DECIZIE Nr.
647 din 11 mai 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianti si consumatori
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 410 din 21 iunie 2010
Tudorel Toader - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Simona Ricu - procuror
Benke Karoly -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1)şi (2) din Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi
şi consumatori, excepţie invocată de Societatea Comercială „Ralfi IFN" -
S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 4.207/200/2009 al Judecătoriei Buzău.
La apelul nominal, se constată lipsa părţilor, faţă de
care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă
cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că excepţia de
neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând, în acest sens, jurisprudenţa
Curţii Constituţionale.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din data de 16 octombrie 2009,
pronunţată în Dosarul nr. 4.207/200/2009, Judecătoria Buzău a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13
alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din
contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, excepţie invocată
de Societatea Comercială „Ralfi IFN" - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză
având ca obiect judecarea unor aspecte constatate printr-un proces-verbal
întocmit de Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Buzău.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile criticate conferă
instanţelor de judecată atribuţii care aparţin competenţei exclusive a puterii
executive, şi anume investigarea unor presupuse încălcări a legii
contravenţionale şi aplicarea de sancţiuni contravenţionale. Se mai arată că
procesul-verbal de constatare emis de Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor poate fi anulat doar în situaţia în care instanţa de judecată
constată existenţa clauzelor abuzive, însă, în ipoteza în care procesul-verbal
conţine vicii grave de formă, nu se poate dispune anularea acestuia, iar
instanţa de judecată trebuie, practic, să suplinească lipsurile sau să ratifice
actul respectiv de sancţionare.
Se mai apreciază că textul criticat limitează, din
punct de vedere procesual, participarea părţii care sesizează instanţa de
judecată, întrucât singura argumentaţie pe care autoritatea o prezintă
instanţei este o simplă supoziţie. Totodată, această supoziţie trebuie să fie
susţinută şi argumentată de instanţa de judecată, ceea ce încalcă principiul
egalităţii părţilor în cadrul procesului din moment ce presupusul contravenient
nu poate fi egalul instanţei de judecată. Se consideră că actul de
sancţionare nu poate fi însăşi hotărârea instanţei de judecată din moment ce
singurul remediu judiciar împotriva acesteia este doar recursul, etapă
procesuală care nu permite administrarea unui probatoriu complet. Se arată că
instanţa de judecată ar trebui să verifice legalitatea şi temeinicia
procesului-verbal de constatare a contravenţiei, şi nu să dispună chiar ea
sancţionarea contravenţională.
In fine, se arată că textul criticat este
neconstituţional în măsura în care din interpretarea sa se poate deduce că
instanţa de judecată poate declara caracterul abuziv al oricărei clauze
contractuale decât cea cu care a fost sesizată sau că aceasta poate nesocoti
lipsurile procesului-verbal de constatare.
Judecătoria Buzău apreciază
că normele criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale invocate şi, prin
urmare, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernul şi Avocatul Poporului nu au
comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile
legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.
47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze prezenta excepţie.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie întregul text al art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008, cu
modificările şi completările ulterioare, din moment ce acesta are doar două
alineate. Textul de lege criticat are următorul cuprins:
„Art. 13. - (1)
Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract,
aplică sancţiunea contravenţională conform art. 16 şi dispune, sub sancţiunea
daunelor, modificarea clauzelor contractuale, în măsura în care contractul
rămâne în fiinţă, sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese, după
caz.
(2) In caz contrar, instanţa va anula
procesul-verbal întocmit."
Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei
sunt cele ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului
puterilor şi ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi
dispoziţiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale
invocate, Curtea constată următoarele:
Prin Decizia nr. 1.535 din 17 noiembrie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 25 ianuarie 2010, Curtea
a statuat că „fie că este sesizată direct de către consumator, fie prin
intermediul procesului-verbal de constatare a faptelor contrare legii întocmit
de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor sau de specialiştii autorizaţi ai organelor administraţiei
publice, instanţa este unica autoritate care se va pronunţa asupra existenţei
sau inexistenţei clauzelor abuzive dintr-un contract".
Curtea a mai reţinut că art. 13 din lege, pe lângă
răspunderea civilă delictuală pe care o reglementează, prevede şi o răspundere
contravenţională, din moment ce fapta ilicită este sancţionată cu amendă
contravenţională. Curtea a arătat că „împrejurarea că actul de sesizare al
instanţei, care circumscrie cadrul procesual al controlului efectuat de către
aceasta, este diferit în funcţie de calea aleasă de persoana care are calitatea
de consumator nu impietează cu nimic asupra dreptului la apărare al
comerciantului. In faţa instanţei de judecată, părţile au în egală măsură
posibilitatea de a-şi exercita garanţiile prevăzute de legea procesual civilă,
formulând apărările pe care le consideră pertinente şi utile cauzei".
Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat, în ceea ce
priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie,
care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, că, „aplicând
sancţiunea contravenţională, în urma verificării procesului-verbal întocmit de
reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor sau de specialiştii autorizaţi ai organelor administraţiei
publice, instanţa, de fapt, confirmă existenţa clauzelor abuzive în contract,
constatate de organul administrativ, stabilind, pe această cale răspunderea
contravenientului. Existenţa acestei proceduri de sancţionare a faptelor
contrare legii în domeniul clauzelor abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori nu impietează asupra principiului privind separaţia
puterilor în stat, constituind tocmai expresia aplicării acestui principiu
constituţional, în accepţiunea sa plenară, care include echilibrul şi controlul
reciproc al puterilor în stat".
Considerentele reţinute de Curte în decizia menţionată
sunt valabile şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi, de
natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei acesteia.
Distinct de cele arătate prin decizia menţionată,
Curtea constată că, potrivit art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr.
2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, „în cazul în care prin
actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu se prevede
altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi
sancţiunea". Or, în cazul de faţă, procesul-verbal de constatare a
contravenţiei este întocmit de agentul constatator prevăzut de art. 8 din Legea
nr. 193/2000, iar sancţionarea contravenţiei constatate se face de instanţa de
judecată, în urma administrării probatoriului necesar. Instanţa de judecată se
pronunţă numai cu privire la ceea ce a fost sesizată prin procesul-verbal de
constatare, astfel încât ex officio nu poate sancţiona contravenţional
un comerciant pentru clauze abuzive despre care nu se face vorbire în
procesul-verbal de constatare.
Chiar dacă procesul-verbal de constatare nu conţine
elementele prevăzute de art. 16 din ordonanţă, instanţa de judecată le poate
îndrepta în urma administrării probatoriului necesar. Un asemenea aspect este
justificat de faptul că procesul-verbal de constatare a unei contravenţii nu
produce eo ipso consecinţe juridice în raport cu comerciantul, dar şi de
faptul că sancţionarea contravenţională se dispune de o instanţă
judecătorească, şi nu de vreun corp administrativ. In această situaţie nu se
poate susţine încălcarea art. 21 din Constituţie (a se vedea în acest sens şi
Decizia nr. 194 din 12 februarie 2009, unde Curtea, în mod ritos, a statuat că „actele
de control constatatoare ale unor situaţii de fapt nu pot forma obiectul unor
cereri adresate instanţelor de contencios administrativ din moment ce acestea
nu produc, în mod direct, efecte juridice cu privire la persoana controlată").
Singurul caz în care are competenţa de a anula actul
organului constatator este atunci când constată că aprecierea organului de
constatare prevăzut de art. 8 din Legea nr. 193/2000 cu privire la clauza
pretins abuzivă nu este reală.
In fine, Curtea observă că, în procedura reglementată
de art. 14 din lege, diferendul dintre consumator şi comerciant poate parcurge
3 grade de jurisdicţie, însă, în cazul art. 13 din lege, diferendul dintre
organul de constatare şi comerciant poate parcurge două grade de jurisdicţie.
Un asemenea tratament juridic nu încalcă art. 21 din Constituţie, întrucât
acest text constituţional nu impune legiuitorului obligaţia reglementării
accesului la toate gradele de jurisdicţie. Astfel cum s-a arătat mai sus,
există o diferenţă specifică între prevederile art. 13 şi art. 14 din lege, în
sensul că primul text reglementează şi o răspundere contravenţională, pe lângă
răspunderea civilă delictuală comună ambelor texte de lege, ceea ce a şi
determinat legiuitorul să instituie proceduri de judecată diferite. O atare
competenţă a legiuitorului rezultă, fără tăgadă, din prevederile art. 126 alin.
(2) din Constituţie.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11
alin. (1)lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi
şi consumatori, excepţie invocată de Societatea Comercială „Ralfi IFN" -
S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 4.207/200/2009 al Judecătoriei Buzău.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 mai 2010.
PREŞEDINTE,
prof. univ. dr. TUDOREL TOADER
Magistrat-asistent,
Benke Karoly