Decizia Nr.488 din 25.06.2020

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de reclamanţii Daniel Ene, Cristina Ene, Hristu Deliu, Mariana Deliu, Gela Manea (fostă Roşioru) şi Viluţa Petricală (fostă Roşioru) în Dosarul nr. 6.876/256/2017 al Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 453D/2018.2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că părţile Municipiul Medgidia, prin primar, şi Societatea Raja - S.A., cu sediul în municipiul Constanţa, au depus la dosar înscrisuri prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Încheierea din 20 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 6.876/256/2017, Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 906 alin. (1) -(3) din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamanţii Daniel Ene, Cristina Ene, Hristu Deliu, Mariana Deliu, Gela Manea (fostă Roşioru) şi Viluţa Petricală (fostă Roşioru) cu ocazia judecării unei cauze civile având ca obiect aplicarea unor penalităţi.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că în forma iniţială a reglementării criticate, aceasta putea fi interpretată în sensul că încheierea de stabilire a penalităţilor este definitivă pentru creditor şi poate fi atacată cu contestaţie la executare de către debitor sau că poate fi atacată cu apel şi de către creditor. În prezent, prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, încheierea de soluţionare a cererii de obligare la plata de penalităţi pe zi de întârziere a debitorului unei obligaţii de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluţia adoptată de instanţa de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului. Or, în opinia autorilor excepţiei, o asemenea interpretare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi cu cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Apreciază că a se considera că debitorul unei obligaţii de a face sau a nu face poate ataca cu contestaţie la executare încheierea de obligare la plata de penalităţi pe zi de întârziere în executarea obligaţiei stabilite în sarcina sa şi, în acest mod, poate înlătura sau reduce respectiva penalitate, în vreme ce creditorul unei astfel de obligaţii nu are nicio cale de atac împotriva unei încheieri a instanţei de executare prin care i se respinge solicitarea de obligare de penalităţi, este o interpretare care încalcă noţiunea de proces echitabil, consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie, şi principiul egalităţii în faţa legii civile, consacrat de art. 8 din Codul de procedură civilă. 7. Tribunalul Constanţa - Secţia I civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în această materie a Curţii Constituţionale, concretizată prin Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, Decizia nr. 525 din 11 iulie 2017 şi Decizia nr. 380 din 6 iunie 2017. Învederează, totodată, faptul că, deşi reclamanţii sunt nemulţumiţi de interpretarea dată prevederilor art. 906 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceştia nu invocă, în realitate, neconstituţionalitatea acestei interpretări, ci neconstituţionalitatea prevederilor mai sus menţionate.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.9. Avocatul Poporului consideră că prevederile criticate din Codul de procedură civilă sunt constituţionale şi nu contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi ale art. 16 din Legea fundamentală. În acest sens arată că raţiunea pentru care legiuitorul a consacrat caracterul definitiv al încheierii prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de aplicare de penalităţi este aceea a celerităţii, care se justifică în această etapă procesuală, fiind în deplină concordanţă cu materia executării silite. Într-adevăr, potrivit art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, creditorii au la îndemână calea contestaţiei la executare pentru înlăturarea sau reducerea penalităţii stabilite de instanţă, situaţie în care, însă, instanţa va pronunţa o hotărâre care poate fi atacată cu apel, atât de către debitori, cât şi de către creditori, potrivit art. 718 din Codul de procedură civilă.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut în dispozitivul încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie prevederile art. 906 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, potrivit cărora, „(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare.
(2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.
(3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei".Din examinarea criticilor autorilor excepţiei, astfel cum acestea au fost formulate în notele scrise depuse la dosar, Curtea observă că, în realitate, aceştia susţin neconstituţionalitatea prevederilor art. 906 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă din perspectiva interpretării date acestora prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, care constituie, astfel, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate şi asupra căreia Curtea se va pronunţa. 13. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prevederile art. 906 din Codul de procedură civilă au mai făcut obiect al controlului de constituţionalitate, în acest sens fiind, spre exemplu, Decizia nr. 5 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 8 mai 2017, Decizia nr. 272 din 27 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, Decizia nr. 525 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 624 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2019, Decizia nr. 630 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 8 iulie 2019, Decizia nr. 643 din 16 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 18 martie 2019, sau Decizia nr. 202 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 9 iulie 2019, prin care Curtea a constatat constituţionalitatea reglementării criticate. 15. Curtea reţine că, în speţă, autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică lipsa unei căi de atac împotriva încheierii pronunţate de instanţa de executare prin care se respinge solicitarea creditorilor de aplicare a penalităţilor, în condiţiile art. 906 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă, prin raportare la art. 21 din Constituţie. 16. În acest context, în jurisprudenţa sa mai sus menţionată, Curtea a reţinut că textele de lege criticate fac parte din capitolul IV - Executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face al titlului III - Executarea silită directă din cartea V - Despre executarea silită a Codului de procedură civilă. Dispoziţiile art. 906, cu denumirea marginală „Aplicarea de penalităţi", prevăd la alin. (1) că, dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare. Potrivit art. 906 alin. (2) din cod, atunci când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede acelaşi caracter definitiv al încheierii pentru situaţia în care obligaţia are un obiect evaluabil în bani, când penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei. 17. Referitor la caracterul definitiv al încheierii prin care instanţa de executare a constrâns debitorul la executarea obligaţiei prin aplicarea de penalităţi pentru neexecutarea acesteia, Curtea a subliniat că finalitatea reglementării criticate constă în determinarea debitorului rău-platnic să execute obligaţia la care este ţinut în temeiul unui titlu executoriu, prin aplicarea unei amenzi civile stabilite pe zi de întârziere până la data executării. Prin exercitarea acestei constrângeri cu caracter pecuniar se urmăreşte contracararea manoperelor abuzive care tind la tergiversarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, în vederea asigurării celerităţii ca exigenţă imperativă a executării silite. Aşa fiind, ar fi ilogic şi contrar finalităţii urmărite ca încheierea de obligare a debitorului la plata amenzii civile să fie supusă unor căi de atac. Consacrarea caracterului irevocabil (în prezent, definitiv) al acestei încheieri este, deci, în deplină concordanţă cu scopul reglementării, fără ca prin aceasta să se încalce prevederile art. 21 din Constituţie. 18. Curtea reţine că în cauza de faţă se invocă dreptul creditorului de a contesta încheierea prin care i-a fost respinsă cererea introdusă în scopul aplicării de penalităţi; or, sub acest aspect, prin Decizia nr. 630 din 9 octombrie 2018, precitată, Curtea a constatat că cererea de aplicare de penalităţi reprezintă o procedură accesorie procedurii executării silite pornite în vederea realizării obligaţiei stabilite prin hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu şi care nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie. Aplicarea unor penalităţi de către instanţa de executare reprezintă, potrivit art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o modalitate de constrângere a debitorului care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, nu execută obligaţia de a face sau de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Neavând un caracter autonom în raport cu procedura executării silite, cererea de aplicare de penalităţi nu poate fi soluţionată decât în cadrul acesteia. Ca atare, soluţionarea acestei cereri nu poate forma obiectul unui proces distinct, pentru desfăşurarea căruia legiuitorul să instituie garanţiile specifice unui proces echitabil, inclusiv sub aspectul existenţei unor căi de atac. De aceea, caracterul definitiv al încheierii de respingere a cererii de aplicare de penalităţi nu contravine art. 21 din Constituţie, care consacră dreptul de acces liber la justiţie şi la un proces echitabil, în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională statuând în mod constant că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate căile de atac şi, prin urmare, la toate gradele de jurisdicţie, legiuitorul fiind suveran în a limita un atare acces, pentru raţiuni impuse de specificul domeniului supus reglementării. 19. Totodată, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 914 din 22 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că „încheierea de soluţionare a cererii de obligare la plata de penalităţi pe zi de întârziere a debitorului unei obligaţii de a face sau a nu face, evaluabile în bani, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, este definitivă, indiferent de soluţia adoptată de instanţa de executare, respectiv de admitere sau de respingere a cererii creditorului". În susţinerea caracterului definitiv al acestei încheieri inclusiv din perspectiva creditorului, Înalta Curte a precizat că „nu ar putea fi reţinut un argument de necesitate a protejării drepturilor procesuale ale creditorului în etapa executării silite - întrucât interpretarea potrivit căreia încheierea de respingere a cererii de acordare a penalităţilor în baza art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă ar fi susceptibilă de apel este una doar aparent în favoarea acestuia - deoarece, în acest caz, legiuitorul a dat prioritate principiului celerităţii executării silite, ca cerinţă imperativă a acestei etape procesuale". 20. De altfel, şi prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că, având în vedere caracterul specific al executării obligaţiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuţia esenţială a debitorului (spre deosebire de obligaţiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligaţiilor cu caracter personal, intuitu personae. Prin decizia precitată, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a subliniat că penalităţile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obţine constrângerea debitorului la executarea în natură a obligaţiei cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor. Penalităţile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor şi se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptăţit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură şi o finalitate juridică diferite. Este de subliniat faptul că încheierea pronunţată în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl priveşte pe debitor, deoarece, în cazul acestuia, legiuitorul a prevăzut în mod expres la alin. (5) că dacă execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalităţi pe calea contestaţiei la executare, dovedind existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă şi executorie potrivit art. 906 alin. (4) şi (6) din Codul de procedură civilă, fără a-l lipsi însă de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului substanţial comun. 21. În jurisprudenţa sa referitoare la reglementarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 620 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 25 noiembrie 2019), instanţa de contencios constituţional a statuat că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege. Accesul liber la justiţie implică prin natura sa o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006. Mai mult, nicio dispoziţie cuprinsă în Legea fundamentală nu instituite obligaţia legiuitorului de a garanta parcurgerea în fiecare cauză a tuturor gradelor de jurisdicţie, ci, dimpotrivă, potrivit art. 129 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate în condiţiile legii. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reclamanţii Daniel Ene, Cristina Ene, Hristu Deliu, Mariana Deliu, Gela Manea (fostă Roşioru) şi Viluţa Petricală (fostă Roşioru) în Dosarul nr. 6.876/256/2017 al Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă şi constată că prevederile art. 906 alin. (1)-(3) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dată prin Decizia nr. 73 din 16 octombrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Constanţa - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 25 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ingrid Alina Tudora