Decizia Nr.399 din 26.04.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) şi art. 257 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Comercială Centrul Internaţional pentru Învăţământ Superior „Tehnoeconomia Europeană“ din Bucureşti în Dosarul nr. 10.948/3/2011 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.680D/2011.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, întrucât nu sunt încălcate normele constituţionale invocate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Sentinţa civilă nr. 3.727 din 8 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 10.948/3/2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (4) şi art. 257 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Comercială Centrul Internaţional pentru Învăţământ Superior „Tehnoeconomia Europeană“ din Bucureşti într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii a unui act administrativ.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că prin instituirea unor anumite facilităţi fiscale doar pentru instituţiile de învăţământ superior autorizate provizoriu sau acreditate se creează discriminări, în raport cu instituţiile de învăţământ superior particulare înfiinţate înainte de anul 1993 şi autorizate printr-o hotărâre judecătorească.De asemenea, arată că, în speţă, prevederile criticate au fost greşit interpretate şi aplicate şi reprezintă o confiscare a proprietăţii private, întrucât operează un transfer de proprietate injust din patrimoniul particular în cel public.Tribunalul Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal opinează că prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, menţionând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. În acest sens arată că stabilirea prin lege a obligaţiei de plată a anumitor impozite sau taxe, precum şi eventualele scutiri de plata acestora ţin de opţiunea exclusivă a legiuitorului, cu condiţia ca aceste reglementări să se aplice în mod uniform pentru situaţii egale. Scopul acestor scutiri este tocmai acela de a facilita accesul la învăţătură. Totodată, stabilirea obligaţiei de plată a impozitelor şi taxelor locale, precum şi scutirea de la plată a unor impozite sau taxe pentru anumite bunuri ori venituri sau pentru anumite categorii de contribuabili se întemeiază tocmai pe principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, prevăzut la art. 56 alin. (2) din Constituţie.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului şi al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din actul de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (4) şi art. 257 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003. În realitate, având în vedere motivarea autoarei acesteia, Curtea reţine că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 4 şi art. 257 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care au următorul cuprins:– Art. 250 alin. (1) pct. 4: „(1) Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: [...]4. clădirile care constituie patrimoniul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice;“; – Art. 257 lit. d): „Impozitul pe teren nu se datorează pentru: [...]d)orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar, autorizată provizoriu sau acreditată;“În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 32 privind dreptul la învăţătură, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 56 alin. (2) referitor la aşezarea justă a sarcinilor fiscale şi art. 135 alin. (2) privind economia. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele: Prin dispoziţiile legale criticate, clădirile care constituie patrimoniul unităţilor şi instituţiilor de învăţământ de stat, confesional sau particular, autorizate să funcţioneze provizoriu ori acreditate, cu excepţia încăperilor care sunt folosite pentru activităţi economice, precum şi orice teren al unei instituţii de învăţământ preuniversitar şi universitar, autorizată provizoriu sau acreditată, sunt exceptate de la plata impozitului pe clădiri şi pe teren. Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că exceptarea prin lege de la plata unor impozite şi taxe a unor categorii de persoane fizice ori juridice sau a anumitor activităţi ori bunuri nu poate să fie considerată, prin ea însăşi, ca neconstituţională. Dimpotrivă, astfel cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 159 din 10 noiembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999, exceptarea de la impozite şi taxe ori stabilirea unor reduceri în această materie reprezintă o practică legislativă curentă care corespunde fie necesităţii de ocrotire a unor subiecte de drept, fie unor raţiuni economice. În cazul de faţă, Curtea observă că stabilirea obligaţiei de plată a impozitelor şi taxelor locale, precum şi scutirea de la plată a unor impozite sau taxe pentru anumite bunuri ori venituri sau pentru anumite categorii de contribuabili se întemeiază tocmai pe principiul aşezării juste a sarcinilor fiscale, prevăzut de art. 56 alin. (2) din Constituţie, astfel dându-se posibilitatea instituţiilor de învăţământ menţionate în textul criticat de a-şi îndrepta efectiv resursele financiare spre îmbunătăţirea procesului de învăţământ. Curtea nu poate reţine nici critica autorului prezentei excepţii, potrivit căruia textele criticate duc la o confiscare a proprietăţii private, nefiind efectuat niciun transfer de proprietate injust din patrimoniul particular în patrimoniul public. Textele criticate stabilesc doar scutirile de la obligaţiile legale de plată a impozitului pe clădiri şi pe teren pentru instituţiile de învăţământ preuniversitar şi universitar autorizate provizoriu sau acreditate, fără să afecteze în vreun fel patrimoniul persoanei juridice care intră sub incidenţa acestora. În ceea ce priveşte pretinsa discriminare, respectiv încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea constatată că, astfel cum a reţinut constant în jurisprudenţa sa, în măsura în care reglementările deduse controlului se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare, critica cu un atare obiect nu este întemeiată. Or, dispoziţiile criticate nu creează o situaţie discriminatorie între instituţiile de învăţământ superior autorizate provizoriu sau acreditate şi aşa-zisele instituţii de învăţământ superior neautorizate sau neacreditate, întrucât, potrivit Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, posibilitatea de a funcţiona ca instituţie de învăţământ superior este permisă numai acelora autorizate sau acreditate, nu şi celor înfiinţate prin hotărâre judecătorească şi care sunt obligate să parcurgă procedura autorizării şi, respectiv, acreditării. Prin dispoziţiile Codului fiscal, aceste facilităţi se aplică numai instituţiilor de învăţământ superior autorizate sau acreditate, astfel încât nu se poate reţine situaţia de egalitate între aceste instituţii şi cele neautorizate sau neacreditate. Având în vedere finalitatea urmărită, prin textele de lege criticate, respectiv protejarea şi încurajarea dreptului la învăţătură, Curtea observă că nu se aduce atingere nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 32 privind dreptul la învăţătură. În aceste condiţii nu poate fi primită nici invocarea dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din Constituţie, întrucât nu s-a constatat încălcarea vreunei prevederi constituţionale care consacră drepturi sau libertăţi fundamentale. De asemenea, în ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 135 alin. (2) din Constituţie, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (1) pct. 4 şi art. 257 lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Comercială Centrul Internaţional pentru Învăţământ Superior „Tehnoeconomia Europeană“ din Bucureşti în Dosarul nr. 10.948/3/2011 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 aprilie 2012. PREŞEDINTE, Petre Lăzăroiu Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu