DECIZIE Nr.
413 din 14 aprilie 2010
referitoare la obiectia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 18, pct. 22, pct. 23 si pct.
27, teza referitoare la functiile publice de conducere, din Legea pentru
modificarea si completarea Legii nr. 188/1999 privind statutul functionarilor
publici, precum si a legii în ansamblul ei
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 291 din 4 mai 2010
In temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din
Constituţie şi ale art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
republicată, la data de 4 martie 2010, parlamentari aparţinând
grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Partidului
Social Democrat din Camera Deputaţilor au solicitat Curţii
Constituţionale să se pronunţe asupra
constituţionalităţii dispoziţiilor Legii pentru modificarea
şi completarea Legii nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor
publici.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost
înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 2.667 din 4
martie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 518A/2010.
La sesizare a fost anexată lista cuprinzând
semnăturile următorilor deputaţi: Marin Almăjanu, Teodor
Atanasiu, Mihai Banu, Vasile Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate
Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă Calimente, Daniel
Chiţoiu, Tudor-Alexandru Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre,
Mihai-Aurel Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică,
Relu Fenechiu, Gheorghe Gabor, Graţiela Leocadia Gavrilescu, Andrei
Dominic Gerea, Alina-Ştefania Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea
Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu, Dan Ilie Morega, Dan-Ştefan
Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban, Viorel
Palaşcă, Ionel Palăr, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu,
Cristina-Ancuţa Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin
Constantin Anton Popescu-Tăriceanu, Ana Adriana Săftoiu, Nini
Săpunaru, Adrian George Scutaru, Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe,
Gheorghe-Mirel Taloş, Ioan Timiş, Adriana Diana Tuşa, Claudiu
Ţaga, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu, Horea-Dorin Uioreanu,
Lucia-Ana Varga şi Mihai Alexandru Voicu, respectiv Viorel Hrebenciuc,
Ileana Cristina Dumitrache, Andrei Dolineaschi, Nicolae-Ciprian Nica, Aurel
Vlădoiu, Florin-Costin Pâslaru, Rodica Nassar, Dumitru Chiriţă,
Aurelia Vasile, Doina Burcău, Luminiţa Iordache, Iuliu Nosa, Cornel
Itu, Silvestru Mircea Lup, Raul-Victor Surdu-Soreanu, Anghel Stanciu, Mugurel
Surupăceanu, Liviu-Bogdan Ciucă, Radu Eugeniu Coclici, Lucreţia
Roşca, Ion Dumitru, Ion Stan, Gheorghe Ana, Marian Neacşu, Dumitru
Boabeş, Victor Cristea, Adrian Solomon, Nicolae Bănicioiu, Ioan Sorin
Roman, Ciprian-Florin Luca, Mădălin-Ştefan Voicu, Constantin
Mazilu, Mihai Cristian Apostolache, Laurenţiu Nistor, Cornel-Cristian
Resmeriţă, Filip Georgescu, Ion Burnei, Bogdan Nicolae Niculescu
Duvăz, Mircea-Gheorghe Drăghici, Ion Călin, Maria Eugenia Barna,
Dorel Covaci, Tudor Panţîru, Vasile Ghiorghe Gliga, Petre Petrescu, Iulian
Claudiu Manda, Valeriu Ştefan Zgonea, Eugen Bejinariu, Ioan Cindrea
şi Florin Iordache.
In motivarea obiecţiei de
neconstituţionalitate au fost aduse argumente care privesc atât
neconstituţionalitatea extrinsecă, cât şi cea intrinsecă a
Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind
statutul funcţionarilor publici.
I. Cu privire la criticile de
neconstituţionalitate extrinsecă, se constată că autorii
obiecţiei susţin încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) din
Constituţie, întrucât, cu ocazia adoptării legii supuse analizei Curţii
Constituţionale, au fost încălcate mai multe dispoziţii ale
Regulamentului Camerei Deputaţilor. Se arată că introducerea pe
ordinea de zi a comisiei raportoare a proiectului de lege în data de 1 martie
2010 a fost făcută cu nerespectarea prevederilor art. 46 lit. a) din
Regulament, că ordinea de zi aprobată a fost modificată la
cererea domnului deputat Ioan Oltean şi adoptată în plen în
lipsă de cvorum, contrar art. 89, 90 sau art. 142 alin. (3) din
Regulament, şi că unor deputaţi nu li s-a acordat cuvântul în
cadrul şedinţei de plen, contrar art. 149 alin. (2) din Regulament.
Totodată, se apreciază că prin
„modalitatea de sesizare şi adoptare a proiectului de lege" a fost
încălcat art. 75 din Constituţie, text ce consacră „principiul
de dezbatere şi legiferare a celor două camere". In acest sens,
se arată că în Comisia însărcinată cu adoptarea raportului
au fost aduse mai multe amendamente „asupra art. 58, 62 şi 64",
amendamente care „modifică condiţii, categorii, termene ce au o
înrâurire majoră asupra actului normativ". In consecinţă,
se apreciază că forma adoptată de Camera Deputaţilor
diferă „consistent" de forma adoptată de Senat, astfel încât
sunt aplicabile considerentele de principiu stabilite în Decizia nr. 710 din 6
mai 2009 de către Curtea Constituţională cu referire la
principiul bicameralismului.
II. Cu privire la criticile de
neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că, potrivit
„art. 92 alin. (11) şi (2) din PL-x 42/2009" şi „art. 111 al
proiectului de lege", cei care ocupă posturi de natură
contractuală vor fi numiţi în funcţii publice de execuţie
dacă îndeplinesc cerinţele „art. 54 din lege", eludându-se
astfel art. 56 şi 57 din Statutul funcţionarilor publici. într-o
formulare confuză, se apreciază că
„directorii-coordonatori" numiţi în temeiul Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 37/2009, declarată ulterior
neconstituţională, ocupă, în prezent, posturi de natură
contractuală care ar putea fi transformate în funcţii publice. Se
arată că aceste prevederi au drept efect încadrarea unor persoane
numite exclusiv pe criterii politice în funcţii publice. In acest mod, se
extinde şi modalitatea dobândirii calităţii de funcţionar
public, ceea ce încalcă art. 1 alin. (3), art. 15 alin. (1)şi art. 16
alin. (1)-(3) din Constituţie.
Prin adoptarea acestei legi,
„directorii-coordonatori" devin, în mod automat, funcţionari publici,
calitate pe care o dobândesc altfel decât oricare alt cetăţean care
îşi doreşte sau care vizează să ocupe funcţii publice.
De asemenea, printr-o formulare confuză, se arată că art. 90
alin. (6) din lege este contrar art. 147 alin. (4) din Constituţie, acest
text fiind declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1.629 din 3
decembrie 2009.
In fine, se arată că legea cuprinde
formulări neclare, ceea ce afectează „principiul securităţii
raporturilor juridice", astfel cum acesta a fost formulat de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Brumărescu împotriva
României, 2000.
In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2)
din Legea nr. 47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor
celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi
formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.
Preşedintele Senatului a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 662 din
10 martie 2010, punctul său de vedere, în care se arată că
sesizarea de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât
modificările aduse Legii nr. 188/1999 contravin art. 16 alin. (1)
şi (3), precum şi art. 53 din Constituţie, In acest sens, se
arată că modificarea continuă a regimului juridic aplicabil
conducătorilor serviciilor publice deconcentrate, precum şi
schimbarea succesivă a denumirii unor funcţii afectează
stabilitatea exercitării acestora, precum şi statutul juridic al
funcţionarilor publici din serviciile publice deconcentrate, ceea ce
încalcă dreptul de acces la o funcţie publică şi principiul
stabilităţii ce ar trebui să guverneze exercitarea
funcţiilor publice. Se mai susţine că legea criticată
adânceşte inegalităţile de regim juridic dintre
conducătorii serviciilor publice deconcentrate şi ceilalţi
funcţionari publici, prin crearea unei noi categorii de funcţii
publice, şi duce la imposibilitatea reintegrării persoanelor care au
ocupat aceste funcţii publice.
Infiinţarea şi desfiinţarea
succesivă a unor funcţii publice care presupun atribuţii
identice nu este de natură să îndeplinească dezideratul
accesului în condiţii de egalitate la funcţiile publice, motiv pentru
care prevederile legale criticate încalcă art. 16 alin. (1) şi (3),
precum şi art. 53 din Constituţie.
Se mai arată că, în lipsa organizării
vreunui concurs, persoanele încadrate în posturi de natură
contractuală care implică exercitarea unor prerogative de putere
publică şi care se transformă în funcţii publice
urmează să ocupe noile funcţii publice în baza unui act
administrativ de numire. Astfel, aceste persoane sunt favorizate, contrar art.
16 alin. (1) din Constituţie, în raport cu alte persoane care doresc
să ocupe o funcţie publică.
In fine, se consideră că legea criticată
încalcă exigenţele Convenţiei europene a drepturilor omului
privind accesibilitatea şi previzibilitatea normei juridice, având
formulări neclare, ceea ce lipseşte norma juridică de caracterul
logic şi precis.
Guvernul a transmis
Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/1.684/E.B. din 12 martie
2010, punctul său de vedere, în care se arată că sesizarea de
neconstituţionalitate este neîntemeiată, pentru următoarele
motive:
1. Obiecţiile de neconstituţionalitate
extrinsecă vizează deficienţe care ţin de modul de aplicare
a dispoziţiilor regulamentelor Parlamentului, prin urmare Curtea
Constituţională nu este competentă să analizeze aceste
aspecte.
II. 1. Cu privire la criticile de
constituţionalitate intrinsecă ce privesc prevederile art. I pct. 21,
se apreciază că acestea reglementează promovarea rapidă ca
modalitate de exercitare, cu caracter temporar, a unei funcţii publice de
conducere sau temporar vacante. O asemenea modalitate de ocupare a unei
funcţii publice este în concordanţă cu prevederile art. 56 lit.
e) din Legea nr. 188/1999, care prevede că ocuparea funcţiilor
publice se face şi „prin alte modalităţi prevăzute expres
de prezenta lege", precum şi cu art. 16 alin. (3) din
Constituţie, potrivit căruia accesul la funcţiile publice se
face în condiţiile legii.
Din punctul de vedere prezentat, se constată
că cele expuse mai sus sunt valabile şi cu privire la prevederile
art. I pct. 27 din lege.
Celelalte aspecte invocate de autorii sesizării cu
privire la aceste texte nu constituie veritabile probleme de
constituţionalitate, ci de politică legislativă în domeniul
funcţiei publice, domeniu în care legiuitorul are competenţă
exclusivă de legiferare.
2. Referitor la critica ce priveşte lipsa de
precizie şi claritate a actului normativ, Guvernul invocă
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume
Cauza Cantorii împotriva Franţei, 1996, în care instanţa
europeană a admis că, „datorită caracterului de generalitate al
legilor şi în scopul evitării unei rigidităţi excesive,
redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, rămânând în
sarcina judecătorilor ca, în cadrul actului de justiţie pe care îl
înfăptuiesc, să decidă cu privire la interpretarea şi
aplicarea unei norme legale".
3. Critica ce priveşte art. I pct. 18 din lege
este neîntemeiată, întrucât soluţia legislativă cuprinsă în
acest articol nu a fost declarată anterior neconstituţională
prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.629 din 3 decembrie 2009.
In aceste condiţii, nu se poate reţine încălcarea art. 147 alin.
(1) şi (4) din Constituţie.
In finalul punctului de vedere comunicat se
apreciază că obiecţiile invocate de autorii sesizării nu
constituie aspecte ce ridică veritabile probleme de
neconstituţionalitate, ci de politică legislativă.
Preşedintele Camerei Deputaţilor nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţia de neconstituţionalitate,
punctele de vedere ale preşedintelui Senatului şi Guvernului,
raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.
47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.
146 lit. a) din Constituţie şi celor ale art. 1, 10, 15 şi 18
din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze sesizarea de
neconstituţionalitate
Obiectul controlului de constituţionalitate astfel
cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie dispoziţiile
Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999 privind statutul
funcţionarilor publici. Totuşi, din motivarea obiecţiei de
neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta vizează
atât o critică de neconstituţionalitate extrinsecă referitoare
la modul de adoptare a legii criticate, cât şi o critică de
neconstituţionalitate intrinsecă ce priveşte, în special,
prevederile legale ale art. I pct. 18, 22, 23 şi pct. 27 teza referitoare
la funcţiile publice de conducere. Textele legale criticate punctual au
următorul cuprins:
-Art. I pct. 18: „18. La articolul 90, alineatul (6)
se modifică şi va avea următorul cuprins:
«(6) In cazul funcţionarilor publici de
conducere, transferul se poate realiza pe funcţii publice de conducere de
acelaşi nivel sau, după caz, de nivel inferior, ale căror
condiţii de ocupare şi experienţă profesională
necesară în vederea ocupării sunt similare cu cele ale funcţiei
de pe care se efectuează transferul, cu respectarea prevederilor alin.
(2), (4) şi (5). Autorităţile sau instituţiile publice
între care se realizează transferul sunt obligate să verifice
îndeplinirea condiţiei de similaritate a condiţiilor de ocupare
şi a experienţei profesionale.»";
- Art. I pct. 22: „22. La articolul 92, după
alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (11), cu
următorul cuprins:
«(11) In mod excepţional, la
propunerea justificată a conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice în al cărei stat de funcţii există
funcţia publică corespunzătoare categoriei înalţilor
funcţionari publici vacantă sau temporar vacantă, exercitarea cu
caracter temporar a acesteia poate fi realizată de către
funcţionari publici sau, după caz, de funcţionari publici cu
statut special, care îndeplinesc condiţiile prevăzute la alin. (1),
cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Această măsură se dispune prin act administrativ al persoanei
care are competenţa legală de numire în funcţia publică
corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici în
condiţiile în care, din motive obiective, funcţia publică nu a putut
fi ocupată prin mobilitate.»";
- Art. I pct. 23: „23. La articolul 92, alineatele
(2) şi (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
«(2) Dacă funcţia publică este
vacantă, măsura prevăzută la alin. (1) se dispune de
către persoana care are competenţa numirii în funcţia
publică, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un an calendaristic, cu
avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
(4) Dacă funcţia publică este
temporar vacantă, măsura prevăzută la alin. (1) se dispune
de către persoana care are competenţa legală de numire în
funcţia publică, până la data încetării suspendării
din funcţia publică, a detaşării titularului funcţiei
publice, până la radierea de drept a sancţiunii disciplinare
prevăzute la art. 77 alin. (3) lit. c) sau, după caz, în
situaţia în care funcţionarul public de conducere exercită cu
caracter temporar o altă funcţie publică de conducere
vacantă sau temporar vacantă ori din categoria înalţilor
funcţionari publici, până la expirarea perioadei pentru care s-a
dispus exercitarea cu caracter temporar, în condiţiile legii.»";
- Art. I pct. 27: „27. Articolul 111 se
modifică şi va avea următorul cuprins:
«Art. 111. - (1)
Autorităţile şi instituţiile publice care au prevăzute
în statele de funcţii posturi de natură contractuală, care
presupun exercitarea unor atribuţii dintre cele prevăzute la art. 2
alin. (3), au obligaţia de a stabili funcţii publice în
condiţiile art. 107, în termen de 30 de zile de la data constatării
existenţei acestor atribuţii.
(2) Funcţiile publice vacante, funcţiile
publice de conducere, precum şi funcţiile publice
corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici,
stabilite potrivit alin. (1), se ocupă în condiţiile prezentei legi.
(3) Persoanele încadrate în posturi de natură
contractuală care au fost stabilite şi avizate ca funcţii
publice vor fi numite în funcţii publice de execuţie dacă
îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 54 şi condiţiile
de vechime în specialitatea studiilor corespunzătoare clasei şi
gradului profesional ale funcţiei publice.
(4) Drepturile salariate ale persoanelor care ocupă
funcţii publice în condiţiile alin. (3) se stabilesc potrivit
salarizării funcţiilor publice în care au fost numite.»"
Dispoziţiile constituţionale pretins
încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, ale art.
15 alin. (1) privind universalitatea, ale art. 16 alin. (1)-(3) privind
egalitatea, ale art. 61 alin. (2) privind structura Parlamentului, ale art. 64
alin. (1) privind organizarea internă a Parlamentului şi ale art. 147
alin. (1), (2) şi (4) privind deciziile Curţii Constituţionale.
Totodată, sunt considerate ca fiind încălcate art. 6 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale, Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a
unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce
priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de
muncă, precum şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului în Cauza Brumărescu împotriva României, 2000.
Inainte de a proceda la analiza obiecţiei de
neconstituţionalitate, Curtea constată că sesizarea
formulată îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146
lit. a) din Constituţie sub aspectul titularilor dreptului de sesizare,
întrucât aceasta a fost semnată de 101 deputaţi aparţinând
grupurilor parlamentare ale Partidului Naţional Liberal şi Partidului
Social Democrat din Camera Deputaţilor.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate,
Curtea urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de
ordin procedural ce se constituie în critici de neconstituţionalitate
extrinsecă, iar pe de altă parte, asupra criticilor de
neconstituţionalitate intrinsecă a legii supuse controlului.
I. 1. Raportat la critica de neconstituţionalitate
extrinsecă referitoare la încălcarea art. 64 alin. (1) din
Constituţie prin demararea unor proceduri parlamentare cu nerespectarea
prevederilor Regulamentului Camerei Deputaţilor, se constată
următoarele:
Prin Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, cu prilejul
exercitării unui control a priori de constituţionalitate,
Curtea a statuat că nu este de competenţa sa „analizarea
eventualelor încălcări ale Regulamentului şedinţelor
comune. Curtea Constituţională nu îşi poate extinde controlul
şi asupra actelor de aplicare a regulamentelor, întrucât ar încălca
însuşi principiul autonomiei regulamentare al celor două Camere,
instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală.
Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte de fapt
ale procedurii parlamentare".
Prin Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21
decembrie 2009, pronunţată într-un control a posteriori de
constituţionalitate, exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate,
Curtea a statuat că, deşi legea a fost adoptată după o
procedură parlamentară discutabilă, „nu este de
competenţa instanţei constituţionale să controleze
modalitatea în care sunt puse în aplicare Regulamentele celor două Camere
ale Parlamentului în procesul legislativ".
Prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea a
stabilit, în acelaşi sens, că, „potrivit art. 146 lit. c) din
Constituţie, Curtea Constituţională se pronunţă asupra
constituţionalităţii regulamentelor Camerelor Parlamentului,
controlul exercitat de Curte fiind un control de conformitate cu
dispoziţiile Legii fundamentale. Dacă, ignorând prevederile art. 146
lit. c) din Constituţie şi pe cele ale art. 27 din Legea nr. 47/1992,
Curtea Constituţională şi-ar extinde competenţa şi
asupra actelor de aplicare a regulamentelor, ea nu numai că ar
pronunţa soluţii fără temei constituţional, dar ar
încălca astfel şi principiul autonomiei regulamentare a Camerei Deputaţilor,
reglementat de art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea fundamentală. In
virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea regulamentului este o
atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile
deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor
regulamentului sunt de competenţa exclusivă a Camerei
Deputaţilor, aplicabile, în acest caz, fiind căile şi
procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament, după cum
şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor
de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să
concorde cu normele şi principiile fundamentale.
Ca atare, competenţa conferită Curţii
Constituţionale de art. 146 lit. c) din Legea fundamentală nu poate
privi decât controlul conformităţii regulamentelor Parlamentului cu
dispoziţiile Constituţiei, control declanşat la sesizarea unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar
sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori; Curtea Constituţională nu este
competentă a se pronunţa şi asupra modului de aplicare a
regulamentelor, în sensul celor arătate a statuat Curtea
Constituţională în deciziile sale nr. 44/1993, nr. 68/1993, nr.
22/1995 şi nr. 98/2005".
Prin urmare, se constată că, şi atunci
când a analizat sesizări iniţiate în temeiul art. 146 lit. c) din
Constituţie, Curtea Constituţională a statuat în mod constant în
jurisprudenţa sa că exercitarea atribuţiei prevăzute de
art. 146 lit. c) din Constituţie priveşte exclusiv controlul constituţionalităţii
prevederilor regulamentelor Parlamentului, iar nu şi controlul
constituţionalităţii hotărârilor şi măsurilor
adoptate de Camerele Parlamentului în aplicarea regulamentelor proprii.
Rezolvarea problemelor ridicate de hotărârile adoptate şi de
măsurile dispuse de Camerele Parlamentului se poate face exclusiv pe
căi şi prin proceduri parlamentare.
2. Raportat la critica de constituţionalitate
extrinsecă referitoare la încălcarea principiului bicameralismului,
se constată că aceasta este neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, Curtea a stabilit
criterii esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura
legislativă se încalcă principiul bicameralismului. Aceste criterii
esenţiale cumulative sunt:
a) existenţa unor deosebiri majore de
conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale
Parlamentului;
b) existenţa unei configuraţii deosebite,
semnificativ diferită, între formele adoptate de cele două Camere ale
Parlamentului;
Din analiza comparată a documentelor privind
iniţierea şi desfăşurarea procesului legislativ în
cauză, respectiv a proiectului de lege depus de Guvern, a formei adoptate
de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a celei adoptate de
Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, Curtea
constată că modificările operate de către Camera
Deputaţilor faţă de forma legii adoptate de Senat nu sunt de
natură a imprima nici deosebiri majore de conţinut juridic
faţă de forma legii adoptată de Senat şi nici o
configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de
cea a proiectului de lege în forma adoptată de Senat.
In consecinţă, Curtea reţine că au
fost respectate, sub aspectul modului de legiferare, dispoziţiile
constituţionale ale art. 61 alin. (2) şi art. 75 alin. (1).
II. 1. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. I pct. 18 din lege, în raport cu art. 147 alin. (1)
şi (4) din Constituţie, se constată că, de fapt, Curtea
Constituţională, prin Decizia nr. 1.629 din 3 decembrie 2009, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 14 ianuarie 2010, nu a
declarat ca fiind neconstituţională şi această soluţie
legislativă, ce era cuprinsă, la vremea respectivă, în art. I
pct. 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2009
privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, precum şi
pentru întărirea capacităţii manageriale la nivelul serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale
şi ale altor servicii publice, precum şi pentru reglementarea unor
măsuri privind cabinetul demnitarului din administraţia publică
centrală şi locală, cancelaria prefectului şi cabinetul
alesului local, întrucât, potrivit jurisprudenţei sale, Curtea se
pronunţă în limitele sesizării. In consecinţă, nu se
poate reţine încălcarea prevederilor art. 147 alin. (1) şi (4)
din Constituţie.
2. In ceea ce priveşte neconstituţionalitatea
intrinsecă a unor texte din legea criticată, autorii sesizării
nu aduc argumente de natură să demonstreze neconstituţionalitatea
acestora, susţinerile lor constituindu-se mai degrabă în ipoteze de
aplicare a dispoziţiilor legale criticate. Cât priveşte însă
situaţia legislativă existentă la momentul adoptării
acestei legi, Curtea constată următoarele:
- prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire
a activităţii administraţiei publice, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 22 aprilie 2009, a fost
înfiinţată funcţia de director-coordonator al serviciilor
publice deconcentrate, funcţie ce ţine de regimul contractual;
- prin Decizia Curţii Constituţionale nr.
1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, pronunţată într-un control a
priori de constituţionalitate, prevederile legii de aprobare a
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009, deci şi ale
ordonanţei de urgenţă, au fost declarate neconstituţionale;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 105/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
668 din 6 octombrie 2009, a continuat optica Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 37/2009, astfel încât, chiar şi
ulterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.257 din 7 octombrie 2009,
conducerea serviciilor publice deconcentrate a fost încredinţată
aceloraşi directori-coordonatori;
- prin Decizia nr. 1.629 din 3 decembrie 2009,
precitată Curtea Constituţională a declarat
neconstituţionale prevederile art. I pct. 1-5 şi 26, art. III, art.
IV, art. V, art. VIII şi anexa nr. 1 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 105/2009, texte care se regăseau si în
Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 37/2009.
- Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.629
din 3 decembrie 2009 a suspendat până pe data de 27 februarie 2010 efectele
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 105/2009, astfel încât,
în lipsa intervenţiei legiuitorului, începând cu data de 28 februarie 2010
aceasta din urmă şi-a încetat efectele, în temeiul art. 147 alin. (1)
din Constituţie;
- lipsirea de temei constituţional a actelor
normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente
emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative
date în aplicarea celor două ordonanţe de urgentă etc);
- potrivit jurisprudenţei sale, respectiv Decizia
nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, în cazul constatării
neconstituţionalităţii unor acte abrogatoare, „acestea îşi
încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147
alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul
abrogării continuă să producă efecte".
In aceste condiţii, începând cu data de 28
februarie 2010, funcţia de director-coordonator nu mai există, iar
persoanele care ocupau aceste funcţii nu mai pot fi considerate ca fiind
conducătorii serviciilor publice deconcentrate. In momentul de
faţă, reglementarea în vigoare cu privire la conducătorii
serviciilor publice deconcentrate este cea anterioară modificărilor
aduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009.
Aşadar, Curtea constată că în funcţia publică de
conducător al serviciilor publice deconcentrate nu poate fi numită
nici măcar temporar, o persoană care anterior a fost
director-coordonator; din moment ce acesta nu este funcţionar public sau
funcţionar public cu statut special, practic, nu mai justifică nicio
funcţie publică sau contractuală. Astfel, din moment ce critica
de neconstituţionalitate porneşte de la o premisă
greşită, Curtea nu poate reţine încălcarea, prin textele
art. I pct. 22 şi pct. 23 din lege, a prevederilor constituţionale
invocate.
Mai mult, în sensul celor expuse mai sus sunt şi
prevederile art. I pct. 27, care stabilesc competenţa
autorităţilor şi instituţiilor publice ce au prevăzute
în statele de funcţii posturi de natură contractuală, care
presupun exercitarea unor atribuţii dintre cele prevăzute la art. 2
alin. (3), de a stabili funcţii publice. Acest text nu poate avea
însă aplicabilitate cu privire la directorii-coordonatori, din moment ce,
din data de 28 februarie 2010, funcţiile de conducere ale serviciilor
publice deconcentrate deja au revenit în regimul funcţiei publice. Prin
urmare, nu mai există vreo funcţie de conducere contractuală a
serviciilor publice deconcentrate care ar trebui transformată într-una
publică, ea fiind deja funcţie publică ce poate fi ocupată
numai de către un funcţionar public.
Totodată, se constată că textul art. I
pct. 27 teza criticată, şi anume cea referitoare la funcţiile
publice de conducere (în cazul de speţă, din cadrul serviciilor
publice deconcentrate), în raport cu critica autorilor obiecţiei de
neconstituţionalitate, este constituţional, din moment ce prevede
că modalitatea de ocupare a funcţiilor publice aflate în ipoteza
normei legale criticate se face „în condiţiile legii", şi
anume prin recrutare, deci prin concurs.
In fine, nu se pot reţine criticile ce
vizează lipsa de claritate şi accesibilitate a legii, întrucât, cu
privire la acest aspect, sunt întru totul aplicabile şi respectate considerentele
evocate de Guvern din Cauza Cantoni împotriva Franţei, 1996,
soluţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum
şi considerentele de principiu referitoare la accesibilitatea şi
previzibilitatea normei cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale
nr. 729 din 7 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 401 din 12 iunie 2009.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146
lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al
art. 11 alin. (1) lit.A.a), al art. 15 alin. (1)şi al art. 18 alin. (2)
din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Constată că dispoziţiile art. I pct. 18,
pct. 22, pct. 23 şi pct. 27, teza referitoare la funcţiile publice de
conducere, din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 188/1999
privind statutul funcţionarilor publici, precum şi legea în ansamblul
ei sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României
şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 14 aprilie 2010
şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae
Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Ion
Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean,
judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
p. Magistrat-asistent
Benke Karoly, Marieta Safta,
prim-magistrat-asistent delegat