu mai poate contesta pe calea recursului o hotărâre
nelegală ce vizează incidenţa unui caz de achitare, şi
anume acela când nu sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii. Prin urmare, consideră că i-a fost restrâns până
la anihilare accesul la justiţie şi la un recurs efectiv.
Faţă de aceste susţineri, Curtea
găseşte excepţia de neconstituţionalitate întemeiată
şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:
Accesul la justiţie, consacrat de art. 21 din
Constituţia României, presupune posibilitatea concretă de a uza de
toate mijloacele procesuale pentru apărarea unui drept sau interes
legitim, inclusiv împotriva unei condamnări posibil incorecte, sens în
care, potrivit art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, „Orice persoană declarată
vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul
să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a
condamnării sale de către o jurisdicţie superioară." Prin
urmare, Curtea constată că autorului excepţiei, condamnat fiind
pentru prima dată în apel, i-a fost suprimat accesul efectiv la o cale de
atac în faţa unei jurisdicţii superioare, cu scopul de a contesta
decizia prin care a fost declarat vinovat. Chiar dacă acest examen poate
fi limitat din raţiuni ce justifică un scop legitim, restrângerea nu
trebuie să golească reexaminarea de sensul, de esenţa sa.
Aceleaşi raţiuni le consacră şi Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
în art. 13 referitoare la Dreptul la un recurs efectiv. Astfel, textul
permite invocarea în substanţă a drepturilor şi
libertăţilor garantate de Convenţie, pentru că un recurs
efectiv (fie el apel sau recurs, aşa cum este definit de Codul de
procedură penală român) vizează orice posibilă
încălcare imputabilă autorităţilor, mai cu seamă
atunci când pretinsa lezare a dreptului a fost comisă de persoane oficiale
în exerciţiul funcţiilor lor. Dreptul în cauză este unul subiectiv
de natură procedurală şi poate fi invocat atunci când
legiuitorul, ca autoritate publică, l-a afectat prin acţiunea sau
omisiunea sa. Or, imposibilitatea părţii interesate de a invoca o
interpretare posibil eronată a probelor de natură a stabili incorect
dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale unei
infracţiuni afectează dreptul la apărare, prin inexistenţa
unui proces echitabil care să asigure, între altele, accesul în faţa
unei jurisdicţii superioare pentru a dispune cu privire la redresarea
situaţiei litigioase, adică la existenţa unei încălcări
denunţate, la înlăturarea ei şi a consecinţelor sale pentru
titular. Aceasta întrucât caracterul efectiv al unei căi de atac impune ca
aceasta să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri
contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe
apar ca potenţial ireversibile. Or, înlăturarea din legislaţia
procedural română a posibilităţii de a contesta pe calea
recursului o hotărâre când nu sunt întrunite elementele constitutive ale
unei infracţiuni generează incapacitatea de reparaţie a urmărilor
pe care le-ar putea produce o condamnare posibil eronată.
Aşa fiind, Curtea constată că autorul
excepţiei trebuie să aibă un acces neîngrădit la o
instanţă superioară pentru a contesta o asemenea decizie. Chiar
dacă incidenţa reclamată este situată pe tărâmul
căii ordinare de atac a recursului, Curtea constată că acest caz
de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în
existenţa sau inexistenţa lor, în împrejurările în care au fost
comise, fie prin luarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin
denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi
influenţat soluţia adoptată. Or, reţinerea unei
împrejurări esenţiale fără ca probele administrate să
o susţină sau nereţinerea unei împrejurări esenţiale,
deşi probele administrate o confirmau, sunt ipoteze rezultate dintr-o
reală denaturare a acestora şi care justifică pe deplin
necesitatea menţinerii în legislaţie a unei asemenea
posibilităţi de cenzură ce vizează aspecte de evidentă
lipsă a legalităţii unei hotărâri penale, care se
circumscriu lato sensuîn sfera principiului referitor la dreptul la un
proces echitabil şi la un recurs efectiv, lată de ce, chiar dacă
motivul de casaţie referitor la întrunirea elementelor constitutive ale
unei infracţiuni atinge starea de fapt, în drept el vizează modul
judicios în care latura de drept a cauzei a fost rezolvată prin corecta
interpretare şi aplicare a legii şi mai ales prin evitarea
oricărei încălcări a normelor de drept de natură a influenţa
rezolvarea cauzei. O asemenea analiză nu echivalează însă cu
transformarea recursului într-o cale de atac prin care se examinează cauza
sub toate aspectele. Dimpotrivă, se menţine caracterul său de
jurisdicţie exercitabilă numai în cazuri strict determinate definite lato
sensu ca violări ale legii, ducând la o judecată care nu
poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra legalităţii
hotărârii anterior pronunţate, legalitate ce va fi validată doar
ca urmare a aprecierii probelor deja existente la dosar.
Pe cale de consecinţă, Curtea constată
că, prin eliminarea posibilităţii de a contesta pe calea
recursului o hotărâre judecătorească atunci când nu sunt
întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, închide
părţii interesate calea valorificării efective a dreptului
încălcat, sens în care dispoziţiile art. I pct. 184 din Legea nr.
356/2006 în ce priveşte partea referitoare la modificarea
dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 12 din Codul de
procedură penală contravin dispoziţiilor constituţionale
ale art. 21 şi ale art. 20 raportate la art. 13 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
De asemenea, Curtea mai constată că
argumentele prezentei decizii nu echivalează cu instituirea
nelimitată a unor alte căi de atac, chiar dacă o pretinsă
condamnare nelegală a fost pronunţată în recurs, deoarece
legislaţia procedural penală română, ce cuprinde 3 grade de
jurisdicţie, este apreciată ca suficientă pentru a se da
garanţie şi efectivitate drepturilor pretins încălcate.
In sfârşit, Curtea constată că, în acord
cu jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia Plenului Curţii
Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale
pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, puterea de
lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi
deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai
dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta.
Astfel, Curtea reţine că atât considerentele, cât şi
dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu
aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. In
consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv
autorităţile şi instituţiile publice urmează, în
aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea
Constituţională în considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi
al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate
ridicată de Vasile Lata în Dosarul nr. 78/62/2005 al Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi
constată că dispoziţiile art. I pct. 184 din Legea nr. 356/2006
pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală,
precum şi pentru modificarea altor legi, referitoare la modificarea
dispoziţiilor art. 3859 alin. 1 pct. 12 din Codul de
procedură penală sunt neconstituţionale.
Decizia se comunică celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial
al României, Partea I.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 mai 2010.
PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. TUDOREL TOADER
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru