Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 1.162/93/2015 (3.167/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.620D/2015.2. La apelul nominal lipseşte partea Romeo Ioniţă, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că art. 6 din Codul penal reglementează aplicarea legii penale mai favorabile în situaţia hotărârilor definitive, art. 5 din Codul penal reglementând aplicarea legii penale mai favorabile în situaţia cauzelor aflate în curs de judecată la apariţia legilor succesive, dintre care una este mai favorabilă. Analizând susţinerile autoarei excepţiei, reprezentantul Ministerului Public arată că aceasta se află în eroare, în condiţiile în care nu există niciun fel de identitate între aplicarea legii penale mai favorabile în situaţia cauzelor aflate în curs de judecată şi aplicarea legii penale mai favorabile în ipoteza cauzelor definitiv soluţionate. Arată că, în speţă, este vorba despre o cauză judecată definitiv, fiind aplicabile prevederile art. 6 din Codul penal, ipoteză în care trebuie să se asigure respectarea principiului legalităţii, cu alte cuvinte pedepsele - astfel cum au fost aplicate în temeiul legii vechi, indiferent că sunt componente ale concursului de infracţiuni ori pedeapsa rezultantă, trebuie să aibă o bază legală şi pe legea nouă. În aceste condiţii apreciază că dezlegarea pe care a dato Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie problemei de drept cu care a fost sesizată, prin hotărârea prealabilă, este în conformitate cu principiul legalităţii, în condiţiile unei atingeri minime a autorităţii de lucru judecat.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din data de 23 septembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 1.162/93/2015(3.167/2015), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de către instanţa de judecată, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva Sentinţei penale nr. 142 din 13 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov - Secţia penală, ca urmare a intervenirii unei legi penale noi.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că textul de lege menţionat încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Astfel, conţinutul reglementării criticate are în vedere doar ipoteza unităţii infracţionale, nu şi pe cea a pluralităţii de infracţiuni, în speţă, cea a concursului. De aceea, în măsura în care dispoziţiile contestate permit aplicarea regulilor concursului de infracţiuni potrivit legii noi, faţă de o situaţie născută anterior intrării sale în vigoare, atunci acestea sunt neconstituţionale, întrucât permit aplicarea retroactivă a unor prevederi legale mai puţin favorabile, respectiv tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni în cazul infracţiunilor definitiv judecate până la data de 1 februarie 2014. Arată autoarea excepţiei că, potrivit Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, într-o primă etapă a aplicării art. 6 din Codul penal pentru fiecare infracţiune în parte din structura pluralităţii de infracţiuni, unele pedepse se reduc la maximul special inferior prevăzut de legea nouă. În cea de-a doua etapă, se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal, iar, dacă pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, nu depăşeşte pedeapsa rezultantă la care s-ar putea ajunge conform noului Cod penal, înseamnă că pedeapsa rezultantă aplicată definitiv este cea legală. Prin urmare, după reducerea unor pedepse individual stabilite, se dispune recontopirea pedepselor potrivit legii noi, iar, în cazul în care, de pildă, pedeapsa rezultantă ce s-ar putea aplica potrivit legii noi este mai mare decât cea veche, pedeapsa rezultantă aplicată definitiv potrivit legii vechi se consideră a fi cea legală, deşi nu se iau în considerare pedepsele concrete, reduse prin aplicarea art. 6 din noul Cod penal. Pe cale de consecinţă, instanţele de judecată pot ajunge să refuze diminuarea pedepsei rezultante, la care conduce recontopirea potrivit regulilor din legea anterioară, dar în considerarea pedepselor concrete, reduse prin aplicarea art. 6 din noul Cod penal, ceea ce ar putea avea semnificaţia unui refuz nejustificat de aplicare a legii penale mai favorabile, în mod evident incidente. Apreciază că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal sunt neconstituţionale în măsura în care permit aplicarea regulilor concursului de infracţiuni potrivit legii noi, faţă de o instituţie născută şi judecată definitiv anterior intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, întrucât aceasta echivalează cu o aplicare retroactivă a unor prevederi legale mai puţin favorabile. Procedând astfel, se încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie care prevăd că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.6. Referitor la încălcarea art. 1 alin. (4) şi art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, susţine că, astfel cum a arătat în precedent, textul de lege criticat are în vedere doar ipoteza unităţii infracţionale, nu şi pe aceea a pluralităţii de infracţiuni, astfel încât instanţele de judecată realizează, în practică, o interpretare extensivă a normei legale, consacrată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014. Arată că puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de a da unui text de lege anumite interpretări în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti, însă aceasta nu presupune ca instanţa supremă să se poată substitui Parlamentului, aşa încât interpretarea dată art. 6 alin. (1) din Codul penal contravine dispoziţiilor care stabilesc sfera de competenţă a puterii legiuitoare, consacrată de art. 61 alin. (1) din Constituţie. În concluzie, interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă, în sensul art. 6 alin. (1) din Codul penal, presupune aplicarea unei legi noi mai severe pluralităţii de infracţiuni comise şi definitiv judecate sub imperiul legii vechi, mai blânde sub aspectul tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, este de natură să înfrângă exigenţele constituţionale, ajungându-se la schimbarea sensului actelor normative adoptate de către legiuitor.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.8. Guvernul opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că principiul separaţiei puterilor în stat impune reducerea la minim a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, astfel că o restrângere a acesteia se justifică în măsura în care are la bază tot un principiu de natură constituţională, cum este cazul principiului legalităţii pedepsei. Observă că noul Cod penal a menţinut reglementarea aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile, renunţând la aplicarea facultativă a acestei legi în cazul pedepselor definitive, aceasta din urmă neputând fi justificată prin raportare la principiul legalităţii. 9. Avocatul Poporului apreciază că prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal nu contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 15 alin. (2) şi art. 61 alin. (1). Precizează că punctul său de vedere a fost reţinut în deciziile nr. 71 din 26 februarie 2015 şi nr. 379 din 26 iunie 2014, pronunţate în dosarele nr. 581D/2014 şi, respectiv nr. 156D/2014, în sensul că prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal referitoare la „Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei", care au următorul conţinut: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim." Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) referitor la principul separaţiei şi echilibrului puterilor, art. 15 alin. (2) privind retroactivitatea legii penale mai favorabile şi art. 61 alin. (1), potrivit căruia „Parlamentul este [...] unica autoritate legiuitoare a ţării".14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin Decizia nr. 590 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936 din 22 decembrie 2014, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, prilej cu care a statuat că dispoziţiile legale criticate trebuie privite în coroborare cu cele ale art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit cărora „Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi". Totodată, prin Decizia nr. 71 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 17 martie 2015, Curtea a analizat critici identice aduse prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, invocate de către aceeaşi autoare al excepţiei - Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.15. În jurisprudenţa precitată, Curtea a reţinut că principiul activităţii legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept. De la principiul legalităţii s-a impus o excepţie, aceea a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situaţiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituţional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin. (2) că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale (...) mai favorabile". Totodată, Curtea a observat că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal reglementează doar aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, aceasta realizându-se atunci când, „după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim". În ceea ce priveşte principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile, cu referire la dispoziţiile Codului penal, Curtea a observat că, fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011). În cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013).16. Referitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (în acest sens este Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014). Aşadar, Curtea a reţinut existenţa anumitor deosebiri între aplicarea principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei şi aplicarea aceluiaşi principiu în situaţia în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Aceeaşi deosebire în aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile a fost relevată de Curte prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, mai sus menţionată, prilej cu care a reţinut că nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi despre o ordine de drept. Aşa încât Curtea a observat existenţa anumitor diferenţe în ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Curtea a reţinut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancţiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea de-a doua ipoteză. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, şi alte drepturi sau valori constituţionale, precum principiul securităţii raporturilor juridice şi autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parţial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal.17. Luând în considerare cele statuate în jurisprudenţa proprie, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie.18. Distinct de argumentele arătate anterior, Curtea a constatat că autorul excepţiei a criticat dispoziţiile referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în situaţia concursului de infracţiuni. Astfel, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate - identică celei din prezenta speţă, deşi, potrivit actualului Cod penal, pedepsele au fost semnificativ diminuate, în cazul unei pedepse finale aplicate pentru fapte concurente săvârşite sub imperiul legii vechi, ar trebui ca pedeapsa rezultantă să fie mai întâi descontopită, iar ulterior pedepsele să fie micşorate în acord cu dispoziţiile art. 6 din Codul penal. Aşa încât, în măsura în care după aceste analize se va face aplicarea regulilor concursului de infracţiuni potrivit actualului Cod penal, în condiţiile în care noua lege este mai aspră, acest fapt contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că o critică formulată din această perspectivă pune în realitate probleme de interpretare şi aplicare a legii, care excedează controlului instanţei de contencios constituţional. Cu toate acestea, ţinând seama de jurisprudenţa în materie, Curtea a reţinut că, în ce priveşte legea penală mai favorabilă, instanţa de contencios constituţional a statuat cu valoare de principiu că o normă din Codul penal (în speţă raportarea se făcea la art. 5 din Codul penal) este compatibilă cu Legea fundamentală câtă vreme nu permite combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile (a se vedea Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). Cu acel prilej s-a arătat că legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile şi, în final, aplicarea acesteia în ansamblu, sens în care legile se compară, dar nu se combină. O combinare a dispoziţiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă şi duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecinţă inadmisibilă, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competenţă constituţională a legiuitorului (paragrafele 24 şi 25 din Decizia nr. 265 din 6 mai 2014). O atare concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă nu prin combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula voinţa legiuitorului care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-un nou cod şi nicidecum dispoziţii ori instituţii autonome. Altfel spus, în caz de tranziţie, judecătorul este ţinut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, aşa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, aşa cum este cazul actualului Cod penal. Soluţia se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deşi fiecare cu o concepţie unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală (paragraful 37 din Decizia nr. 265 din 6 mai 2014). În concluzie, Curtea Constituţională a constatat că, în raport cu criticile formulate, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.19. Întrucât în prezenta cauză nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia şi considerentele deciziilor mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.20. Pentru aceleaşi considerente, Curtea nu poate reţine nici critica potrivit căreia, prin pronunţarea Deciziei nr. 1 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi-ar fi depăşit rolul constituţional prevăzut la art. 126 alin. (3) din Constituţie, transformându-se în legiuitor pozitiv, cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată în Dosarul nr. 1.162/93/2015 (3.167/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 aprilie 2014, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 16 iunie 2016.PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Mihaela Ionescu