Decizia Nr.476 din 10.05.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 şi 33 şi ale art. 9 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, excepţie ridicată de Alexandru Chiţu în Dosarul nr. 9.965/315/2010 al Judecătoriei Târgovişte şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 585D/2011.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza este în stare de judecată.Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 15 martie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 9.965/315/2010, Judecătoria Târgovişte a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 şi 33 şi ale art. 9 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice.Excepţia a fost ridicată de Alexandru Chiţu cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unui proces-verbal de constatare a unei contravenţii.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că sintagma „sau a instituţiilor publice“, cuprinsă în dispoziţiile de lege criticate, este în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 30 alin. (6), care stabilesc că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine“, şi ale art. 30 alin. (7), potrivit cărora „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii [...]“, întrucât onoarea şi demnitatea sunt trăsături specifice persoanei fizice, şi nu persoanei juridice. Prin urmare, instituţiile publice nu pot beneficia de protecţia valorilor la care se referă art. 30 din Legea fundamentală, iar cuprinderea în sfera contravenţiilor a faptelor privitoare la lezarea demnităţii şi onoarei instituţiilor publice aduce atingere dispoziţiilor constituţionale invocate. Apreciază că organele statului profită de poziţia lor şi, sub oblăduirea prevederilor de lege criticate, comit abuzuri. Totodată, consideră că eliminarea căii de atac împotriva hotărârii prin care judecătoria soluţionează plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei încalcă egalitatea în drepturi, accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare şi dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.Judecătoria Târgovişte apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece prevederile de lege criticate nu aduc nicio atingere dispoziţiilor din Constituţie şi din actele normative internaţionale invocate de autorul excepţiei. Face trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 750/2008.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, deoarece nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate de autorul excepţiei.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Potrivit Încheierii de sesizare, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 2 pct. 1 şi 33 şi ale art. 9 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, act normativ care a fost însă republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 31 ianuarie 2011, dându-se textelor o nouă numerotare. Astfel, având în vedere şi notele scrise ale autorului excepţiei depuse în motivarea criticii, reiese că aceasta priveşte, în realitate, dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 31 şi ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 61/1991, republicată. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra acestor din urmă prevederi de lege, care au următorul cuprins:– Art. 3 pct. 1 şi 31: „Constituie contravenţie săvârşirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni:1. săvârşirea în public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, ameninţări cu acte de violenţă împotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică sau să provoace indignarea cetăţenilor ori să lezeze demnitatea şi onoarea acestora sau a instituţiilor publice; [...] 31. refuzul unei persoane de a da relaţii pentru stabilirea identităţii sale, de a se legitima cu actul de identitate sau de a se prezenta la sediul poliţiei, la cererea ori la invitaţia justificată a organelor de urmărire penală sau de menţinere a ordinii publice, aflate în exercitarea atribuţiilor de serviciu;“; – Art. 8 alin. (2): „Hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluţionează plângerea este definitivă şi irevocabilă.“În susţinerea neconstituţionalităţii acestor prevederi de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, ale art. 21 referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (11) cu privire la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, ale art. 30 alin. (6) şi (7) cu privire la limitările libertăţii de exprimare şi ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, precum şi a prevederilor art. 6 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 10 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele: I. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu formulează nicio critică de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 3 pct. 31 din Legea nr. 61/1991, republicată. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „Sesizările trebuie [...] motivate“, ceea ce înseamnă că, în lipsa indicării de către autorul excepţiei a unor texte sau principii din Constituţie care să constituie temeiul contestării prezumţiei de constituţionalitate a prevederilor de lege criticate, instanţa de contencios constituţional nu este în măsură să se substituie părţii cu privire la invocarea unor motive de neconstituţionalitate. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 pct. 31 din Legea nr. 61/1991 este inadmisibilă. II. Referitor la prevederile art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată, sintagma „demnitatea şi onoarea [...] instituţiilor publice“ a mai fost supusă controlului de constituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi (7) din Constituţie, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de o critică identică. Astfel, prin Decizia nr. 74 din 7 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 26 aprilie 2002, Curtea, respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 1 din Legea nr. 61/1991 [actualul art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată], a statuat că faptele prevăzute de textul de lege criticat nu sunt fapte contra persoanelor, ci contra normelor de convieţuire socială, contra ordinii şi liniştii publice. Asemenea fapte constituie infracţiuni în sistemele de drept penal în care contravenţiile sunt incluse printre infracţiuni. În sistemul nostru, faptele menţionate în textul criticat constituie contravenţii dacă, fiind săvârşite în public, sunt de natură să producă vreuna dintre consecinţele prevăzute de lege. Chiar dacă textul cuprinde unele impreciziuni de redactare, atunci când se referă la posibilitatea ca manifestările reprobabile menţionate să lezeze demnitatea instituţiilor publice, nu se poate susţine că dispoziţia legii ar fi neconstituţională. Astfel, deşi alin. (6) al art. 30 din Constituţie are în vedere limitele exercitării libertăţii de exprimare - aceasta neputând să prejudicieze, printre alte valori supreme ale statului de drept, dreptul persoanei la propria imagine -, textul constituţional menţionat are, coroborat cu alte prevederi constituţionale, efectul de a consacra un drept constituţional cu o identitate de sine stătătoare şi deci cu aplicabilitate într-un domeniu mai extins. Acest text constituţional este în deplină concordanţă cu prevederile art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora „Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti“. Ordinea şi liniştea publică implică atitudinea respectuoasă şi decentă faţă de instituţiile publice, iar argumentele pe care autorul excepţiei încearcă să le impună prin invocarea prevederilor art. 30 alin. (6) din Constituţie, şi anume că astfel de manifestări antisociale ar putea fi îngăduite faţă de instituţiile publice, nu pot fi acceptate. Potrivit dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, „Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi“. Astfel, ordinea şi liniştea publică se impun a fi respectate de fiecare persoană în vederea desfăşurării normale a activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice tocmai pentru ca acestea să poată asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate de Constituţie. Este evident că, prin săvârşirea faptei prevăzute la art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată, împotriva unei instituţii publice, se aduce atingere bunei funcţionări a acestei instituţii, ceea ce este de natură să afecteze, în mod indirect, drepturile şi libertăţile constituţionale ale celorlalţi cetăţeni. Aşa cum sentimentul onoarei sau demnităţii este caracteristic persoanei fizice, în acelaşi mod se poate vorbi despre faima şi bunul renume ale unei instituţii sau autorităţi publice, atribute pe care legea le apără prin sancţionarea contravenţională a faptelor prevăzute la art. 3 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, republicată. Deşi nu sunt menţionate printre valorile enumerate la art. 30 din Constituţie, aceasta nu înseamnă că încălcarea lor este îngăduită. În consecinţă, sintagma „demnitatea şi onoarea [...] instituţiilor publice“ nu vine în contradicţie cu prevederile constituţionale, întrucât se subscrie sferei de aplicabilitate a alin. (6) şi (7) ale art. 30 din Constituţie, care consacră limitele libertăţii de exprimare. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 750 din 24 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iulie 2008. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. Totodată, eventualele greşeli de aplicare a legii, la care face referire în motivarea excepţiei şi care constituie, în realitate, cauza nemulţumirii autorului excepţiei, nu pot constitui însă motive de neconstituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate şi, prin urmare, nu pot fi cenzurate de instanţa de contencios constituţional, fiind de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate aduse alin. (2) al art. 8 din Legea nr. 61/1991, introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, ca fiind alin. (2) al art. 9 din Legea nr. 61/1991 anterior republicării acesteia, dispoziţii potrivit cărora hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluţionează plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei este definitivă şi irevocabilă, acestea nu aduc nicio atingere prevederilor din Legea fundamentală şi din actele normative internaţionale invocate de autorul excepţiei. Stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac („Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“), ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege“ [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004]. Referitor la presupusa încălcare a prevederilor art. 16 din Constituţie, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare. De asemenea, dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 61/1991, republicată, nu încalcă dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 21 din Constituţie, art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Totodată, nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorul excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Pe de o parte, art. 129 din Constituţie, aşa cum s-a arătat mai sus, stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii, iar, pe de altă parte, art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră dreptul la două grade de jurisdicţie numai în materie penală. Art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu are aplicabilitate în cauza de faţă, întrucât dreptul la un „recurs“ efectiv nu se confundă cu dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. În fine, nu sunt incidente în cauză nici dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (11) cu privire la prezumţia de nevinovăţie şi ale art. 52 referitoare la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: I. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 pct. 31 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată, excepţie ridicată de Alexandru Chiţu în Dosarul nr. 9.965/315/2010 al Judecătoriei Târgovişte. II. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 pct. 1 şi ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 mai 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică