Decizia Nr.612 din 12.06.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Maria Mandache în Dosarul nr. 241/333/2005 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 108D/2012.La apelul nominal se prezintă domnul avocat Ciprian-Olimpiu Mitoşeriu din cadrul Baroului Iaşi, cu delegaţie depusă la dosar, atât în calitate de reprezentant al autorului excepţiei, cât şi în nume propriu, în calitate de parte. Se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul domnului avocat Ciprian-Olimpiu Mitoşeriu, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, reluând argumentele precizate cu prilejul sesizării instanţei de contencios constituţional.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece, în acest caz, recursul este devolutiv.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Decizia penală nr. 1.443 din 15 decembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 241/333/2005, Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 361 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. XVIII pct. 44 şi art. XXIV din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Maria Mandache în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unui recurs în materie penală.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile ale legale art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 52 alin. (2) referitor la stabilirea prin lege organică a condiţiilor şi limitelor exercitării drepturilor persoanei vătămate de o autoritate publică şi art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, deoarece s-a eliminat calea de atac a apelului împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii. Se arată că numai apelul are caracter devolutiv şi că numai în cadrul său probele nu sunt limitate la înscrisuri, ca în cazul recursului.De asemenea, prevederile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie şi art. 124 referitor la Înfăptuirea justiţiei, deoarece de la aplicarea legii anterioare sunt exceptate procesele începute sub legea veche, cărora li se dă o soluţionare în primă instanţă anterior intrării în vigoare a legii noi. Se ajunge astfel ca persoane ale căror procese au început anterior intrării în vigoare a legii să beneficieze de regimuri diferite din punctul de vedere al căilor de atac aplicabile datorită soluţionării fondului în momente diferite, uneori la diferenţe de una sau două zile.Curtea de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului actului de sesizare a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 361 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. XVIII pct. 44 şi art. XXIV din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. În realitate, având în vedere criticile autorului excepţiei referitoare la prevederile legale contestate, raportate la normele de tehnică legislativă consacrate de art. 62 din Legea nr. 24/2000, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, Curtea constată că obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) cu denumirea marginală - Hotărârile supuse apelului din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin art. XVIII pct. 44 din Legea nr. 202/2010, precum şi dispoziţiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, texte asupra cărora urmează a se pronunţa şi care au următorul conţinut:

– Art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală: „Sentinţele pot fi atacate cu apel. Nu pot fi atacate cu apel:a)sentinţele pronunţate de judecătorii;b)sentinţele pronunţate de tribunalele militare;“;

– Art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010: „(1) Hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.“Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 alin. (2) referitor la principiul neretroactivităţii legii, cu excepţia legii penale mai favorabile, art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, art. 52 alin. (2) referitor la stabilirea prin lege organică a condiţiilor şi limitelor exercitării drepturilor persoanei vătămate de o autoritate publică şi art. 124 referitor la Înfăptuirea justiţiei. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele: 1. Astfel, în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, Curtea constată că autorul acesteia este nemulţumit de împrejurarea că prin Legea nr. 202/2010 s-a eliminat calea de atac a apelului pentru sentinţele pronunţate de judecătorii. Dacă anterior acestor modificări era posibilă atacarea cu apel a acelor sentinţe pronunţate de judecătorii numai în cazurile prevăzute de lege, de data aceasta, legiuitorul a instituit o normă generală potrivit căreia orice hotărâre pronunţată la nivelul judecătoriei va putea fi contestată uzând de o singură cale de atac, respectiv a recursului. Prin urmare, normele de reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac, constituie reguli de procedură, a căror stabilire, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, se poate face numai prin lege. Legea procesual penală promovează, ca regulă generală, judecarea procesului penal în trei grade de jurisdicţie: prima instanţă, apel şi recurs. În acelaşi timp, pentru anumite cazuri speciale, determinate de natura infracţiunilor care constituie obiectul procesului penal ori de calitatea făptuitorului, legea prevede, cu deplină justificare constituţională, ca excepţie, existenţa doar a două grade de jurisdicţie: primă instanţă şi recurs. Reglementarea unei singure căi ordinare de atac nu este de natură să îngrădească dreptul de acces liber la justiţie. Persoanele interesate se pot adresa atât primei instanţe, cât şi celei de recurs, cu orice cerere procedurală prevăzută de lege, indiferent de numărul gradelor de jurisdicţie. Părţile îşi pot exercita dreptul la apărare în tot cursul procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală, în primă instanţă ori în calea de atac. Criticile autorului nu pot fi primite, deoarece stabilirea competenţei, precum şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii“, atunci când reglementează exercitarea căilor de atac. Referitor la încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, se constată că instituirea unor reguli speciale, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, nu este contrară principiului egalităţii atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Totodată, părţile au posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiţii care sunt asigurate şi în situaţia judecării cauzelor în primă instanţă de către judecătorii. De asemenea este asigurat şi dreptul la două grade de jurisdicţie (judecata în primă instanţă şi judecata în recurs) în materie penală, reglementat de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, câtă vreme sunt respectate aceste limite, legiuitorul naţional poate introduce sau elimina, în funcţie de nevoile sociale care impun o anumită politică penală, oricâte grade de jurisdicţie consideră necesare. Altfel spus, reglementările internaţionale nu impun un anumit număr maxim al gradelor de jurisdicţie sau al căilor de atac, ci numai un număr minim, care este deplin respectat. De asemenea, susţinerea autorului excepţiei potrivit căreia în calea de atac a recursului nu beneficiază de toate garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, întrucât nu are posibilitatea de a beneficia de întregul regim probator, nu poate fi primită, deoarece prin art. XVIII pct. 47 din Legea nr. 202/2010 s-a modificat art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală, potrivit căruia „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 385⁹, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. În aceste cauze, instanţa de recurs poate administra probe noi sau readministra probele în situaţia în care consideră necesar pentru asigurarea dreptului părţilor la un proces echitabil.“ Prin urmare, o astfel de cale de atac are valenţele unui veritabil apel, diferenţa fiind numai terminologică. Curtea constată că limitele instituite de art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot constitui obiectul unor restrângeri în sensul art. 2 paragraful 2 din acelaşi Protocol potrivit căruia dreptul oricărei persoane declarate vinovate de o infracţiune de către o instanţă de judecată de a cere examinarea condamnării sale de o jurisdicţie superioară poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore. Totodată dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Constituţie nu au incidenţă în cauză, deoarece nu se referă la folosirea căilor de atac, ci la condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică printr-un act administrativ. 2. În ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010, Curtea constată următoarele: Potrivit textului criticat, hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul. Per a contrario, hotărârea pronunţată după intrarea în vigoare a noii legi va fi guvernată de regimul nou-instituit. Autorul excepţiei critică această soluţie legislativă din perspectiva înfrângerii principiului egalităţii în drepturi, arătând că pot exista cazuri în care persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică sunt judecate după norme procedurale diferite. Este recunoscut de principiu că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. Având dezlegarea constituţională să procedeze ca atare, legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului vreunui drept, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011). Durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei (de exemplu, în situaţia disjungerii cauzei faţă de un coautor, acesta, graţie întârzierii finalizării fazei de urmărire penală, spre deosebire de celălalt coautor, poate apela la procedura simplificată). De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a activităţii parchetelor şi instanţelor. Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, Parlamentul are competenţa exclusivă de a reglementa prin lege procedura de judecată. Reglementarea unei noi proceduri ce urmăreşte accelerarea soluţionării proceselor nu încalcă principiului egalităţii şi nediscriminării, decât dacă prevede un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Or, în acest caz legiuitorul a ales ca aplicarea căilor de atac prevăzute de legea nouă să fie făcută în funcţie de data pronunţării hotărârilor penale, astfel încât legea nouă urmează a se aplica în mod egal tuturor persoanelor faţă de care au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010. Criteriul ales este cel obiectiv şi rezonabil care constituie o garanţie în privinţa previzibilităţii normelor procedural penale aplicabil în cazul proceselor penale pendinte. Prin urmare, dispoziţiile art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 nu contravin principiului egalităţii în drepturi, fiind operante pentru toţi inculpaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică şi pe deplin aplicabile în virtutea principiului tempus regit actum. Referitor la critica potrivit căreia dispoziţiile criticate contravin principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată că acest principiu are, în primul rând, rang constituţional şi, în subsidiar, rang legal, aşa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală şi art. 13 din Codul penal. Pe cale de consecinţă, teza potrivit căreia s-ar produce negarea principiului aplicării legii penale mai favorabile nu poate fi primită, întrucât în speţă nu sunt puse în discuţie aspecte legate de dreptul material, ci de dreptul procesual, care, de principiu, presupune aplicarea imediată a legii procesual penale. Totodată, este de observat că norma criticată este o normă tranzitorie menită să dea eficienţă aplicării în timp a noilor proceduri. În acest sens s-a pronunţat Curtea şi cu prilejul modificărilor anterioare ale Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi şi prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, când prin Decizia nr. 304 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 3 mai 2007, a statuat că judecarea cauzelor aflate pe rol la data intrării în vigoare a legii noi se va face de către instanţele competente iniţial şi, în caz de admitere a apelului sau a recursului, dacă se dispune desfiinţarea sau, după caz, casarea hotărârii şi rejudecarea cauzei, aceasta se va judeca de instanţa competentă, potrivit noii legi. Această din urmă teză este şi cea aplicabilă prezentei speţe potrivit căreia sentinţa judecătoriei a fost pronunţată după intrarea în vigoare a legii noi. În plus, Curtea constată că nu poate fi primită nici critica referitoare la încălcarea celorlalte dispoziţii constituţionale invocate, deoarece prevederile legale criticate nu conţin norme care să aducă atingere dreptului la un proces echitabil sau principiului înfăptuirii justiţiei, aplicându-se în mod unitar tuturor persoanelor aflate în aceeaşi ipoteză juridică, fără niciun fel de discriminare pe considerente arbitrare. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 361 alin. 1 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, precum şi ale art. XXIV alin. (1) din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Maria Mandache în Dosarul nr. 241/333/2005 al Curţii de Apel Iaşi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 12 iunie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Afrodita Laura Tutunaru