DECIZIE Nr. 59
din 24 septembrie 2007
cu privire la aplicarea
dispozitiilor art. 6 1 alin. (2) si (4) din Legea nr. 78/2000 in cazul
infractiunilor prevazute la art. 256 si 257 din Codul penal, referitor la
problema daca bunurile ce au facut obiectul infractiunii se restituie
persoanelor care le-au dat in cazul in care denunta fapta anterior sesizarii
organului de urmarire penala, precum si cu privire la aplicabilitatea
dispozitiilor art. 255 alin. 3 si 5 din Codul penal, atunci cand mituitorul se
denunta, iar fapta este incadrat? conform Legii nr. 78/2000.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 274 din 7 aprilie 2008
- SECŢIILE UNITE -
Dosar nr. 30/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, constituită în Secţii Unite în conformitate cu dispoziţiile art. 25
lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a
întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu
privire la aplicarea dispozitiilor art. 6 1
alin. (2) si (4) din Legea nr. 78/2000 in cazul infractiunilor prevazute la
art. 256 si 257 din Codul penal, referitor la problema daca bunurile ce au
facut obiectul infractiunii se restituie persoanelor care le-au dat in cazul in
care denunta fapta anterior sesizarii organului de urmarire penala, precum si
cu privire la aplicabilitatea dispozitiilor art. 255 alin. 3 si 5 din Codul
penal, atunci cand mituitorul se denunta, iar fapta este incadrată conform Legii nr. 78/2000.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de
judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat
de procurorul Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, solicitând să fie admis în sensul de a se stabili că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr.
78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor,
valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt
aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute la art. 61 din Legea nr. 78/2000, nefiind incidente
şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 din Codul penal şi, respectiv,
la art. 257 din acelaşi cod şi nici în cazul altor infracţiuni prevăzute de
Legea nr. 78/2000.
Totodată, a solicitat să se mai decidă că operarea
dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal este limitată la cazul
infracţiunii de dare de mită, prevăzută la art. 255 din Codul penal.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii,
constată următoarele:
In legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (2)
şi (4) din Legea nr. 78/2000, referitoare la nepedepsirea făptuitorului şi
restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul
infracţiunii, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de
vedere unitar.
Astfel, unele instanţe au considerat că dispoziţiile
art. 61 alin. (2)
şi (4) din Legea nr. 78/2000 se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute la
art. 256 şi 257 din Codul penal.
Alte instanţe, dimpotrivă, au apreciat că dispoziţiile
art. 61 din Legea
nr. 78/2000, de nepedepsire şi, respectiv, de restituire a banilor, valorilor
sau a oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt
aplicabile numai în cazul infracţiunii prevăzute în acest text de lege, iar nu
şi în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 256 şi 257 din Codul penal sau al
celorlalte infracţiuni la care se referă Legea nr. 78/2000.
Aceste din urmă instanţe au
interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.
Potrivit art. 61
alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie, introdus în această lege prin art. I pct. 3 din Legea nr. 161/2003, „promisiunea,
oferirea sau darea de bani, de bunuri ori alte foloase, direct sau indirect,
unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra
unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10
ani".
Prin alin. (2) al aceluiaşi articol s-a prevăzut că
„făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca
organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă".
In fine, în cadrul alin. (3) din articolul menţionat se
mai prevede că „banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul
infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc,
condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani", pentru ca
în alin. (4) să se precizeze că
„banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în
cazul prevăzut la alin. (2)".
In completarea acestor reglementări, prin art. 19 din
aceeaşi lege s-a mai prevăzut că în cazul săvârşirii infracţiunilor la care se
referă prezentul capitol (III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au
fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe
infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt
restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea
acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat
la plata echivalentului lor în bani.
In legătură cu aplicarea acestor din urmă prevederi,
s-a pus problema dacă dispoziţiile art. 256 alin. 2 şi ale art. 257 alin. 2 din
Codul penal nu au fost înlocuite cu dispoziţiile corespunzătoare din legea
specială.
Sub acest aspect, este de observat că prevederile Legii
nr. 78/2000 cuprind reglementări cu caracter particular special în raport cu
cele existente în Codul penal, în domenii apropiate sau chiar în aceeaşi
materie.
Astfel, aşa cum s-a arătat, prin art. 61 din Legea nr. 78/2000 este
incriminată fapta de cumpărare de influenţă, în timp ce prevederile din Codul
penal nu o cuprind în sfera lor de reglementare, sancţionându-l doar pe
traficantul de influenţă.
In acelaşi timp, pe când în Legea nr. 78/2000 este
reglementată la art. 61 alin. (2) denunţarea ca o cauză specială de nepedepsire, care
înlătură în mod firesc şi incidenţa măsurii de siguranţă a confiscării,
prevăzută la art. 19 din aceeaşi lege, în Codul penal nu este instituită o
asemenea cauză de nepedepsire pentru infracţiunile adiacente de primire de
foloase necuvenite sau de trafic de influenţă, în cazul acestora fiind
aplicabilă, în toate situaţiile în care se constată existenţa infracţiunilor, măsura
confiscării bunurilor ce au făcut obiectul lor.
Ca urmare, prevederile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora „banii, valorile
sau orice alte bunuri se restituie persoanei care Ie-a dat", nu sunt aplicabile decât atunci când
este incidenţă dispoziţia de nepedepsire din alin. (2) al aceluiaşi articol,
care se referă numai la sfera restrânsă a infracţiunii prevăzute la art. 61 alin. (1) din această lege.
De aceea, este evident că aplicarea dispoziţiilor de
restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracţiunii, cuprinse în alin. (4)
al art. 61 din
Legea nr. 78/2000, nu poate fi extinsă şi la infracţiunile de primire de
foloase necuvenite şi de trafic de influenţă prevăzute restrictiv în art. 256
şi, respectiv, în art. 257 din Codul penal, deoarece cauza de nepedepsire
determinată de denunţarea faptei, cu consecinţa înlăturării incidenţei
confiscării bunului, operează, limitativ, numai în cazul infracţiunilor avute
în vedere de legiuitor.
Aşa fiind, din moment ce în astfel de cazuri nu există
identitate de situaţie juridică, nu se poate pretinde
nici identitate de tratament juridic.
Tot astfel, pentru aceeaşi raţiune, nu poate fi extinsă
aplicarea dispoziţiilor art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal, incidente pentru
infracţiunea de dare de mită prevăzută la alin. 1 al acestui articol, la
cazurile de dare de mită săvârşite de subiecţii calificaţi la care se referă
Legea nr. 78/2000.
In această privinţă, trebuie avut în vedere că
subiecţii infracţiunii de dare de mită specificaţi la art. 1, art. 7 alin. (2),
art. 81, 82, 13 şi 185 din Legea nr. 78/2000, calificaţi în
raport cu reglementarea dată infracţiunii de dare de mită în Codul penal, atrag
şi sancţiuni diferite, relevând un grad de pericol social mai ridicat.
Tot aşa se explică şi nepreluarea, în cazul
infracţiunii de dare de mită săvârşite în condiţiile Legii nr. 78/2000, a
cauzei de nepedepsire cuprinse în art. 255 alin. 3 din Codul penal.
Mai mult, din moment ce dispoziţiile înscrise în art.
255 alin. 5, cu referire la alin. 3, din Codul penal constituie excepţia în
materia confiscării speciale de la regula instituită prin art. 118 din acelaşi
cod, iar reglementarea excepţiei este de strictă interpretare, se impune să se
reţină că atât timp cât, prin art. 19 din Legea nr. 78/2000, au fost preluate
dispoziţii de la art. 118 alin. 1 lit. d) şi e) din Codul penal, fără să se
facă nicio distincţie în raport cu bunurile provenind de la mituitorii care au
denunţat fapta, nu se poate considera că legiuitorul ar fi acceptat ca noua
reglementare, cu caracter special agravat, să mai permită restituirea bunurilor
mituitorului care a făcut denunţul.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004, republicată, precum şi ale art. 4142 din Codul de procedură penală, urmează
a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr.
78/2000, privind nepedepsirea făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor
sau oricăror altor bunuri care au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile
numai infracţiunilor prevăzute în legea specială, iar dispoziţiile art. 255
alin. 3 şi 5 din Codul penal sunt aplicabile doar în cazul infracţiunilor
încadrate exclusiv conform art. 255 din Codul penal, nefiind aplicabile şi
dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. In aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, se interpretează în sensul
că:
- dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, privind nepedepsirea
făptuitorului şi restituirea banilor, valorilor sau oricăror altor bunuri care
au făcut obiectul infracţiunii, sunt aplicabile numai infracţiunilor prevăzute
de legea specială;
- dispoziţiile art. 255 alin. 3 şi 5 din Codul penal
sunt aplicabile numai infracţiunilor încadrate exclusiv conform art. 255 din
Codul penal, nefiind aplicabile dispoziţiile legii speciale, respectiv ale art.
61 alin. (2) şi (4)
din Legea nr. 78/2000.
Obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură
penală.
Pronunţată în şedinţă publică,
astăzi, 24 septembrie 2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei