Decizia Nr.64 din 25.09.2017

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT Dosar nr. 1.535/1/2017

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 1.535/1/2017, la care a fost conexat Dosarul nr. 1.536/1/2017, este constituit conform dispoziţiilor art. XIX alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, şi ale art. 27⁴ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul Î.C.C.J.).Şedinţa este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent la Secţiile Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulamentul Î.C.C.J.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizările formulate de Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarele nr. 6.793/190/2015 şi nr. 8.529/314/2015, conexate în cadrul Dosarului nr. 1.535/1/2017, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:În interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 5 alin. (6) şi art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 96 alin. (1)-(3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale textului legal ce reglementează contravenţia în cauză, respectiv art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: (1) dacă sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce se poate considera aplicată doar prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia, fără a se preciza natura şi durata sancţiunii în cuprinsul procesului-verbal;(2) dacă se consideră că sancţiunea complementară se aplică de drept, prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia; (3) dacă sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce se consideră aplicată prin reţinerea permisului de conducere; (4) dacă nelegalitatea aplicării sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce se poate invoca, din oficiu, de către instanţă. Magistratul-asistent prezintă referatul, arătând că, la solicitarea instanţei supreme, instanţele de judecată au comunicat hotărâri judecătoreşti şi puncte de vedere referitoare la problemele de drept supuse dezlegării, din analiza cărora rezultă că există o bogată şi diversificată jurisprudenţă cu privire la acestea; se arată, de asemenea, că a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul-raportor, actul fiind comunicat, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţilor, care nu şi-au exprimat punctul de vedere.În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării1. Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierile din 5 aprilie 2017, pronunţate în dosarele nr. 6.793/190/2015 şi nr. 8.529/314/2015, conexate în cadrul Dosarului nr. 1.535/1/2017, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept:În interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 5 alin. (6) şi art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001), ale art. 96 alin. (1)-(3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002), şi ale textului legal ce reglementează contravenţia în cauză, respectiv art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: (1) dacă sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce se poate considera aplicată doar prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia, fără a se preciza natura şi durata sancţiunii în cuprinsul procesului-verbal; (2) dacă se consideră că sancţiunea complementară se aplică de drept, prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia; (3) dacă sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce se consideră aplicată prin reţinerea permisului de conducere; (4) dacă nelegalitatea aplicării sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce se poate invoca, din oficiu, de către instanţă. II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina2. Prin Sentinţa nr. 149 din 10.02.2016, Judecătoria Vatra Dornei a respins, ca nefondată, plângerea contravenţională formulată de petentul persoană fizică împotriva procesului-verbal de contravenţie din 2.07.2015, emis de intimatul I.P.J. Suceava, prin care petentul a fost sancţionat contravenţional cu avertisment şi i s-a aplicat sancţiunea complementară a reţinerii permisului de conducere, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 48, art. 49 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi sancţionată de art. 102 alin. (3) lit. e) din acelaşi act normativ.3. S-a reţinut, prin actul contestat, că petentul a condus autoturismul, în interiorul localităţii, cu viteza de 104 km/h, fiind înregistrat cu aparatul radar. 4. Instanţa de fond a reţinut că, la emiterea actului contestat, au fost respectate dispoziţiile legale, nefiind incidentă niciuna din cauzele de nulitate ce ar putea fi constatate din oficiu. 5. În legătură cu indicarea greşită a datei săvârşirii contravenţiei, respectiv 22.07.2015 în loc de 2.07.2015, instanţa a considerat că procesul-verbal de contravenţie contestat conţine o eroare materială cu privire la prima cifră a zilei, menţionându-se cifra „2" în loc de „0", eroare ce nu poate fi asimilată cu lipsa menţiunilor cu privire la data săvârşirii contravenţiei, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi nu se impune anularea procesului-verbal de contravenţie. 6. S-a reţinut că procesul-verbal de contravenţie este temeinic, constatându-se existenţa faptei aşa cum este descrisă în actul contestat. 7. Instanţa de fond a apreciat că, prin raportare la criteriile stabilite jurisprudenţial de C.E.D.O., petentul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, revenind autorităţilor statului sarcina dovedirii existenţei faptei imputate.8. Astfel, din probele administrate reiese că viteza autoturismului condus de petent a fost înregistrată cu un mijloc tehnic montat pe autoturismul cu numărul de înmatriculare MAI 34800 ce aparţine I.P.J. Suceava, cinemometrul utilizat este verificat metrologic, conform art. 109 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, fiind autorizat să efectueze înregistrări în regim staţionar şi de deplasare, potrivit buletinului de verificare metrologic din 31.03.2015, cu termen de valabilitate până în 31.03.2016, iar agentul constatator este atestat să folosească şi să exploateze echipamentul video de supraveghere a traficului rutier şi de măsurare a vitezei de deplasare a autovehiculelor.9. De asemenea, fotografiile depuse la dosar cuprind toate menţiunile prevăzute de pct. 3.5.1 din Norma de metrologie legală NML 021-05 „Aparate pentru măsurarea vitezei de circulaţie a autovehiculelor (cinemometre)ˮ, aprobată prin Ordinul directorului general al Biroului Român de Metrologie Legală nr. 301/2005, cu modificările şi completările ulterioare (Norma de metrologie legală NML 021-05), iar din succesiunea lor cronologică rezultă că autovehiculul din fotografii este acelaşi cu autovehiculul condus de petent.10. Pe cale de consecinţă, a reţinut instanţa de fond, prezumţia de nevinovăţie a petentului a fost răsturnată de către intimat, care a depus la dosar probe tehnice, din care reiese comiterea faptei aşa cum este reţinută în procesul-verbal atacat, iar la constarea abaterii au fost respectate toate normele legale incidente.11. În ceea ce priveşte critica petentului cu privire la existenţa marjei de eroare a aparatului radar, instanţa de fond a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât incidenţa erorilor maxime tolerate de lege pentru aparatele radar este aplicabilă numai cu ocazia efectuării evaluărilor acestora în vederea acordării aprobărilor de model (omologare) şi verificărilor metrologice periodice. 12. De asemenea, prima instanţă a reţinut că sancţiunea este corect individualizată, în raport cu împrejurările concrete ale faptei, cu gradul de pericol social al acesteia şi cu persoana contravenientului.13. Împotriva hotărârii primei instanţe, petentul a formulat apel, solicitând modificarea sentinţei atacate, admiterea plângerii contravenţionale şi anularea procesului-verbal contestat.14. Apelantul a susţinut că, prin modalitatea în care agentul constatator a întocmit procesul-verbal, au fost încălcate dispoziţiile art. 96 alin. (1), art. 109 alin. (1) şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, precum şi prevederile art. 177 alin. (1), art. 180 alin. (1) şi art. 210 alin. (2) din Regulamentul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.391/2006, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul de aplicare), prin nemenţionarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pe timp limitat, alături de sancţiunea avertismentului şi de măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere, fapt de natură a aduce atingere dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din C.E.D.O., care impune şi accesul efectiv la o instanţă.III. Dispoziţiile legale supuse interpretării15. Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: Articolul 5(1) Sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare.(2) Sancţiunile contravenţionale principale sunt:a)avertismentul; b)amenda contravenţională; c)prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. d)*** Abrogată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2003 pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale, aprobată prin Legea nr. 28/2004. (3) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:a)confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; b)suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; c)închiderea unităţii; d)blocarea contului bancar; e)suspendarea activităţii agentului economic; f)retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; g)desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială. (4) Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare.(5) Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.(6) Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei.(7) Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare.(...) Articolul 10(1) Dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie.(2) Când contravenţiile au fost constatate prin acelaşi proces-verbal, sancţiunile contravenţionale se cumulează fără a putea depăşi dublul maximului amenzii prevăzut pentru contravenţia cea mai gravă sau, după caz, maximul general stabilit în prezenta ordonanţă pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.(3) În cazul în care la săvârşirea unei contravenţii au participat mai multe persoane, sancţiunea se va aplica fiecăreia separat.(...) CAP. III Aplicarea sancţiunilor contravenţionale Articolul 21(1) În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancţiunea.(2) Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancţiunea. În acest caz sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.(3) Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal. 16. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: Articolul 96(1) Sancţiunile contravenţionale complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege şi se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului.(2) Sancţiunile contravenţionale complementare sunt următoarele:a)aplicarea punctelor de penalizare; b)suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat; c)confiscarea bunurilor destinate săvârşirii contravenţiilor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă ori folosite în acest scop; d)imobilizarea vehiculului; e)radierea din oficiu a înmatriculării sau înregistrării vehiculului, în cazurile prevăzute la art. 17 alin. (4); f)*** Abrogată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 69/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice. (3) Pentru încălcarea unor norme la regimul circulaţiei, pe lângă sancţiunea principală sau, după caz, una dintre sancţiunile contravenţionale complementare prevăzute la alin. (2) lit. c), d) şi f), în cazurile prevăzute la art. 108 alin. (1) se aplică şi un număr de 2, 3, 4 sau 6 puncte de penalizare. (...) Articolul 102(...)
(3) Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte:(...) e)depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept17. Apelantul a susţinut că, prin modalitatea în care agentul constatator a întocmit procesul-verbal, au fost încălcate dispoziţiile art. 96 alin. (1), art. 109 alin. (1) şi art. 118 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, precum şi prevederile art. 177 alin. (1), art. 180 alin. (1) şi art. 210 alin. (2) din Regulamentul de aplicare, în sensul că nu a fost menţionată sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce pe timp limitat, alături de sancţiunea avertismentului şi de măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere, fapt de natură a aduce atingere dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din C.E.D.O.18. Prin aplicarea, deopotrivă, prin acelaşi proces-verbal de contravenţie, alături de sancţiunea principală, atât a măsurii tehnico-administrative a reţinerii permisului în vederea suspendării exercitării dreptului de a conduce, cât şi a sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce, se creează un caz de incompatibilitate, în raport cu prevederile art. 190 din Regulamentul de aplicare.19. Din coroborarea prevederilor art. 103 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi art. 181 alin. (1) şi art. 210 alin. (1) din Regulamentul de aplicare rezultă că sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce, inclusiv durata acesteia, fiind prevăzute prin însuşi textul incriminator menţionat în cuprinsul procesului-verbal, este propusă de agentul constatator şi aprobată de şeful poliţiei rutiere, prin raportul de reţinere.20. Intimatul a arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 97 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 şi art. 210 din Regulamentul de aplicare, reţinerea permisului de conducere este o măsură tehnico-administrativă care se dispune de poliţistul rutier, de regulă, odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulaţie. Perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai se consideră perioadă de suspendare a exercitării dreptului de a conduce. 21. Sancţiunile contravenţionale complementare se aplică prin acelaşi proces-verbal prin care se aplică şi sancţiunea principală a amenzii sau avertismentului, menţionându-se articolul ce prevede această măsură. Reglementarea de către legiuitor a aplicării obligatorii, împreună cu sancţiunea principală a amenzii, a sancţiunii complementare a reţinerii permisului de conducere sau a dovezii înlocuitoare a acestuia, nu este lăsată la aprecierea organului constatator, fiind consecinţa legăturii directe în care se află cu fapta sancţionată şi a pericolului social sporit al acesteia, aşa cum se arată şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 854 din 18.10.2012 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 12.12.2012).22. Sancţiunile contravenţionale complementare, având ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege, corespund unei necesităţi primordiale privind interesele siguranţei rutiere (Decizia Curţii Constituţionale nr. 427 din 7.04.2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 23.05.2011).23. Măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce este o măsură obligatorie, care produce efecte în virtutea legii; atât timp cât procesul-verbal de contravenţie a fost temeinic şi legal întocmit, viteza fiind măsurată cu un cinemometru aflat în perioada de valabilitate, suspendarea dreptului de a conduce nu poate fi lăsată la aprecierea agentului constatator ori a instanţei de judecată, într-o atare situaţie judecătorul fondului adăugând la prevederile legale.V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizareaA. Cu privire la admisibilitatea sesizării24. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept este nouă şi asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici a unei alte sesizări, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.25. În ce priveşte condiţia legală privind noutatea, instanţa de trimitere a precizat că aceasta trebuie privită şi din perspectiva implementării principiilor ce decurg din jurisprudenţa C.E.D.O., care califică sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce ca fiind sancţiune penală în sensul art. 6 din Convenţie. În acest sens au fost invocate cauzele Ioan Pop contra României (decizie de inadmisibilitate), Anghel contra României, Öztürk vs. Germania şi Huseyin Turan contra Turciei. Or, arată instanţa de trimitere, prin calificarea sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce drept sancţiune penală, este necesar a fi respectate garanţiile specifice acestei sancţiuni, care trebuie să fie clară, accesibilă şi previzibilă în ceea ce priveşte conţinutul şi, implicit, efectele sale, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita şi să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele ce decurg dintr-o anumită faptă.B. Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării26. Instanţa de trimitere a apreciat că, din cuprinsul dispoziţiilor art. 5 alin. (6) şi art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, precum şi ale art. 96 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, rezultă că sancţiunea complementară ar trebui să fie consemnată în cuprinsul procesului-verbal de contravenţie.27. Chiar dacă sancţiunea complementară este prevăzută în textul incriminator al contravenţiei pentru care este sancţionat contravenientul - în speţă art. 100 alin. (3) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 -, neconsemnarea acestei sancţiuni în însuşi procesul-verbal de contravenţie ridică un dubiu cu privire la aplicarea efectivă a acesteia.28. Fără a se preciza natura şi durata sancţiunii complementare se creează o incertitudine cu privire la aplicarea sau neaplicarea acestei sancţiuni, instanţa fiind în imposibilitate de a verifica respectarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, anume dacă sancţiunea s-a aplicat în limitele prevăzute de actul normativ.29. Din dispoziţiile art. 5 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 reiese că, la aplicarea sancţiunii complementare, se au în vedere natura şi gravitatea faptei; or, considerarea ca aplicată a sancţiunii, prin indicarea textului legal incriminator, ar putea lipsi de eficienţă acest text legal.30. Lipsa menţionării sancţiunii în cuprinsul procesului-verbal duce la imposibilitatea de a cunoaşte dacă aceasta este o omisiune a agentului constatator sau dacă acesta a înţeles să nu aplice sancţiunea respectivă, în cadrul operaţiunii de individualizare prevăzute de art. 5 alin. (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.31. În această situaţie nu s-ar putea cunoaşte dacă s-a aplicat sau nu de către agentul constatator sancţiunea complementară, iar considerarea sancţiunii ca aplicată, prin menţionarea doar a textului legal ce prevede sancţiunea, ar putea contraveni garanţiilor specifice unei sancţiuni penale, astfel cum a fost calificată în jurisprudenţa C.E.D.O.32. În cauză, agentul constatator a dispus aplicarea amenzii ca sancţiune principală, precum şi măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere prin bifarea căsuţei corespunzătoare, fără a mai menţiona în mod expres şi sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce.33. Măsura reţinerii permisului de conducere reprezintă o măsură tehnico-administrativă, conform art. 97 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, distinctă de măsura complementară. Prin urmare, este discutabil dacă, fiind luată măsura reţinerii permisului de conducere, s-ar putea considera aplicată sancţiunea complementară a dreptului de a conduce.34. În ce priveşte posibilitatea instanţei de a invoca din oficiu nelegalitatea aplicării sancţiunii complementare, instanţa de trimitere aminteşte Decizia în interesul legii nr. XXII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 5 decembrie 2007.35. Instanţa de trimitere apreciază că, chiar dacă în considerentele acestei decizii se face referire la nulităţile absolute reglementate de art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aceasta nu înseamnă că nu există şi alte dispoziţii în acest act normativ a căror nerespectare să atragă nulitatea absolută a procesului-verbal de contravenţie (cum ar fi, de exemplu, art. 10, conform căruia sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie, menţionarea unei singure sancţiuni pentru ambele contravenţii ducând la anularea procesului-verbal de contravenţie).36. Un asemenea caz poate fi considerat şi art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, acesta conţinând o dispoziţie imperativă ce ocroteşte un interes public şi a cărei nerespectare ar atrage nulitatea absolută a procesului-verbal de contravenţie.37. Referitor la posibilitatea invocării din oficiu a acestei nelegalităţi, instanţa de trimitere apreciază că, din coroborarea dispoziţiilor art. 482 din Codul de procedură civilă şi art. 34 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, s-ar putea deduce că instanţa de apel este abilitată să verifice, din oficiu, legalitatea procesului-verbal de contravenţie în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunii complementare. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie38. Prin Decizia în interesul legii nr. XXII din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a statuat că „Nerespectarea cerinţelor înscrise în art. 16 alin. (7) din actul normativ menţionat (Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 - n.r.) atrage nulitatea relativă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei."39. În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a statuat următoarele:Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, instituie cadrul general de constatare şi sancţionare a contravenţiilor. Prin dispoziţiile specifice pe care le cuprinde, acest act normativ reglementează modul de întocmire a procesului-verbal de constatare a contravenţiilor, cu precizarea menţiunilor obligatorii pe care trebuie să le cuprindă, persoanele ce pot avea calitatea de agent constatator, ca reprezentanţi ai autorităţilor publice abilitate prin lege să constate şi să sancţioneze contravenţiile, condiţiile în care poate fi contestat procesul-verbal de constatare a contravenţiei, ca şi regimul general al sancţiunilor contravenţionale, al aplicării şi executării acestora. (...) Or, situaţiile în care nerespectarea anumitor cerinţe atrage întotdeauna nulitatea actului întocmit de agentul constatator al contravenţiei sunt strict determinate prin reglementarea dată în cuprinsul art. 17 din ordonanţă. Astfel, prin acest text de lege se prevede că «lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal», specificându-se că numai în astfel de situaţii «nulitatea se constată şi din oficiu». În raport cu acest caracter imperativ-limitativ al cazurilor în care nulitatea procesului-verbal încheiat de agentul constatator al contravenţiei se ia în considerare şi din oficiu, se impune ca în toate celelalte cazuri de nerespectare a cerinţelor pe care trebuie să le întrunească un asemenea act, inclusiv cel referitor la consemnarea distinctă a obiecţiunilor contravenientului la conţinutul lui, nulitatea procesului-verbal de constatare a contravenţiei să nu poată fi invocată decât dacă s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act. 40. De asemenea, problemele de drept supuse dezlegării au mai făcut obiectul unei sesizări, formulată de Tribunalul Dâmboviţa, care a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 49 din 26 iunie 2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul instanţei supreme (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 616 din 31 iulie 2017).41. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată au comunicat hotărâri şi/sau puncte de vedere referitoare la problemele de drept supuse dezlegării, din analiza cărora rezultă că există, deja, o bogată şi diversificată jurisprudenţă cu privire la acestea.42. Astfel, având în vedere multitudinea întrebărilor formulate prin sesizare, dar şi complexitatea problemelor de drept ce fac obiectul acestora, au fost identificate următoarele două orientări jurisprudenţiale principale:A. Unele instanţe au apreciat că:

– sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce nu poate fi considerată ca aplicată doar prin menţionarea temeiului legal, fiind necesar a se preciza natura şi durata sancţiunii în cuprinsul procesului-verbal;

– sancţiunea complementară nu poate fi considerată ca aplicată doar prin menţionarea temeiului legal sau prin reţinerea permisului de conducere;

– nelegalitatea aplicării sancţiunii complementare se poate invoca şi cerceta şi din oficiu de către instanţă.43. În acest sens s-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia următoarele instanţe: Curtea de Apel Galaţi; Tribunalul Sibiu; Tribunalul Hunedoara; Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Giurgiu; Tribunalul Ialomiţa; Tribunalul Sălaj; Tribunalul Vâlcea - Secţia a II-a civilă; Tribunalul Buzău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Suceava; Judecătoria Moineşti; Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti; Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti; Judecătoria Giurgiu; Judecătoria Lehliu-Gară; Judecătoria Slobozia; Judecătoria Suceava; Judecătoria Săveni; Judecătoria Babadag. 44. În sprijinul acestei orientări s-a arătat că sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce nu poate fi considerată aplicată doar prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia, fără a se preciza natura şi durata sancţiunii în cuprinsul procesului-verbal şi nici nu poate fi considerată aplicată de drept, prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia. 45. Necesitatea aplicării pedepsei complementare trebuie apreciată de către agentul constatator, în primă fază, iar ulterior de către instanţa de judecată, sancţiunea nefiind aplicabilă ope legis. 46. Au fost invocate dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi (6) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, arătându-se că sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei, trebuind respectat caracterul proporţional al sancţiunii, prin raportare la gradul de pericol social al faptei. 47. O interpretare contrară ar conduce la concluzia că, potrivit legii, sancţiunea complementară ar trebui să fie aplicată din oficiu, instanţa neavând puterea de a aprecia cu privire la aceasta. Ar reieşi, astfel, că legislaţia românească exclude analiza sancţiunii în cauză din sfera de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 21 din Constituţie şi jurisprudenţei C.E.D.O., care a statuat că, în materie penală, în măsura în care instanţa nu are posibilitatea de a examina dacă sancţiunea este proporţională în raport cu fapta săvârşită, cerinţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie nu pot fi considerate ca fiind îndeplinite (C.E.D.O., hotărârea din 23 iunie 1981, Cauza Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique). 48. Mai mult, C.E.D.O. a constatat încălcarea dispoziţiilor Convenţiei în situaţia în care sancţiunea penală a interzicerii exercitării drepturilor părinteşti se aplică de drept, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absenţa oricărui control exercitat de instanţele judecătoreşti (C.E.D.O., hotărârea din 28 septembrie 2004, Cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României). 49. Fiind învestită, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, cu verificarea legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi având în vedere şi dispoziţiile art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ, prin care sunt instituite două condiţii de fond de care depinde legalitatea procesului-verbal de contravenţie, respectiv aplicarea sancţiunii în limitele prevăzute de lege şi proporţionalitatea sancţiunii aplicate cu gradul de pericol social al faptei, instanţa de judecată poate analiza, din oficiu, legalitatea aplicării sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce. 50. Aplicarea sancţiunii complementare a suspendării permisului trebuie să reiasă cu claritate din procesul-verbal, simpla reţinere a permisului nefiind suficientă, întrucât, potrivit art. 2 pct. 5 din Regulamentul de aplicare, reţinerea permisului de conducere reprezintă doar măsura tehnico-administrativă dispusă de poliţia rutieră, constând în ridicarea documentului din posesia unei persoane şi păstrarea lui la sediul poliţiei rutiere până la soluţionarea cauzei care a determinat aplicarea acestei măsuri. B. Alte instanţe au apreciat că: – sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce se consideră aplicată de drept, prin menţionarea în procesul-verbal de constatare a contravenţiei a textului legal ce sancţionează contravenţia, precum şi prin reţinerea permisului de conducere;

– în funcţie de circumstanţele cauzei şi în măsura în care contravenientul a contestat şi această sancţiune, instanţa o poate analiza şi individualiza, în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. 51. În acest sens s-au pronunţat, respectiv şi-au exprimat opinia următoarele instanţe: Tribunalul Bacău - a Secţia II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Alba - Secţia de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă; Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Ilfov; Tribunalul Maramureş - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Tribunalul Cluj - Secţia mixtă; Tribunalul Suceava; Judecătoria Bacău; Judecătoria Oneşti; Judecătoria Braşov; Judecătoria Făgăraş; Judecătoria Rupea; Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti; Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti; Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti; Judecătoria Bolintin-Vale; Judecătoria Cornetu; Judecătoria Cluj-Napoca; Judecătoria Huedin; Judecătoria Gherla; Judecătoria Constanţa. 52. În sprijinul acestei orientări s-a arătat că sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce se poate considera aplicată doar prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia, chiar dacă nu se precizează natura şi durata sancţiunii în cuprinsul procesului-verbal de contravenţie, soluţie susţinută de caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care prevăd atât natura, cât şi durata sancţiunii complementare. 53. Agentul constatator nu are posibilitatea legală de a schimba durata suspendării dreptului de a conduce sau de a aplica o altă sancţiune complementară decât cea impusă de lege în cazul contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice şi nici de a considera că suspendarea dreptului de a conduce poate fi înlăturată de la aplicare în cadrul operaţiunii de individualizare a sancţiunilor. 54. Sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce se consideră aplicată de drept prin simpla menţionare a textului legal ce sancţionează contravenţia, natura şi durata acestei sancţiuni fiind fixate prin lege, fără ca agentul constatator să aibă vreo marjă de apreciere. Acesta este obligat să procedeze la aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce, în toate cazurile în care constată săvârşirea unei contravenţii pentru care este prevăzută această sancţiune complementară şi numai în limitele impuse de textul legal sancţionator. 55. Menţionarea în procesul-verbal de contravenţie a textului legal ce sancţionează contravenţia este suficientă pentru a se considera că a fost aplicată de drept sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce. 56. Sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce poate fi considerată aplicată, prin reţinerea permisului de conducere, numai dacă în procesul-verbal de contravenţie a fost precizat în mod clar, expres şi precis textul legal sancţionator, din care trebuie să rezulte natura şi durata suspendării dreptului de a conduce. 57. Nelegalitatea aplicării sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă, nefiind un caz de nulitate absolută a procesului-verbal de contravenţie, dintre cele prevăzute de art. 17 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 nu conţine dispoziţii derogatorii de la regimul juridic al nulităţii procesului-verbal de contravenţie. 58. Cu privire la acest aspect au fost invocate ca fiind relevante considerentele Deciziei în interesul legii nr. XXII din 19 martie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 59. Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, stabilind că acestea sunt conforme cu prevederile Legii fundamentale, prin mai multe decizii, dintre care menţionăm, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 84 din 7 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 14 martie 2012, nr. 796 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iulie 2008, nr. 210 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 20 aprilie 2007, şi nr. 44 din 27 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 23 februarie 2005. 60. Cu privire la dispoziţiile art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 854 din 18 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 12 decembrie 2012, a statuat că „(...) reglementarea de către legiuitor a aplicării obligatorii, împreună cu sancţiunea principală a amenzii, a sancţiunii complementare a reţinerii permisului de conducere sau a dovezii înlocuitoare a acestuia, prevăzută la art. 111 alin. (1) lit. c) din ordonanţa de urgenţă criticată, în cazul săvârşirii faptei prevăzute la art. 102 alin. (3) lit. e) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, respectiv al depăşirii cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, aplicare ce nu este lăsată la aprecierea organului constatator, este consecinţa legăturii directe în care se află cu fapta sancţionată şi a pericolului social sporit al acesteia." VIII. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene 61. În jurisprudenţa instanţelor europene nu au fost identificate decizii relevante în privinţa chestiunilor de drept ce formează obiectul sesizării, altele decât cele pe care instanţa de trimitere le-a apreciat ca fiind relevante, menţionate în cuprinsul sesizării. IX. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 62. Prin Adresa nr. 1.577/C/2.571/III-5/2017 din 6 iulie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce formează obiectul sesizării. X. Raportul asupra chestiunii de drept 63. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 64. Examinând sesizarea, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită, constată următoarele: 65. Înainte de cercetarea în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să analizeze dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 66. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: – existenţa unei chestiuni de drept; problema pusă în discuţie trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite;

– chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecăţii în faţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

– chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de „soluţionare pe fond" trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei;

– chestiunea de drept să fie nouă;

– chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele (intră în această categorie hotărârile pronunţate într-un recurs în interesul legii şi hotărârile preliminare). 67. Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, având în vedere că trimiterea priveşte interpretarea şi aplicarea coroborată a mai multor dispoziţii legale, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, astfel:

– art. 21 alin. (3), art. 5 alin. (6) şi art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care constituie norma generală de aplicare a sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare;

– art. 96 alin. (1)-(3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care reglementează, în materia circulaţiei pe drumurile publice, sancţiunile contravenţionale complementare ce pot fi aplicate, modul de aplicare, precum şi scopul acestora, determinat de necesitatea înlăturării unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege;

– art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, potrivit cărora „Constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioadă de 90 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte: (...) e)depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic."68. Se urmăreşte a se lămuri dacă sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce se poate considera aplicată doar prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia, fără a se preciza natura şi durata sancţiunii în cuprinsul procesului-verbal; dacă se consideră că sancţiunea complementară se aplică de drept, prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia; dacă sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce se consideră aplicată prin reţinerea permisului de conducere; dacă nelegalitatea aplicării sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce se poate invoca, din oficiu, de către instanţă. 69. Cu alte cuvinte, se tinde a se preciza dacă prevederile menţionate stabilesc o condiţie de validitate pentru încheierea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, astfel încât lipsa din procesul-verbal a menţiunii aplicării sancţiunii contravenţionale complementare a suspendării dreptului de a conduce, pe timp limitat, să poată constitui o cauză de nulitate parţială a acestuia, stabilindu-se totodată şi felul nulităţii: relativă, cu consecinţa că poate fi invocată numai de partea vătămată, sau absolută, cu consecinţa că poate fi invocată şi de instanţă, din oficiu. 70. Chestiunea de drept a fost ridicată în cursul judecăţii în fata unui complet de judecată al Tribunalului Suceava învestit cu soluţionarea în ultimă instanţă (în apel) a unor plângeri îndreptate împotriva unor procese-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzute de art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002. 71. În ceea ce priveşte cea de-a patra condiţie care trebuie întrunită pentru admisibilitatea sesizării, respectiv cea a noutăţii chestiunii de drept, se apreciază că aceasta nu este îndeplinită în legătură cu obiectul sesizării. 72. Analiza conţinutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă, cu prioritate, distincţia operată de legiuitor în textul de lege mai sus citat, în sensul că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării reprezintă o condiţie distinctă de cea a nepronunţării anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori de cea a inexistenţei unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluţionare cu privire la respectiva chestiune de drept. 73. De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, deja, în jurisprudenţa sa (deciziile nr. 1 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, nr. 3 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014 şi nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014) în sensul că, dată fiind lipsa din cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă a unei definiţii a „noutăţii" chestiunii de drept, precum şi a unor criterii de determinare a acesteia, rămâne atributul instanţei supreme, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. 74. Noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia, însă, ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. 75. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale, chiar neunitare sau izolate, nu pot constitui temei cu efect declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. 76. Aceasta, deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul reglementării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere dintre cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară, deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori). 77. Or, în conformitate cu practica judiciară transmisă de curţile de apel, se constată că instanţele de judecată au pronunţat deja hotărâri asupra problemelor de drept supuse dezlegării, care se axează, în principal, pe două orientări diferite. 78. Astfel, într-o primă orientare, s-a apreciat că sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce nu poate fi considerată aplicată doar prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia, fără a se preciza natura şi durata sancţiunii în cuprinsul procesului-verbal şi nici nu poate fi considerată aplicată de drept, prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia. Necesitatea aplicării pedepsei complementare trebuie apreciată de către agentul constatator, în primă fază, iar ulterior de către instanţa de judecată, sancţiunea nefiind aplicabilă ope legis. S-a susţinut că o interpretare contrară ar conduce la concluzia că, potrivit legii, sancţiunea complementară ar trebui să fie aplicată din oficiu, instanţa neavând puterea de a aprecia cu privire la aceasta. Ar reieşi, astfel, că legislaţia românească exclude analiza sancţiunii în cauză din sfera de jurisdicţie a instanţelor judecătoreşti, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 21 din Constituţie şi jurisprudenţei C.E.D.O., care a statuat că, în materie penală, în măsura în care instanţa nu are posibilitatea de a examina dacă sancţiunea este proporţională în raport cu fapta săvârşită, cerinţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie nu pot fi considerate ca fiind îndeplinite. 79. În acest sens sunt următoarele hotărâri: Decizia nr. 1.848 din 18 noiembrie 2016 a Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Sentinţa civilă nr. 852 din 5 mai 2017 a Tribunalului Sălaj; Decizia nr. 1.844 din 17 noiembrie 2015 a Tribunalului Vâlcea - Secţia a II-a civilă; Decizia nr. 1.231 din 4 octombrie 2016 şi Decizia nr. 1.359 din 25 octombrie 2016 ale Tribunalului Buzău - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 1.306 din 28 septembrie 2016 şi Decizia nr. 656 din 20 aprilie 2016 ale Tribunalului Suceava; Sentinţa nr. 4.058 din 1 noiembrie 2016 a Judecătoriei Suceava; sentinţele definitive nr. 335/2016, nr. 586/2016 şi nr. 790/2016 ale Judecătoriei Săveni; sentinţele nr. 220 din 23 martie 2017 şi nr. 239 din 3 aprilie 2017 ale Judecătoriei Babadag. 80. Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că sancţiunea complementară a suspendării exercitării dreptului de a conduce se poate considera aplicată doar prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia, chiar dacă nu se precizează natura şi durata sancţiunii în cuprinsul procesului-verbal de contravenţie, soluţie susţinută de caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, care prevăd atât natura, cât şi durata sancţiunii complementare. Agentul constatator nu are posibilitatea legală de a schimba durata suspendării dreptului de a conduce sau de a aplica o altă sancţiune complementară decât cea impusă de lege în cazul contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice şi nici de a considera că suspendarea dreptului de a conduce poate fi înlăturată de la aplicare în cadrul operaţiunii de individualizare a sancţiunilor. 81. În acest sens sunt următoarele hotărâri: deciziile nr. 859 din 13 iunie 2017, nr. 467 din 14 martie 2017, nr. 1.230 din 18 octombrie 2016, nr. 676 din 17 mai 2016, nr. 1.046 din 28 iunie 2017, nr. 31 din 20 ianuarie 2015 ale Tribunalului Bacău - Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 396 din 21 mai 2015 a Tribunalului Alba - Secţia de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă; deciziile nr. 480 din 9 martie 2016 şi nr. 1.308 din 21 iunie 2016 ale Tribunalului Cluj - Secţia mixtă; Decizia nr. 442 din 16 martie 2016 a Tribunalului Suceava; sentinţele nr. 790 din 5 februarie 2016 şi nr. 7.007 din 15 noiembrie 2016 ale Judecătoriei Bacău; sentinţele nr. 3.485 din 9 aprilie 2015, nr. 9.938 din 27 octombrie 2015, nr. 1.227 din 23 februarie 2017 şi nr. 1.762 din 10 martie 2017 ale Judecătoriei Cluj-Napoca; sentinţele nr. 543 din 23 iunie 2011 şi nr. 9.938 din 27 octombrie 2015 ale Judecătoriei Huedin; sentinţele nr. 419 din 16 mai 2017 şi nr. 277 din 31 martie 2017 ale Judecătoriei Gherla; sentinţele nr. 7.644 din 27 iunie 2017 şi nr. 11.337 din 6 octombrie 2016 ale Judecătoriei Constanţa. 82. Se constată, aşadar, că practica judiciară reflectă, deja, mai multe orientări jurisprudenţiale în privinţa chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării, situaţie în care lămurirea acestora ar trebui să constituie obiectul recursului în interesul legii, în condiţiile art. 514-515 din Codul de procedură civilă. 83. Cea din urmă condiţie de admisibilitate - potrivit căreia este necesar ca asupra problemei de drept să nu fi statuat deja Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele, şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare - este îndeplinită. 84. Este, însă, de remarcat că, deşi nu a statuat asupra fondului problemelor de drept ce fac obiectul sesizării, totuşi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în mod obligatoriu asupra neîndeplinirii condiţiei noutăţii acestora, prin Decizia nr. 49 din 26 iunie 2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, respingând ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Dâmboviţa, având ca obiect aceleaşi chestiuni de drept. 85. Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibile, sesizările formulate de Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarele nr. 6.793/190/2015 şi nr. 8.529/314/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: În interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 5 alin. (6) şi art. 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 96 alin. (1)-(3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale textului legal ce reglementează contravenţia în cauză, respectiv art. 102 alin. (3) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002: (1) dacă sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce se poate considera aplicată doar prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia, fără a se preciza natura şi durata sancţiunii în cuprinsul procesului-verbal;(2) dacă se consideră că sancţiunea complementară se aplică de drept, prin menţionarea textului legal ce sancţionează contravenţia; (3) dacă sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce se consideră aplicată prin reţinerea permisului de conducere; (4) dacă nelegalitatea aplicării sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce se poate invoca, din oficiu, de către instanţă. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 septembrie 2017. PREŞEDINTELE SECŢIEI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL IONEL BARBĂ Magistrat-asistent, Aurel Segărceanu