Decizia Nr.635 din 17.10.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi alin. (13) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, din oficiu, în Dosarul nr. 35.004/3/2016 şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.022D/2016.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca inadmisibilă. Se solicită, în acest sens, Curţii Constituţionale să constate că instanţa a respins cererea de luare a măsurii internării medicale provizorii în cauza dedusă judecăţii. Se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 621 din 13 octombrie 2016. În subsidiar, pentru situaţia în care Curtea va trece peste argumentele de inadmisibilitate, se susţine că excepţia este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 569 din Codul de procedură penală prevăd obligaţia instanţelor de a verifica periodic persistenţa cauzelor care au determinat dispunerea măsurii internării medicale, respectiv a stării de boală şi a pericolului determinat de aceasta pentru sănătate, precum şi obligaţia de a efectua o expertiză medicală care să ateste îmbunătăţirea stării de sănătate a persoanei internate. Prin urmare, măsura criticată durează câtă vreme durează starea de pericol, neputând fi dispusă, în mod similar celorlalte măsuri de siguranţă, pentru intervale de timp determinate. Se face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 4 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Witold împotriva Poloniei. Se mai arată că, în prezenta cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât măsura este întemeiată pe dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. e) din Convenţie. Prin urmare, având în vedere natura juridică diferită de cea a măsurilor preventive şi împrejurarea că măsura criticată este luată pentru a proteja chiar propriile interese ale persoanelor vizate, este imposibil a se stabili o durată maximă a luării acestei măsuri, neputându-se aprecia momentul în care persoana internată medical se va însănătoşi.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 30 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 35.004/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 248 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, din oficiu, într-o cauză ce are ca obiect soluţionarea unei cereri de internare medicală provizorie a inculpatului, formulată de parchet, într-un dosar penal ce are ca obiect stabilirea vinovăţiei acestuia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tentativă la infracţiunea de omor.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că prevederile criticate sunt neconstituţionale, întrucât nu prevăd un termen maxim pentru care poate fi dispusă măsura internării medicale provizorii, aceasta fiind, în consecinţă, cerută până la însănătoşirea persoanei sau până la ameliorarea stării sale de sănătate. Se arată că, astfel reglementată, măsura internării medicale provizorii constituie o ingerinţă în libertatea individuală a persoanei internate, drept fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie, ingerinţă ce determină per se încălcarea altor drepturi şi libertăţi fundamentale, precum libera circulaţie, viaţa intimă familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică.6. Se susţine că, într-adevăr, drepturile fundamentale anterior menţionate nu sunt absolute, exercitarea lor putând fi limitată printr-o reglementare etatică, dar că stabilirea conţinutului şi a limitelor acestor drepturi trebuie făcută în acord cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie. Or, textele criticate nu respectă condiţiile prevăzute prin norma constituţională anterior referită. Se face trimitere la deciziile Curţii Constituţionale nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010 şi nr. 712 din 4 decembrie 2014. Se susţine că ingerinţa reglementată prin dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi alin. (13) din Codul de procedură penală nu este proporţională cu cauza care a determinat-o. Astfel, chiar dacă textele criticate reglementează o măsură provizorie, ea poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp, în condiţiile în care principiul proporţionalităţii, prevăzut la art. 53 din Legea fundamentală, presupune măsuri cu caracter extraordinar, acesta din urmă implicând şi caracterul temporar al respectivelor măsuri. Se arată că recurgerea la restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale, în lipsa altor soluţii, în vederea salvgardării valorilor democraţiei, presupune încetarea măsurilor luate odată cu încetarea cauzei care le-a provocat. Se susţine că, de altfel, acesta este sensul dat de instanţa de contencios constituţional prevederilor art. 53 din Constituţie, în jurisprudenţa sa, prin decizii precum Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994 şi Decizia nr. 291 din 22 martie 2007.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că, chiar dacă textele criticate nu prevăd o perioadă maximă pentru care poate fi dispusă internarea medicală provizorie, conform art. 248 alin. (11) din Codul de procedură penală, aceasta poate fi menţinută doar până la însănătoşirea suspectului sau a inculpatului sau până la ameliorarea stării sale de sănătate, ameliorare ce înlătură pericolul pe care el îl prezintă. Se arată, de asemenea, că pentru ridicarea măsurii internării medicale provizorii se dispune efectuarea unei expertize medico-legale care să ateste rezultatele mai sus menţionate. Se mai susţine că legea procesual penală prevede posibilitatea reevaluării, în fiecare moment, a stării de sănătate a suspectului sau a inculpatului, pentru a se observa dacă mai prezintă sau nu un pericol concret şi actual şi recunoaşte calitatea procesuală activă nu doar persoanei faţă de care s-a dispus măsura criticată, ci şi membrilor familiei sale, procurorului şi medicului curant. Aceste subiecte pot solicita oricând instanţei competente dispunerea unei expertize medico-legale în vederea ridicării măsurii internării medicale provizorii. Se conchide că prevederile art. 248 alin. (1) şi alin. (13) din Codul de procedură penală respectă principiul proporţionalităţii prevăzut la art. 53 din Constituţie.9. Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Se arată că măsura internării medicale provizorii poate fi dispusă faţă de suspect sau inculpat, pentru înlăturarea unei stări de pericol, până la însănătoşire sau până la ameliorarea stării de sănătate a acestuia, fiind astfel o măsură de drept penal cu caracter eminamente preventiv. Se mai arată că scopul acestei măsuri este acela al înlăturării unei stări de pericol, care vizează atât persoana în privinţa căreia este dispusă măsura, cât şi restul membrilor societăţii. Pentru acest motiv, perioada pentru care este luată măsura internării medicale provizorii coincide cu perioada necesară înlăturării stării de pericol. Or, astfel reglementată, măsura prevăzută la art. 248 alin. (1) şi alin. (13) din Codul de procedură penală respectă exigenţele dispoziţiilor art. 53 din Constituţie. Se mai arată că, potrivit art. 248 alin. (11) din Codul de procedură penală, în vederea ridicării măsurii internării medicale provizorii aplicate, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, prin încheiere, la sesizarea procurorului ori a medicului curant sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 248 alin. (1) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală apreciază că analiza constituţionalităţii prevederilor art. 248 alin. (1) din Codul de procedură penală nu poate fi disociată de cea a dispoziţiilor art. 248 alin. (13) din acelaşi cod. Pentru acest motiv, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii de neconstituţionalitate prevederile art. 248 alin. (1) şi alin. (13) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1) În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de suspect sau inculpat a măsurii internării medicale provizorii. [...]
(13) În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, faţă de inculpat se poate dispune internarea medicală provizorie, la propunerea procurorului ori din oficiu, de către instanţa în faţa căreia se află cauza, pe baza expertizei medico-legale psihiatrice. Dispoziţiile alin. (4)-(11) se aplică în mod corespunzător."13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală şi, în subsidiar, celor ale art. 25 cu privire la libera circulaţie, art. 26 privind viaţa intimă familială şi privată, art. 39 referitor la libertatea întrunirilor, art. 41 cu privire la muncă şi protecţia socială a muncii, art. 45 privind libertatea economică şi art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 433 din 22 iunie 2017*), nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, a constatat că măsurile de siguranţă, reglementate în titlul IV al Părţii generale a Codului penal, respectiv la art. 107-112¹ din cuprinsul acestui cod, sunt sancţiuni de drept penal care, alături de pedepsele penale, completează categoria sancţiunilor penale necesare prevenirii fenomenului infracţional, aplicabile ca urmare a evidenţierii, cu prilejul comiterii unor infracţiuni, a anumitor împrejurări din realitatea socială, aflate în raport de cauzalitate cu infracţiunile săvârşite care, dacă nu sunt combătute, pot determina săvârşirea unor noi infracţiuni. În acest sens, art. 108 din Codul penal reglementează drept măsuri de siguranţă obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială şi confiscarea extinsă. Dintre acestea, obligarea la tratament medical, prevăzută la art. 108 lit. a) din Codul penal, este dispusă, conform art. 109 din Codul penal, atunci când făptuitorul, din cauza unei boli de care suferă, a intoxicării cu alcool sau cu stupefiante ori cu alte substanţe similare, prezintă pericolul săvârşirii unor noi infracţiuni. Măsura analizată constă în obligarea persoanei în cauză de a se prezenta regulat la medic, în vederea urmării unui tratament medical, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. La rândul său, măsura de siguranţă a internării medicale, reglementată la art. 108 lit. a) din Codul penal, este dispusă, potrivit art. 110 din Codul penal, în condiţiile constatării unei stări psihice sau fizice anormale a făptuitorului, care suferă fie de o boală psihică, fie de o boală infectocontagioasă, motiv pentru care prezintă pericol pentru societate. Măsura de siguranţă anterior menţionată constă în internarea persoanei în cauză într-o instituţie medicală de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. Dispunerea acestor măsuri se face, conform art. 245 alin. (1) şi art. 247 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la propunerea procurorului, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 433 din 22 iunie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 841 din 24 octombrie 2017. camerei preliminare, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, pe baza unor rapoarte de expertiză medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării unor asemenea măsuri, potrivit art. 246 alin. (2) şi art. 247 alin. (3) din Codul de procedură penală. De asemenea, punerea în executare a măsurilor de siguranţă anterior menţionate se face, conform art. 566 alin. (1) şi art. 569 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către instanţele de executare, prin hotărâri definitive însoţite de rapoarte de expertiză medico-legală, cu ajutorul autorităţilor de sănătate publică din judeţele pe teritoriul cărora locuiesc persoanele faţă de care sunt luate aceste măsuri. La rândul lor, expertizele medico-legale, la care fac trimitere dispoziţiile art. 566 alin. (1) şi art. 569 alin. (1) din Codul de procedură penală şi care stau la baza dispunerii măsurilor de siguranţă criticate, sunt expertiza medico-legală psihiatrică şi examinarea fizică, reglementate exhaustiv la art. 184 şi art. 190 din Codul de procedură penală. Acestea sunt efectuate în cadrul instituţiilor medico-legale şi, respectiv, de către medici, asistenţi medicali sau de către alte persoane cu pregătire medicală de specialitate, potrivit art. 184 alin. (2) şi art. 190 alin. (7) din Codul de procedură penală. Având în vedere considerentele anterior menţionate, Curtea a constatat că nu poate fi reţinută încălcarea, prin textele criticate, a libertăţii individuale, prin impunerea măsurilor de siguranţă prevăzute la art. 108 lit. a) şi lit. b) din Codul penal unor persoane sănătoase, întrucât dovada bolii psihice, a bolii infectocontagioase şi a intoxicării cu alcool sau cu stupefiante ori cu alte substanţe asemănătoare se face pe baza unor expertize elaborate de medici, de medici legişti, de asistenţi medicali sau de alte persoane cu pregătire medicală, conform art. 184 şi art. 190 din Codul de procedură penală, aspecte ce constituie garanţii ale excluderii persoanelor care nu suferă de astfel de tulburări, fizice sau psihice, de la impunerea obligaţiilor criticate. 15. Distinct de cele reţinute prin Decizia nr. 433 din 22 iunie 2017, ale cărei considerente şi soluţie se aplică, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, Curtea constată că, având în vedere natura măsurii de siguranţă analizate, faptul că dispoziţiile Codului de procedură penală nu prevăd un termen maxim, exprimat în zile, pentru care poate fi aplicată măsura internării medicale nu echivalează cu posibilitatea aplicării acesteia sine die. Dimpotrivă, având în vedere scopul acestei măsuri, acela al eliminării stării de pericol pe care o persoană îl prezintă pentru societate, ca urmare a unei stări psihice sau fizice anormale în care se află, generate de o boală psihică sau de o boală infectocontagioasă, măsura analizată este aplicată şi menţinută, până la însănătoşire, sau până la o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol. De altfel, caracterul limitat în timp al aplicării măsurii de siguranţă a internării medicale rezultă şi din interpretarea gramaticală a textelor criticate, mai exact din folosirea, de către legiuitor, a cuvântului „provizorii", după sintagma „măsura internării medicale". Astfel, momentul la care încetează măsura analizată este determinat cronologic prin efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, care să ateste însănătoşirea sau ameliorarea stării de sănătate a persoanei internate, urmată de ridicarea de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată a măsurii de siguranţă aplicate conform textelor criticate. 16. Acest mecanism procesual penal apare ca fiind firesc, având în vedere caracterul pur tehnic, respectiv medical, al constatărilor necesare în scopul dispunerii şi, respectiv, ridicării măsurii de siguranţă a internării medicale, ce obligă organele judiciare să formuleze propuneri şi să dispună soluţii pe baza unor concluzii formulate de experţi medico-legali. De altfel, o soluţie juridică contrară, care ar reglementa un termen maxim pentru care judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată să poată dispune măsura internării medicale, ar contraveni raţiunii acestei instituţii şi scopului pentru care a fost reglementată, cu consecinţa menţinerii sau potenţării stării de pericol pe care o prezintă persoana internată. 17. Având în vedere aceste considerente Curtea constată că procedura dispunerii măsurii internării medicale implică o limitare a exercitării libertăţii individuale şi a celorlalte drepturi fundamentale invocate în susţinerea excepţiei, limitare ce respectă însă exigenţele dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală. Curtea reţine, în acest sens, că procedura aplicării măsurii internării medicale este prevăzută prin lege, respectiv prin Codul de procedură penală, se impune în vederea apărării sănătăţii publice şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi pentru desfăşurarea instrucţiei penale, este necesară într-o societate democratică, în scopul înlăturării unei stări de pericol, este proporţională cu situaţia care a determinat-o, este aplicată în mod nediscriminatoriu, tuturor persoanelor care se află în ipoteza dispoziţiilor legale criticate şi nu aduce atingere substanţei drepturilor fundamentale prevăzute la art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi art. 45 din Constituţie, invocate în motivarea excepţiei. 18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, din oficiu, în Dosarul nr. 35.004/3/2016, şi constată că dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi alin. (13) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 octombrie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop