1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Rieger Samuel în Dosarul nr. 1.480/1/2015/a5 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.611D/2015.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 4 octombrie 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea a respins cererea de transmitere către autorul excepţiei a înregistrării şedinţei de judecată şi, la cererea autorului excepţiei de neconstituţionalitate, a amânat pronunţarea asupra cauzei, în vederea depunerii de concluzii scrise de către autorul excepţiei, pentru data de 11 octombrie 2016, când a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 22 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.480/1/2015/a5, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865. Excepţia a fost invocată într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de strămutare a judecării procesului civil ce formează obiectul Dosarului nr. 13.915/306/2012* al Tribunalului Sibiu.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că reglementarea potrivit căreia hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare este neconstituţională, deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţele naţionale trebuie să îşi motiveze hotărârile. Invocă în acest sens, printre altele, Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, Hotărârea din 31 martie 2009, pronunţată în Cauza Rache şi Ozon împotriva României, Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunţată în Cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 4 martie 2008, pronunţată în Cauza Emil Burzo împotriva României, Hotărârea din 15 martie 2007, pronunţată în Cauza Gheorghe împotriva României, precum şi Hotărârea din 21 iulie 2009, pronunţată în Cauza Luka împotriva României, precum şi Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României. 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă apreciază că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, soluţia legislativă adoptată, de a lăsa la latitudinea completului admiterea cererii de strămutare, fără motivare, nerelevând nicio contradicţie cu textul din Constituţie privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Prerogativa respectivă permite completului de judecată ca, în funcţie de motivele de strămutare invocate, de seriozitatea şi credibilitatea lor, să aprecieze asupra strămutării, pentru a se evita o soluţionare părtinitoare, neputând fi relevată nicio situaţie de încălcare a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii. Invocă în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 65 din 11 februarie 2014. În privinţa contradicţiei cu dispoziţiile art. 20 din Constituţie, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în ceea ce priveşte faptul că hotărârea asupra strămutării nu este motivată şi nu este supusă niciunei căi de atac, instanţa apreciază că, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a justiţiei, prin instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile în exercitarea drepturilor procesuale, în vederea asigurării judecării procesului în mod echitabil şi într-un termen rezonabil. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, în opinia instanţei, acestea nu sunt incidente în cauză, deoarece aceste prevederi se referă la apărarea unor drepturi cu caracter civil prevăzute de Convenţie, nefiind aplicabile procedurii de judecare a cererii de strămutare a cauzei. În concluzie, nu se relevă nicio contradicţie între textul art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă şi dispoziţiile constituţionale invocate. Lipsa obligativităţii motivării hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cererile de strămutare sau faptul că acestea nu pot fi atacate prin vreo cale de atac ordinară sau extraordinară nu relevă nicio contradicţie cu principiul constituţional al realizării justiţiei şi al pronunţării hotărârilor judecătoreşti, în numele legii, iar nu în baza unor considerente exterioare legii în vigoare, având în vedere şi art. 126 alin. (2) din Constituţie.6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.7. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 65 din 11 februarie 2014, nr. 56 din 21 februarie 2002 şi nr. 79 din 8 februarie 2007, prin care s-a constatat constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate.8. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Invocă în acest sens deciziile Curţii Constituţionale nr. 65 din februarie 2014 şi nr. 261 din 22 februarie 2011, prin care s-a reţinut că strămutarea este un incident procedural cu privire la instanţa sesizată, care urmăreşte asigurarea unor condiţii optime pentru desfăşurarea activităţii de judecată, înlăturând orice suspiciune legată de nepărtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii. Ca atare, pronunţarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea împiedicării tergiversării soluţionării aspectelor ce privesc drepturile şi obligaţiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecăţii, legiuitorul a instituit o procedură simplificată de judecată, ce implică judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu, cu citarea părţilor, dând expresie în acest fel principiului contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare. Ca atare, prin hotărârea de strămutare nu se judecă fondul cauzei, ci numai asigurarea condiţiilor referitoare la nepărtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea litigiului, condiţii de care beneficiază toate părţile, indiferent de calitatea lor procesuală. În ceea ce priveşte faptul că hotărârea ce se dă asupra strămutării nu este motivată şi nu este supusă niciunei căi de atac, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a justiţiei, prin instituirea unor reglementări care să asigure judecarea procesului în mod echitabil şi într-un termen rezonabil.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, cererile, memoriile, înscrisurile depuse la dosar de autorul excepţiei, constând în copii ale actelor din dosarele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în care acesta este parte, cererea depusă la dosar la data de 26 septembrie 2016, prin care autorul invocă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 47/1992, notele scrise ale autorului excepţiei depuse în replică la punctele de vedere exprimate de autorităţi, la raportul întocmit în cauză şi la fişa reactualizată privind legislaţia internă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, memoriul final şi concluziile depuse la dosar de autorul excepţiei, împreună cu înscrisurile ataşate, punctul de vedere al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor transmis la dosar, notele scrise depuse la dosar de autorul excepţiei privind replica la punctul de vedere al Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, concluziile scrise finale ale autorului excepţiei, precum şi toate celelalte înscrisuri depuse la dosar de autorul excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl reprezintă prevederile art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865, cu următorul conţinut: „Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă niciunei căi de atac. Ea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate." Însă, analizând motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul acesteia invocă numai neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 40 alin. 4 fraza întâi teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, astfel încât obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă aceste din urmă prevederi legale, potrivit cărora: „Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare [...]." Deşi prevederile art. 40 alin. 4 din Codul de procedură civilă din 1865 nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate începând cu data de 15 februarie 2013 prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, acestea continuă să îşi producă efectele juridice în cauza dedusă judecăţii, deoarece, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare", iar procesul a fost început în anul 2012. Astfel, în acord cu jurisprudenţa Curţii (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011), potrivit căreia „sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare", Curtea urmează a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 4 fraza întâi teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865.12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 124 alin. (1) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei. De asemenea invocă prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.13. Cu privire la cererea autorului excepţiei de neconstituţionalitate depusă la dosar la data de 26 septembrie 2016 prin care invocă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că nu poate primi aceste susţineri, întrucât ele au fost formulate ulterior sesizării Curţii. Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a Curţii îl reprezintă încheierea instanţei judecătoreşti, iar litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi. Prin urmare, nu poate fi primită cererea prin care se invocă o nouă excepţie de neconstituţionalitate, ulterior încheierii de sesizare, direct în faţa Curţii Constituţionale. (A se vedea în acelaşi sens, de exemplu, Decizia nr. 1.054 din 11 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013). Curtea nu poate primi nici celelalte solicitări ale autorului excepţiei formulate prin înscrisul intitulat „Concluzii şi replici finale" transmis la dosar la data de 10 octombrie 2016, ulterior închiderii dezbaterilor, şi precizează că şedinţele de deliberări nu sunt înregistrate, întrucât, potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deliberarea se face în secret.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 4 fraza întâi teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra aceloraşi dispoziţii de lege, criticate din motive similare, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 65 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 314 din 29 aprilie 2014. Curtea a reţinut că strămutarea este un incident procedural cu privire la instanţa sesizată, care urmăreşte asigurarea unor condiţii optime pentru desfăşurarea activităţii de judecată, înlăturând orice suspiciune legată de nepărtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii. Ca atare, pronunţarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât, în vederea împiedicării tergiversării soluţionării aspectelor ce privesc drepturile şi obligaţiile ce rezultă din raporturile juridice deduse judecăţii, legiuitorul a instituit o procedură simplificată de judecată, ce implică judecarea cererii de strămutare în camera de consiliu, cu citarea părţilor, dând expresie în acest fel principiului contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare. 15. În ceea ce priveşte faptul că hotărârea ce se dă asupra strămutării nu este motivată, Curtea a reţinut, prin aceeaşi decizie că, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", este dreptul exclusiv al legiuitorului de a stabili mijloacele prin care se asigură o bună administrare a justiţiei, prin instituirea unor reglementări care să prevină abuzurile în exercitarea drepturilor procesuale, în vederea asigurării judecării procesului în mod echitabil şi într-un termen rezonabil.16. Prin aceeaşi decizie, cu privire la dispoziţiile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că acestea nu sunt incidente în cauză, având în vedere că aceste dispoziţii convenţionale se referă la apărarea unor drepturi cu caracter civil prevăzute de Convenţie, nefiind aplicabile procedurii de judecare a cererii de strămutare a cauzei. 17. Întrucât criticile de neconstituţionalitate din prezenta cauză privesc aspecte similare cu cele relevate în jurisprudenţa Curţii şi având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei acesteia, considerentele şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.18. În plus, cu privire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de autorul excepţiei, Curtea reţine că în toate hotărârile menţionate de acesta (unele dintre ele fiind pronunţate în cauze penale) a fost constatată încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie, printre altele, din cauză că instanţele române nu au răspuns în niciun fel argumentelor părţilor prin hotărâri judecătoreşti pronunţate în primă instanţă sau în căi de atac, aşadar, hotărâri prin care s-a soluţionat fondul litigiului, nicidecum o cerere de strămutare a cauzei. Astfel, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Albert împotriva României, prin Hotărârea din 16 februarie 2010, paragraful 37, „dacă art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acesta nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). Cu toate acestea, noţiunea de proces echitabil necesită ca o instanţă internă care nu şi-a motivat decizia, fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă inferioară, fie prin alt mod, să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Helle împotriva Finlandei, 19 decembrie 1997, pct. 60, Culegere de decizii şi hotărâri 1997-VIII)."19. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că, aşa cum a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. (A se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Or, pronunţarea asupra cererii de strămutare nu implică judecarea aspectelor ce privesc fondul cauzei, astfel încât soluţia legislativă diferită referitoare la motivarea hotărârii asupra strămutării - potrivit căreia „Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare" - nu încalcă principiul egalităţii în faţa legii, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.20. Cât priveşte pretinsa încălcare a art. 124 din Constituţie, Curtea reţine că această critică nu este întemeiată, deoarece, potrivit normei constituţionale invocate, justiţia se înfăptuieşte în numele legii, justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, iar judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Or, faptul că dispoziţia de lege criticată prevede că hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare nu poate să conducă la încălcarea principiului înfăptuirii justiţiei în numele legii şi al unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei pentru toţi, de vreme ce hotărârea asupra strămutării rezolvă un incident procedural cu privire la instanţa sesizată, iar nu fondul cauzei. Faptele asupra cărora este chemată să se pronunţe instanţa competentă să judece cererea de strămutare nu ţin de pricina însăşi, ci de asigurarea condiţiilor pe care le implică art. 37 din Codul de procedură civilă, respectiv nepărtinirea şi obiectivitatea în soluţionarea pricinii, condiţii care vizează toate părţile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală. Astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, cererea de strămutare formează obiectul unei judecăţi distincte şi se adresează instanţei competente, potrivit art. 39 din Codul de procedură civilă din 1865, care, soluţionând acest incident procedural, se desesizează în mod definitiv. În situaţia în care instanţa a dispus strămutarea, prin hotărârea pronunţată va arăta şi în ce măsură actele îndeplinite înainte de strămutare urmează a fi păstrate. (A se vedea în acest sens Decizia nr. 1.108 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 19 noiembrie 2008, şi Decizia nr. 261 din 22 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 16 mai 2011.)21. De altfel, Curtea observă că şi în noua reglementare art. 144 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat, prevede că hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi este definitivă.22. În final, Curtea reţine că celelalte aspecte invocate de autorul excepţiei prin cererile şi memoriile depuse la dosar vizează chestiuni care ţin de soluţionarea cererii de strămutare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de soluţionarea cauzei civile a cărei strămutare se solicită de autorul excepţiei, fiind aşadar aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, şi nu vizează constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate.23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Rieger Samuel în Dosarul nr. 1.480/1/2015/a5 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 40 alin. 4 fraza întâi teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 11 octombrie 2016.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,Prof.univ.dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent,Ioana Marilena Chiorean