Decizia Nr.463 din 27.06.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) şi (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Valentina Dinu în Dosarul nr. 453/312/2015 al Judecătoriei Slobozia şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 513D/2016.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 10 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 453/312/2015, Judecătoria Slobozia a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) şi (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Valentina Dinu cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care procurorul a luat măsuri asigurătorii.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 249 alin. (5) şi (7) din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în drepturi, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, dreptul de proprietate privată, precum şi prevederile constituţionale referitoare la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului şi la integrarea în Uniunea Europeană. Arată, astfel, că dispoziţiile art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală nu definesc bunurile asupra cărora pot fi luate măsurile asigurătorii şi folosesc noţiunea de „probabilitate", care nu este predictibilă. De asemenea consideră că prevederile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală creează discriminare prin instituirea unui tratament juridic diferit pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu şi, respectiv, cu capacitate de exerciţiu restrânsă.6. Judecătoria Slobozia apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Consideră că, prin reglementarea posibilităţii luării, pe o durată limitată de timp, a măsurilor asigurătorii nu se aduce atingere dreptului de proprietate, măsura constituind numai o formă de restrângere temporară a exercitării dreptului de dispoziţie asupra bunurilor. În ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii arată că domeniul de aplicare este clar delimitat de prevederile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, printr-o normă de trimitere la legea civilă. Referitor la pretinsa lipsă de predictibilitate a sintagmei „până la concurenţa valorii probabile", instanţa de judecată apreciază critica autoarei excepţiei ca neîntemeiată, având în vedere finalitatea măsurii asigurătorii, caracterul provizoriu al acesteia, precum şi natura intereselor protejate prin dispoziţiile de lege criticate. De asemenea consideră că dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală nu aduc atingere principiului egalităţii în drepturi, întrucât pentru persoane aflate în situaţii juridice diferite este permis un tratament diferenţiat.7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (5) şi (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. În acest sens arată că, aşa cum rezultă din prevederile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea, prin instituirea unui sechestru, a acelor bunuri mobile sau imobile ce pot face obiectul confiscării speciale sau a confiscării extinse ori pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori la repararea pagubei produse prin infracţiune, în scopul de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea lor de la urmărire. Consideră că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere prevederilor art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate, limitând prerogativa dispoziţiei materiale şi juridice asupra bunurilor indisponibilizate, această ingerinţă este necesară într-o societate democratică, este proporţională cu scopul urmărit, se aplică nediscriminatoriu şi nu aduce atingere înseşi substanţei dreptului de proprietate. În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, în sensul că ar încălca principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, arată că aceasta nu poate fi primită, întrucât egalitatea nu înseamnă uniformitate de reglementare, iar situaţiile juridice diferite impun un tratament juridic diferit. Astfel, instituind obligativitatea luării din oficiu a măsurilor asigurătorii atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, dispoziţiile de lege criticate au în vedere tocmai situaţia specială a acestei categorii de subiecte de drept, care necesită o protecţie juridică suplimentară pentru ocrotirea drepturilor lor. În fine, apreciază că, întrucât măsurile asigurătorii au caracter preventiv, iar nu punitiv, şi nu depind de gravitatea faptei ori de stabilirea răspunderii penale, luarea lor nu anticipează soluţia pe fondul cauzei penale, astfel că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere nici prezumţiei de nevinovăţie.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 249 alin. (5) şi (7) din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:(5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.[...] (7) Măsurile asigurătorii luate în condiţiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă 12. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului, ale art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, ale art. 44 alin. (1)-(3) referitor la dreptul de proprietate privată şi ale art. 148 alin. (1)-(4) privind integrarea în Uniunea Europeană.13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 249 alin. (5) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la principiile fundamentale privind prezumţia de nevinovăţie şi dreptul de proprietate privată - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 168 din 4 martie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părţii civile, prin ordonanţă motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părţii civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producânduşi efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunţării hotărârii definitive în dosarul penal (paragraful 17).14. Prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, mai sus menţionată, Curtea a constatat că sechestrul este o măsură asigurătorie de drept penal, iar nu o sancţiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând aşadar caracter punitiv, ci eminamente preventiv, astfel că nu poate fi reţinută critica referitoare la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie. De altfel, potrivit art. 107 alin. (3) din Codul penal, măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă (paragrafele 19 şi 24).15. Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Totodată, Curtea a observat că sechestrul asigurător poate afecta şi atributele de usus şi fructus, atunci când bunurile sechestrate trebuie ridicate în mod obligatoriu şi predate pentru păstrare unor instituţii de specialitate [art. 252 alin. (2), (3), (4) şi (5) din Codul de procedură penală] ori atunci când au fost puse sub sigiliu şi se desemnează un custode [art. 252 alin. (9) din acelaşi cod]. Aşadar, interzicerea până la soluţionarea definitivă a cauzei a transferului, distrugerii, transformării, înstrăinării, deplasării bunurilor asupra cărora s-a instituit sechestrul, asumarea temporară a custodiei sau controlului asupra acestor bunuri afectează dreptul de proprietate nu numai al suspectului, inculpatului ori persoanei responsabile civilmente, dar şi al terţilor proprietari ai acestor bunuri şi care nu au calitate de parte în procesul penal (paragraful 27).16. Referitor la dreptul de proprietate, care este un drept fundamental, garantat prin Constituţie, conţinutul şi limitele acestuia fiind stabilite prin lege, Curtea a statuat, prin decizia citată anterior, că acesta nu este însă un drept absolut prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile (paragraful 28).17. În ceea ce priveşte obiectul măsurilor asigurătorii, Curtea observă că acesta este delimitat de dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, printr-o normă de trimitere la legea civilă. În acest sens, prin Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 8 aprilie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege. Sechestrul se instituie asupra bunurilor mobile - titluri de valoare, obiecte de artă şi de muzeu, colecţii de valoare, obiecte din metal, sume de bani etc. - şi imobile, aşa cum reiese din dispoziţiile alin. (2) al art. 249 din Codul de procedură penală, iar prevederile alin. (3)-(5) ale aceluiaşi articol diferenţiază, în funcţie de proprietar, întinderea sechestrului. Astfel, pot fi sechestrate bunurile proprietatea suspectului sau inculpatului pentru garantarea executării pedepsei amenzii, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, pot fi sechestrate bunurile persoanei responsabile civilmente în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare şi pot fi sechestrate bunurile aflate în proprietatea sau posesia unei terţe persoane, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse. Dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală trebuie corelate cu cele ale art. 112 şi art. 112¹ din Codul penal, referitoare la confiscare, întrucât bunurile care pot fi confiscate sunt cele asupra cărora se poate institui sechestrul (paragraful 17).18. Prin Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, mai sus citată, Curtea a reţinut, totodată, că, atunci când procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa instituie sechestrul asigurător, aceştia evaluează prejudiciul produs prin infracţiune, valoarea sechestrată fiind necesar a fi apropiată de cea a bunurilor care ar putea fi confiscate, după stabilirea vinovăţiei, dacă se apreciază că se impune această măsură. Astfel, măsura asigurătorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune - ordonanţă sau încheiere, îndeplinirea condiţiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii şi, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul şi valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. Aşadar, dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune (paragraful 18).19. Cu privire la condiţia necesităţii dispunerii măsurii asigurătorii, pe de o parte, trebuie avute în vedere cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, aşadar şi a sechestrului, sunt obligatorii, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală - persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, şi cazurile reglementate în legislaţia specială - de pildă, art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, când organele judiciare nu mai sunt ţinute să verifice condiţia de necesitate a măsurii, ea fiind impusă de lege (paragraful 19).20. De asemenea, Curtea a reţinut că, în cazul infracţiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracţiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activităţii infracţionale şi a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum şi pe bunurile altor persoane despre care se cunoaşte că provin din infracţiune. Cu toate acestea, Curtea a constatat că instituirea sechestrului nu poate împiedica suspectul sau inculpatul să îşi procure mijloacele de trai. De vreme ce, prin instituirea sechestrului, se limitează posibilitatea suspectului/ inculpatului de a-şi continua activitatea şi, implicit, de a-şi asigura mijloacele de trai, organele judiciare trebuie să aibă în vedere un nivel mediu de asigurare a mijloacelor de trai pentru suspect/inculpat şi familia sa, neavând importanţă dacă prin dispunerea măsurii asigurătorii nu mai poate să îşi asigure acelaşi nivel de existenţă, precum cel anterior instituirii măsurii (paragraful 20).21. În continuare, prin Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, citată anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală reglementează situaţiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate. Codul de procedură penală nu cuprinde însă norme care să stabilească expres categoria „bunurilor exceptate de lege" de la instituirea sechestrului, într-o atare situaţie dispoziţiile procesual penale completându-se cu dispoziţiile procesual civile referitoare la bunurile care, potrivit legii, au un regim privilegiat, neputând face obiectul unei executări silite, fiind neurmăribile. Astfel, potrivit art. 727 din Codul de procedură civilă, nu sunt supuse urmăririi silite bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel, obiectele indispensabile persoanelor cu handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor, alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele necesare până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă, combustibilul necesar debitorului şi familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă, scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie şi altele asemenea. Totodată, potrivit art. 728 din Codul de procedură civilă, bunurile mobile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate nu pot fi urmărite decât de către creditorii ale căror creanţe s-au născut în legătură cu exercitarea profesiei respective. Dacă bunurile nu sunt afectate unui patrimoniu profesional individual, însă servesc la exercitarea ocupaţiei sau profesiei debitorului persoană fizică, pot fi supuse urmăririi silite numai dacă nu există alte bunuri urmăribile şi numai pentru obligaţii de întreţinere sau alte creanţe privilegiate asupra mobilelor. Dacă debitorul se ocupă cu agricultura, nu vor fi urmărite, în măsura necesară continuării lucrărilor în agricultură, inventarul agricol, inclusiv animalele de muncă, furajele pentru aceste animale şi seminţele pentru cultura pământului, în afară de cazul în care asupra acestor bunuri există un drept real de garanţie sau un privilegiu pentru garantarea creanţei (paragraful 21).22. Curtea a reţinut, de asemenea, că dispoziţiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor băneşti, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) - bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) şi (8) din Codul de procedură penală, cât şi în ceea ce priveşte urmărirea silită a creanţelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 29 alin. (1) din Codul de procedură civilă, salariile şi alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii, şi până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii. Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea nu poate depăşi jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în afară de cazul în care legea prevede altfel. Cu alte cuvinte, dacă sunt mai multe sechestre penale sau acestea coexistă cu sechestrele civile, limita este de jumătate din venitul lunar net al debitorului, indiferent de natura creanţelor, în conformitate cu art. 729 alin. (2) din Codul de procedură civilă. De asemenea, Curtea a observat că sunt în egală măsură aplicabile şi dispoziţiile art. 729 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora veniturile din muncă sau orice alte sume ce se plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, în cazul în care sunt mai mici decât cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte jumătate din acest cuantum, precum şi prevederile alin. (4)-(7) ale aceluiaşi articol. Totodată, Curtea a reţinut că şi prin alte dispoziţii legale speciale anumite categorii de bunuri pot fi declarate neurmăribile (paragraful 22).23. Aşadar, Curtea a constatat că normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existenţă ale suspectului/inculpatului (paragraful 23).24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de Curte prin deciziile menţionate anterior, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.25. Pentru motivele arătate mai sus, Curtea nu poate reţine critica autoarei excepţiei referitoare la pretinsa lipsă de predictibilitate a sintagmei „până la concurenţa valorii probabile a acestora", având în vedere finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora, precum şi interesele protejate prin dispoziţiile de lege criticate. Astfel, aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa mai sus menţionată, măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficienţă - în sensul împiedicării suspectului/ inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, deci cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Aceasta este raţiunea pentru care organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente până la concurenţa valorii probabile a prejudiciului şi a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii. Pe de altă parte, însă, dacă, în urma administrării întregului probatoriu, se constată că această valoare - devenită, între timp, certă - este mai mică decât cea avută în vedere iniţial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.26. Aşadar, dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituţie, întrucât, deşi reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale asupra bunurilor indisponibilizate - pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei - această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor şi este proporţională cu scopul propus (Decizia nr. 186 din 6 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 275 din 25 aprilie 2007, Decizia nr. 230 din 14 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 5 aprilie 2007, şi Decizia nr. 768 din 18 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2015, paragraful 20).27. Curtea mai observă că, în speţă, faţă de autoarea excepţiei s-a dispus instituirea sechestrului asigurător în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie, această dispoziţie constituind o derogare de la regula potrivit căreia luarea măsurilor asigurătorii este, în principiu, facultativă. Prin Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, citată anterior, Curtea a reţinut că acest din urmă fapt nu are semnificaţia stabilirii vinovăţiei înainte să fie stabilită printro hotărâre judecătorească definitivă. De altfel, prezumţia de nevinovăţie constituie suportul dreptului la apărare şi, implicit, al drepturilor procesuale acordate suspectului sau inculpatului, iar aplicarea prezumţiei presupune că dispunerea unei măsuri asigurătorii în procesul penal nu echivalează cu existenţa vinovăţiei, care trebuie stabilită numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă (paragraful 24). Aşadar, întrucât măsurile asigurătorii au caracter preventiv, iar nu punitiv, şi nu depind de gravitatea faptei ori de stabilirea răspunderii penale, luarea lor nu anticipează soluţia pe fondul cauzei penale. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate nu încalcă prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie.28. În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, în sensul că ar încălca principiul egalităţii în drepturi, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală, Curtea constată că aceasta nu poate fi primită, întrucât egalitatea nu înseamnă uniformitate de reglementare, iar situaţiile juridice diferite impun un tratament juridic diferit. Astfel, instituind obligativitatea luării din oficiu a măsurilor asigurătorii atunci când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, dispoziţiile de lege criticate au în vedere tocmai situaţia specială a acestei categorii de subiecte de drept, care necesită o protecţie juridică suplimentară pentru ocrotirea drepturilor lor.29. În fine, prevederile constituţionale ale art. 22 alin. (1) referitor la dreptul la viaţă şi la integritatea fizică şi psihică nu au legătură cu soluţionarea cauzei de faţă.30. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Valentina Dinu în Dosarul nr. 453/312/2015 al Judecătoriei Slobozia şi constată că dispoziţiile art. 249 alin. (5) şi (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Slobozia şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 27 iunie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Oana Cristina Puică