Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, excepţie ridicată de Ovidiu Laurian Raţiu în Dosarul nr. 4.708/101/2013 al Tribunalului Mehedinţi - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.130D/2015.2. La apelul nominal, pentru autorul excepţiei, se prezintă avocatul ales Sebastian Răduleţu, iar pentru partea S.C. Marrati Construcţii - S.R.L. din Giarmata, judeţul Timiş, răspund avocaţii aleşi Sebastian Răduleţu şi Gheorghe Matei, cu împuterniciri avocaţiale la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului Sebastian Răduleţu, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Astfel, susţine că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, precum şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportat la prevederile art. 7 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu întrunesc condiţiile de claritate, previzibilitate şi accesibilitate a normei penale, în condiţiile în care incriminarea criticată trimite la norme extrapenale, respectiv la Codul fiscal şi la Codul de procedură fiscală. Menţionează că nu există nicio lege care să definească cu precizie, prin enumerare limitativă, noţiunea de „obligaţii fiscale" şi să îi contureze conţinutul în mod clar şi neechivoc. Consideră că acest aspect nu poate fi lămurit prin decizie a Curţii Constituţionale, referindu-se la Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015. În fine, susţine că cele două coduri la care art. 2 din Legea nr. 241/2005 face trimitere - Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală - sunt interpretate prin acte ale Ministerului Finanţelor Publice, ajungându-se ca, prin „obligaţii fiscale", să se înţeleagă inclusiv taxe şi impozite stabilite de consiliile locale.4. Avocatul Gheorghe Matei solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 încalcă principiul legalităţii sub aspectul previzibilităţii legii.5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, invocă Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015 a Curţii Constituţionale, prin care aceasta a reţinut că, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 2 din Legea nr. 241/2005, expresia „obligaţii fiscale" se referă la obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală. Arată că aceste coduri, atât cele vechi, cât şi cele noi, definesc şi enumeră expres obligaţiile fiscale principale şi secundare, astfel că Legea nr. 241/2005 trimite la acte normative clare. Totodată, trimiterea nu este făcută la acte secundare. În plus, arată că lipsa unor liste exhaustive nu lipseşte textul de lege criticat de claritate şi previzibilitate, iar destinatarii normei - agenţii economici - pot şi trebuie să apeleze la consiliere de specialitate pentru a evalua consecinţele ce ar putea rezulta din activitatea lor.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:6. Prin Încheierea din 23 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.708/101/2013, Tribunalul Mehedinţi - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Excepţia a fost ridicată de Ovidiu Laurian Raţiu cu ocazia soluţionării unei cauze penale având ca obiect trimiterea în judecată pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale privind principiul legalităţii incriminării, întrucât nu întrunesc condiţiile de claritate, previzibilitate şi accesibilitate a normei penale. În acest sens, arată că dispoziţiile de lege criticate incriminează acţiunea de evidenţiere, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori de evidenţiere a altor operaţiuni fictive dacă această faptă a fost săvârşită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Consideră că nu există nicio normă legală care să definească cu precizie, prin enumerare limitativă, noţiunea de „obligaţii fiscale" şi să îi contureze conţinutul în mod clar şi neechivoc. Astfel, Codul fiscal nu defineşte această noţiune, iar art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005 prevede doar că „obligaţii fiscale" sunt obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală. Această determinare a domeniului de aplicare a normei de incriminare, prin trimitere la alte acte normative, nu este suficient de clară şi exactă, în condiţiile în care prevederile celor două acte normative sunt în permanentă schimbare. Invocă Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, prin care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 sunt neconstituţionale. Mai arată că legea penală este de strictă interpretare şi aplicare, astfel că nu pot fi considerate ca fiind incriminate fapte numai prin asemănare, analogie, sau printr-o interpretare extensivă a textelor de lege din materie penală sau cu implicare directă în această materie. Analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire la o situaţie nereglementată expres, dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă, însă principiul legalităţii pedepsei se opune aplicării legii penale prin analogie. Afirmă că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a consacrat dreptul destinatarului normei de a fi informat într-o manieră lipsită de ambiguităţi asupra comportamentelor interzise, pe care este obligat să le evite. Pentru ca acest drept să fie asigurat în mod efectiv, enunţurile juridice trebuie să fie clare, precise şi explicite, astfel încât să îl poată avertiza în mod neechivoc asupra gravităţii consecinţelor nerespectării prescripţiilor legale (Hotărârea din 18 decembrie 1980, pronunţată în Cauza Crociani şi alţii împotriva Italiei, Hotărârea din 25 martie 1983, pronunţată în Cauza Silver şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în Cauza Kokkinakis împotriva Greciei şi Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României).8. Tribunalul Mehedinţi - Secţia penală apreciază că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 sunt constituţionale, întrunind condiţiile de claritate, previzibilitate şi accesibilitate impuse de principiul legalităţii. Astfel, arată că art. 2 lit. e) din Legea nr. 241/2005 defineşte „obligaţiile fiscale" ca fiind „obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală".9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 asigurând pe deplin previzibilitatea legii penale şi legalitatea incriminării. Invocă, în acest sens, Decizia nr. 4 din 21 ianuarie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care instanţa supremă a stabilit că fapta de omisiune, în tot sau în parte, a evidenţierii în actele contabile sau în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive constituie infracţiunea complexă de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 [fost art. 11 lit. c), fost art. 13 din Legea nr. 87/1994], nefiind incidente dispoziţiile art. 43 (fost art. 37, fost art. 40) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, raportat la art. 289 din Codul penal, aceste activităţi fiind cuprinse în conţinutul constitutiv al laturii obiective a infracţiunii de evaziune fiscală.11. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, arată că art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 constituie o expresie a prevederilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, potrivit cărora „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii", precum şi a celor ale art. 73 alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, care consacră competenţa legiuitorului de a reglementa infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În ceea ce priveşte principiul legalităţii, statuat prin art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi consacrat la nivel naţional de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, acesta presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului [Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi (Patriarhia Ecumenică) împotriva Turciei, paragraful 70]. Or, redactarea textului de lege criticat este suficient de clară, precisă şi previzibilă.12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, susţinerile autorului excepţiei şi părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, care au următorul cuprins: „Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: [...] c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;".15. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii şi ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei, precum şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportat la prevederile art. 7 referitor la principiul legalităţii incriminării şi pedepsei din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 241/2005 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 29 februarie 2016, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, a statuat cu valoare de principiu că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Având în vedere jurisprudenţa proprie şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la condiţiile pe care o lege trebuie să le îndeplinească pentru a fi conformă Constituţiei şi Convenţiei, Curtea a statuat că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie, numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii (paragrafele 13 şi 14 din Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015).17. Referitor la dispoziţiile de lege criticate - prin Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015 - Curtea a observat că, potrivit acestora, constituie infracţiune de evaziune fiscală săvârşirea faptelor în modalităţile prevăzute la alin. (1) lit. a)-g) al art. 9 din Legea nr. 241/2005, sub aspectul laturii subiective presupunând intenţia directă calificată prin scop, şi anume sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. De asemenea, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 2 din Legea nr. 241/2005, în înţelesul legii, expresia „obligaţii fiscale" se referă la obligaţiile prevăzute de Codul fiscal şi de Codul de procedură fiscală. Astfel, Curtea a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Codul fiscal (din 2003), „codul stabileşte cadrul legal pentru impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2 din acelaşi act normativ", precizându-se şi contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată al acestora. Codul fiscal reglementează fiecare categorie de impozit, taxă şi contribuţie, indicând, de asemenea, persoana impozabilă, modul de determinare a impozitului, modul de declarare şi termenele legale. În continuare, Curtea a observat că, potrivit art. 22 din Codul de procedură fiscală (din 2003), prin obligaţii fiscale, în sensul acestui cod, se înţelege: obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat; obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat; obligaţia de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat; obligaţia de a plăti dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aferente impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat, denumite obligaţii de plată accesorii; obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a înregistra în evidenţele contabile şi de plată, la termenele legale, impozitele şi contribuţiile care se realizează prin stopaj la sursă; orice alte obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale. De asemenea, Curtea a observat că termenul de „obligaţie fiscală" este definit şi în art. 1 pct. 27 din Codul de procedură fiscală din 20 iulie 2015, care, potrivit art. 353, a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2016. Astfel, obligaţia fiscală reprezintă obligaţia de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând obligaţia fiscală principală şi obligaţia fiscală accesorie. Totodată, potrivit art. 1 pct. 28 şi 29 din acelaşi act normativ, obligaţia fiscală principală reprezintă obligaţia de plată a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi obligaţia organului fiscal de a restitui sumele încasate fără a fi datorate şi de a rambursa sumele cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege, iar obligaţia fiscală accesorie este definită ca fiind obligaţia de plată sau de restituire a dobânzilor, penalităţilor sau a majorărilor aferente unor obligaţii fiscale principale. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Codul fiscal din 8 septembrie 2015, care potrivit art. 501 a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2016, acesta stabileşte cadrul legal privind impozitele, taxele şi contribuţiile sociale obligatorii prevăzute la art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, care sunt venituri ale bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate, bugetului asigurărilor pentru şomaj şi fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale, contribuabilii care au obligaţia să plătească aceste impozite, taxe şi contribuţii sociale, precum şi modul de calcul şi de plată a acestora (paragrafele 15-18 din Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015).18. În acest context, Curtea a reţinut că, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, precitată, a statuat că este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cât şi o corespondenţă sub aspectul forţei lor juridice. În acest sens, normele de tehnică legislativă statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative]. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [art. 16 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000], care operează întotdeauna între acte normative cu aceeaşi forţă juridică. Referitor la tehnica trimiterilor legislative, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, a reţinut că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul unui anumit act normativ sau la un alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text (paragrafele 19-20 din Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015).19. Plecând de la aceste premise, prin Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015, Curtea a apreciat că sintagma „obligaţii fiscale" prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 este clar definită de lege, indivizii putându-şi da seama din conţinutul dispoziţiilor legale incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora, prevederile criticate întrunind condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate circumscrise principiului legalităţii prevăzut de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie (paragraful 21). Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin Decizia nr. 871 din 10 decembrie 2015, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.20. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, cu privire la art. 7 paragraful 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, că semnificaţia noţiunii de „previzibilitate" depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Astfel, principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, şi Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109).21. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ovidiu Laurian Raţiu în Dosarul nr. 4.708/101/2013 al Tribunalului Mehedinţi - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Mehedinţi - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2016.PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE,Prof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Oana Cristina Puică