Anunţă-mă când se modifică Fişă act Comentarii (0) Trimite unui prieten Tipareste act

Decizia Nr.381 din 31.05.2018

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ale art. 97 pct. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala a Romaniei
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 634 din 20 iulie 2018



SmartCity1

Valer Dorneanu - preşedinte
Marian Enache - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Daniel Marius Morar - judecător
Mona-Maria Pivniceru - judecător
Livia Doina Stanciu - judecător
Simona-Maya Teodoroiu - judecător
Varga Attila - judecător
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi ale art. 97 pct. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Angela Taţiana Pop în Dosarul nr. 671/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.613D/2016.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 8 mai 2018, în prezenţa avocatului autoarei excepţiei, Monica Livescu, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, a amânat pronunţarea asupra cauzei la data de 31 mai 2018, când a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 18 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 671/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 şi ale art. 97 pct. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de recurenta Angela Taţiana Pop, în cadrul soluţionării recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 35/J din 11 noiembrie 2015, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători în materie disciplinară, prin care a fost admisă acţiunea disciplinară şi s-a aplicat recurentei sancţiunea excluderii din magistratură, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza întâi din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, privind „nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor".4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia solicită Curţii Constituţionale să constate că dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care ar fi interpretate în sensul că ar reglementa doar calea de atac a recursului, şi nu o cale de atac devolutivă, care să permită analiza cauzei disciplinare sub toate aspectele. De asemenea, susţine că dispoziţiile art. 97 pct. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale în măsura în care ar fi interpretate în sensul că niciuna dintre ipotezele normative prevăzute de acestea nu ar permite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să judece o cale de atac devolutivă, împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), pronunţate în materie disciplinară.5. Cu privire la încălcarea art. 16 din Constituţie se susţine că, prin dispoziţiile de lege criticate, se produce o îngrădire nejustificată a dreptului de acces la o instanţă care să analizeze fondul cauzei, deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este prima şi ultima instanţă de judecată în faţa căreia se aduce spre apreciere legalitatea şi temeinicia hotărârii de sancţionare disciplinară a magistratului. Orice derogare de la regula egalităţii contravine ordinii de drept, pe care o transformă într-o simplă utopie, lipsită de orice valenţe juridice. Inegalitatea în drepturi, creată prin normele criticate „rezultă din situaţia de inegalitate - din punct de vedere al drepturilor procesuale de acces la o instanţă cu deplină jurisdicţie - create între persoanele sancţionate disciplinar, care nu îndeplinesc funcţia de magistrat şi cei care îndeplinesc o astfel de funcţie". Astfel, pe de-o parte, persoanele angajate în muncă, în baza unui contract de muncă, sancţionate în cadrul unei proceduri disciplinare de către angajator, au la dispoziţie o acţiune directă la instanţa de judecată specializată în litigii de muncă, precum şi o cale de atac devolutivă, apelul. Pe de altă parte, magistraţii sunt sancţionaţi disciplinar de către Consiliul Superior al Magistraturii şi nu au la dispoziţie decât o singură formă de acţiune la instanţa de judecată, împotriva măsurii de sancţionare disciplinară, anume „recursul" în casaţie prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Reglementarea doar a unei căi extraordinare de atac pentru magistratul cercetat disciplinar reprezintă o inegalitate în exercitarea dreptului de acces la o instanţă cu deplină jurisdicţie, raportat la alte proceduri disciplinare (cum ar fi cele în cazul notarilor, avocaţilor, executorilor judecătoreşti sau mediatorilor), care asigură accesul la justiţie în mod efectiv, fiind permis instanţei de judecată să analizeze decizia/hotărârea de sancţionare disciplinară - atât sub aspectul netemeiniciei acesteia, iar nu doar din perspectiva motivelor de nelegalitate. O astfel de inegalitate poate fi înlăturată prin interpretarea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în concordanţă cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, potrivit căruia, în cazul în care, printr-o lege specială, se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este „supusă recursului" sau că „poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară. Singurele excepţii de la această regulă sunt cele prevăzute de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, iar procedura disciplinară reglementată de Legea nr. 317/2004 nu este prevăzută printre ele. Se susţine că egalitatea în drepturi a celor care contestă o decizie/hotărâre disciplinară, poate fi asigurată prin simpla interpretare a art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 în raport de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012. Această interpretare se încadrează şi în ipotezele prevăzute de art. 97 pct. 4 din Codul de procedură civilă, care prevede competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca „orice alte cereri date în competenţa sa". În situaţia în care s-ar considera că „recursul" exercitat în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 nu s-ar încadra în ipoteza reglementată de art. 97 pct. 4 din Codul de procedură civilă, ci doar în ipoteza prevăzută de art. 97 pct. 1 din acelaşi cod, s-ar ajunge la o limitare disproporţionată şi nejustificată a accesului la justiţie, în sensul de acces la o instanţă cu deplină jurisdicţie, şi la un remediu efectiv pentru magistratul sancţionat disciplinar. O astfel de interpretare restrictivă conduce la inegalitatea în drepturi pentru magistraţi, din punct de vedere al dreptului la un remediu efectiv împotriva unei hotărâri disciplinare emise de Consiliul Superior al Magistraturii, în raport cu căile de atac reglementate de Legea nr. 53/2003 - Codul muncii şi de alte legi care reglementează procedura disciplinară pentru alte profesii. Aşadar, dacă s-ar ajunge la concluzia că, din economia prevederilor Codului de procedură civilă şi ale Legii nr. 303/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate judeca litigii în primă instanţă în materie disciplinară (conform dispoziţiilor art. 97 pct. 4 din Codul de procedură civilă) sau în apel [în interpretarea art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 prin raportare la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012], deoarece nu i-au fost atribuite competenţe în acest sens, „o astfel de interpretare ar duce la o inegalitate în drepturi între magistraţii sancţionaţi disciplinar şi procedurile disciplinare reglementate pentru orice alte categorii de persoane de Legea nr. 53/2003, Legea nr. 36/2005, Legea nr. 51/1995, Legea nr. 188/2000 sau Legea nr. 192/2006". Datorită specificului profesiei de magistrat, Legea nr. 317/2004 stabileşte în competenţa Completului de 5 judecători soluţionarea „recursului" declarat de magistrat împotriva hotărârii de sancţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, care, potrivit art. 24 din Legea nr. 303/2004, poate soluţiona „cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege". Trebuie avut în vedere că reglementarea cuprinsă în art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 a fost adoptată sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, care reglementa recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 3041 din acelaşi Cod, pentru situaţia în care recursul pentru motive de netemeinicie era declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu putea fi atacată cu apel. Tocmai de aceea legiuitorul a prevăzut, în art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, acea recorelare a căilor de atac, pentru a da posibilitatea asigurării unei căi de acces reale, de remediu efectiv, în situaţiile în care este vorba de reglementări anterioare noului Cod de procedură civilă, care prevedeau doar calea de atac a recursului. Se mai susţine că inegalitatea în drepturi procesuale a magistratului sancţionat disciplinar rezultă şi din inegalitatea de tratament ce rezultă din norma procesual penală. Mutatis mutandis, şi în materia disciplinară a magistraţilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să poată judeca sub toate aspectele cauza disciplinară, din moment ce, prin Constituţie, i s-a dat în competenţă soluţionarea unor astfel de cauze. Egalitatea între puterile statului ar trebui să fie transpusă şi din această perspectivă a drepturilor şi garanţiilor procesuale oferite reprezentanţilor oricăreia dintre aceste puteri, respectiv şi celor din puterea judecătorească.6. Cât priveşte încălcarea art. 21 alin. (1)-(3) din Constituţie şi a art. 20 din Constituţie, raportat la art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv, se susţine că acestea dau expresie unei idei generale, potrivit căreia o protecţie eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin simpla consacrare a unor drepturi substanţiale, ci este necesar ca aceste drepturi să fie însoţite de garanţii fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare. În acest sens se invocă jurisprudenţa de principiu a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2014 [dacă ar fi interpretat restrictiv, fără luarea în considerare a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012], oferă magistratului numai calea de atac a recursului împotriva hotărârii prin care a fost sancţionat, fiindu-i în mod evident încălcat dreptul la un tribunal (în sensul de instanţă cu plenitudine de jurisdicţie). Accesul la justiţie al magistratului sancţionat disciplinar este limitat prin textul de lege criticat, acesta neavând posibilitatea de a beneficia de o deplină jurisdicţie, de o analiză sub toate aspectele a contestaţiei sale adresate pentru prima dată în faţa unei instanţe de judecată. În cazul magistraţilor sancţionaţi disciplinar, calea de atac a recursului, stabilită de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, nu asigură decât un acces limitat la o justiţie independentă şi echitabilă, întrucât nu este permisă critica de netemeinicie şi nici administrarea de probe, altele decât înscrisurile. O astfel de limitare a dreptului la acces la justiţie şi a dreptului la un remediu judiciar efectiv afectează în mod flagrant dreptul de acces la instanţă, ca faţetă a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 din Constituţie, cât şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Se susţine că, din moment ce hotărârea disciplinară emisă de Consiliul Superior al Magistraturii nu corespunde nici măcar unei judecăţi în primă instanţă în materie disciplinară, având în vedere calificarea de „instanţă extrajudiciară" dată chiar de Curtea Constituţională, în interpretarea textului constituţional al art. 134, atunci se impune cu necesitate asigurarea unei căi de atac devolutive, pentru asigurarea unui real acces la justiţie. În acest sens se invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003 şi nr. 799 din 17 iunie 2011, prin care s-a statuat că dispoziţia constituţională a art. 134 alin. (2), potrivit căreia Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în materie disciplinară, nu poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această „instanţă" extrajudiciară, fără încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţie. Totodată, este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 774 din 10 noiembrie 2015, potrivit căreia rolul Consiliului Superior al Magistraturii, de instanţă de judecată, nu atrage calificarea acestuia drept o instanţă judecătorească, astfel că nu se poate interzice accesul liber la justiţie al persoanei judecate de această „instanţă disciplinară". În continuare, autoarea excepţiei invocă jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene de Drepturilor Omului, respectiv, Hotărârea pronunţată în Cauza Oleksandr Volkov împotriva Ukrainei şi Hotărârea pronunţată în Cauza Ramos Nunes De Carvalho E Sa împotriva Portugaliei. Lipsa unei căi de atac devolutive - ca remediu efectiv la dispoziţia unui judecător sancţionat disciplinar în faţa unei instanţe independente, în sensul art. 6 din Convenţie, este de natură să conducă la încălcarea drepturilor lui fundamentale la un proces echitabil, sub aspectul dreptului la un tribunal imparţial şi independent, precum şi la încălcarea dreptului la un remediu efectiv, care să-i permită analiza încălcării drepturilor sale subiectiv civile, sub toate aspectele. Acesta este şi sensul dreptului consacrat constituţional prin art. 21, iar interpretarea sa trebuie făcută prin prisma art. 20 din Constituţie, prin raportare la art. 6 şi art. 13 din Convenţie, care conţin dispoziţii mult mai favorabile decât art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Argumentele mai sus expuse trebuie interpretate în mod sistematic, având în vedere şi prevederile art. 24 din Legea nr. 304/2004, care conduc la aceeaşi concluzie privind calea de atac a apelului, şi anume că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa materială de a judeca apeluri, şi chiar fonduri, în materie disciplinară, în virtutea art. 97 pct. 4 din Codul de procedură civilă. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nu este o „hotărâre" pronunţată de o instanţă din cele prevăzute de art. 126 alin. (1) din Constituţie şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, care să aibă regimul juridic al hotărârii, reglementat de art. 424 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Calea de atac reglementată de art. 51 din Legea nr. 317/2004 devine una iluzorie şi lipsită de efectivitate în situaţia în care nu s-ar putea constitui într-un remediu care să răspundă concret şi real nevoii unei analize de fapt şi de drept a cazului disciplinar.7. Referitor la încălcarea art. 53 din Constituţie se susţine că dispoziţiile de lege criticate nu respectă condiţiile reglementate de această normă constituţională. Chiar dacă legiuitorul poate opera o restrângere a exerciţiului unor drepturi fundamentale, aceasta poate avea loc numai dacă se impune într-o societate democratică. Nu numai că îngrădirea dreptului la o cale de atac devolutivă nu se încadrează în ipotezele prevăzute în mod expres la art. 53 alin. (1) din Constituţie, dar aceasta nici nu se impune într-o societate democratică şi nici nu este proporţională cu situaţia care a determinat-o. Cu atât mai mult cu cât magistratul îndeplineşte o funcţie ce ţine de exerciţiul uneia dintre puterile în stat, trebuie să i se asigure garanţii sporite că nu este supus abuzului şi, ca atare, accesul său la o instanţă independentă să nu fie îngrădit într-o manieră în care dreptul este atins în substanţa sa.8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căii de atac în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Faptul că dispoziţiile legale specificate instituie o anume cale de atac sau anumite reguli de competenţă, în acord cu modalitatea prin care noul Cod de procedură civilă a înţeles să transpună în legislaţia naţională exigenţele impuse de Convenţie - aşa cum rezultă din Hotărârea Guvernului nr. 1.527/2007, prin care au fost aprobate tezele prealabile ale proiectului Codului de procedură civilă - nu reprezintă o discriminare, în condiţiile în care se poate vorbi despre discriminare doar atunci când persoanelor aflate în situaţii juridice comparabile li se aplică un tratament juridic diferit. Or, procedura de judecată a recursului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este identică şi se aplică în mod similar tuturor persoanelor care sunt părţi în faţa acestor complete de judecată. Cât priveşte dispoziţiile legale criticate, privind organizarea şi funcţionarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţă disciplinară, acestea reprezintă o reiterare şi o aplicare a prevederilor constituţionale ale art. 134 alin. (3) din Legea fundamentală, care stipulează că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În atare situaţie, nu se poate susţine că acestea ar încălca dreptul la un proces echitabil sau accesul liber la justiţie. Se invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 126 din 1 februarie 2011. În final, instanţa apreciază că nemulţumirea petentei nu vizează explicit conţinutul normelor, ci absenţa unor alte dispoziţii, a căror încorporare în textele criticate ar fi, în opinia sa, oportună. Pe de altă parte, se menţionează că, dată fiind specificitatea cauzelor în materia contenciosului disciplinar al magistraţilor, în cadrul unor astfel de pricini, eventualele critici, formulate din perspectiva netemeiniciei unei hotărâri, vizează în realitate, mai mult sau mai puţin explicit, aspecte de nelegalitate a acesteia, care pot fi examinate de instanţa de control judiciar, prin încadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.10. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională în mod constant, principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite şi, de aceea, el nu exclude ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În cazul de faţă, statutul specific al magistraţilor este diferit de cel al altor categorii profesionale, astfel încât nu se poate vorbi de o situaţie analoagă ori comparabilă a corpului magistraţilor cu personalul contractual, cum susţine autoarea excepţiei. Statutul personalului contractual, inclusiv materia răspunderii disciplinare, este guvernat de prevederile Codului muncii - Legea nr. 53/2003. Stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este atributul exclusiv al legiuitorului, care poate adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatoriu, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi, în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. În acest sens este şi art. 126 alin. (2) din Constituţie. Astfel, instituirea unor reguli speciale de procedură nu este contrară principiului egalităţii în faţa legii ori dreptului la apărare, atâta timp cât ele se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei şi asigură egalitatea juridică a părţilor. În ceea ce priveşte criticile raportate la art. 21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie şi la art. 6 şi 13 din Convenţie, se menţionează că, în conformitate cu art. 134 alin. (3) din Constituţie, hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru a satisface exigenţele art. 21 şi art. 24 din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie, „tribunalul" vizat de această din urmă dispoziţie trebuie să aibă competenţa să examineze toate chestiunile de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizat. Se invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Prevederile art. 51 alin. (3) teza 1 din Legea nr. 317/2004 nu exclud existenţa unui control judecătoresc deplin asupra actelor adoptate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, pentru a se putea reţine contrarietatea cu art. 21 din Constituţie. Calea de atac a recursului împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară urmează a fi calificată ca fiind o cale de atac devolutivă, aceasta fiind semnificaţia prevederilor art. 134 alin. (3) din Constituţie. În acest sens se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 127 din 1 februarie 2011.11. Avocatul Poporului precizează că îşi menţine punctul de vedere transmis Curţii Constituţionale şi reţinut în Decizia nr. 643 din 1 noiembrie 2016, în sensul constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate.12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar de Inspecţia Judiciară, susţinerile autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, şi ale art. 97 pct. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă, dispoziţii ce au următorul conţinut:Art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004: „Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare de către judecătorul sau procurorul sancţionat ori, după caz, de Inspecţia Judiciară sau de către ceilalţi titulari ai acţiunii disciplinare care au exercitat-o. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 5 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii sau judecătorul sancţionat disciplinar."

Art. 97 pct. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; ........ ................ ................ ................ ................ ........ 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa." Dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, la care fac referire dispoziţiile art. 51 alin. (3) din aceeaşi lege, au următorul conţinut: „Hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi Inspecţiei Judiciare ori, după caz, titularului acţiunii disciplinare care a exercitat-o. Comunicarea hotărârilor este asigurată de Secretariatul general al Consiliului Superior al Magistraturii." 15. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul soluţionării recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 35/J din 11 noiembrie 2015, pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători în materie disciplinară, prin care a fost admisă acţiunea disciplinară şi s-a aplicat recurentei o sancţiune disciplinară prevăzută de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Recursul a fost înregistrat spre soluţionare pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, dosarul a parcurs procedura de filtrare, potrivit art. 493 din Codul de procedură civilă, iar, prin Încheierea de şedinţă din 4 iulie 2016, s-a admis în principiu recursul. În cadrul acestei acţiuni, autoarea excepţiei a invocat o chestiune prealabilă privind calificarea căii de atac, susţinând că, în opinia sa, contrar celor menţionate în dispozitivul hotărârii atacate, calea de atac împotriva hotărârii secţiei CSM în materie disciplinară ar fi apelul, iar nu recursul. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a procedat la analiza cererii de calificare a căii de atac, dezbaterile asupra acesteia fiind consemnate în Încheierea din 10 octombrie 2016, reţinând următoarele: reglementările din procedura cercetării disciplinare a magistraţilor au un caracter special; dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 conţin reglementări speciale, astfel că normele cu caracter general invocate de autoare nu sunt aplicabile; potrivit art. 97 pct. 4 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă „orice alte cereri date de lege în competenţa sa", iar această sintagmă nu cuprinde şi apelul; aceste norme trebuie interpretate prin coroborare cu art. 24 din Legea nr. 304/2004 care prevede competenţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului invocate de autoarea excepţiei nu confirmă concluzia că, în această materie, trebuie asigurată o cale devolutivă de atac sau un dublu grad de jurisdicţie. De asemenea, instanţa a considerat că, „dată fiind specificitatea cauzelor în materia contenciosului disciplinar al magistraţilor, în cadrul unor astfel de pricini, eventualele critici formulate din perspectiva netemeiniciei unei hotărâri atacate, prin care partea recurentă vizează, în realitate, mai mult sau mai puţin explicit, aspecte de nelegalitate a acesteia, pot fi examinate de către instanţa de control judiciar, prin încadrarea lor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă". Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a respins cererea autoarei excepţiei, de recalificare - din recurs în apel - a căii de atac împotriva hotărârii Secţiei pentru judecători a CSM în materie disciplinară, şi a procedat la soluţionarea recursului, după regulile prevăzute de Codul de procedură civilă, referitoare la calea extraordinară de atac a recursului, reţinând că nu are competenţa să soluţioneze apeluri în această materie, potrivit art. 97 pct. 4 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 24 din Legea nr. 304/2004. Astfel, instanţa a considerat că motivul de recurs referitor la netemeinicia hotărârii atacate, invocat de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, se încadrează între motivele de casare prevăzute la art. 488 din Codul de procedură civilă, a aplicat procedura de filtrare şi a admis în principiu recursul. În cursul judecăţii „recursului" a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată Curtea Constituţională. 17. Curtea reţine că dispoziţiile criticate din Legea nr. 317/2004, anume art. 51 alin. (3), prevăd că împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile CSM în materie disciplinară se poate exercita recurs la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Curtea observă că, încă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 317/2004, art. 50 alin. (2) din aceasta prevedea că „Împotriva hotărârilor prevăzute la alin. (1) se poate exercita recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Competenţa soluţionării recursului aparţine Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii şi magistratul sancţionat disciplinar." 18. Asupra dispoziţiilor criticate din Legea nr. 317/2004, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 7 aprilie 2011, Decizia nr. 127 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 8 aprilie 2011, prin Decizia nr. 643 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 2 martie 2017, constatând constituţionalitatea acestora. 19. Cu privire la critica raportată la art. 16 din Constituţie, prin Decizia nr. 643 din 1 noiembrie 2016, precitată, paragraful 21, Curtea a reţinut că, având în vedere regulile aplicabile răspunderii disciplinare, pe de-o parte, a judecătorilor şi procurorilor, iar, pe de altă parte, a funcţionarilor publici/salariaţilor, nu poate fi primită comparaţia invocată de autoarea excepţiei, între regulile privind acţiunea disciplinară a judecătorilor şi procurorilor şi celelalte reguli aplicabile altor categorii profesionale. Diferenţele specifice între cei doi termeni ai comparaţiei invocate de autoarea excepţiei - judecători sau procurori, pe de-o parte, şi funcţionari publici sau salariaţi, pe de altă parte - sunt date atât de statutul diferit al acestor categorii profesionale, cât şi de rolul constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor. Prin aceeaşi decizie, paragraful 22, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere, în esenţă, pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014). Având în vedere acestea, Curtea a constatat că prevederile criticate, cuprinse în Legea nr. 317/2004 - care prevăd o procedură disciplinară specială pentru magistraţi, diferită faţă de cea de drept comun - nu contravin dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 20. Referitor la critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, consacrat prin art. 21 alin. (3) din Constituţie şi prin art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţie, prin deciziile nr. 126 şi nr. 127 din 1 februarie 2011, precitate, Curtea a constatat că „recursul" din materia disciplinară a magistraţilor este o veritabilă şi efectivă cale de atac împotriva hotărârii secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, cale de atac prin care instanţa de judecată, ţinând seama şi de rolul activ pe care trebuie să îl aibă, poate soluţiona cauza sub toate aspectele, atât asupra legalităţii procedurii disciplinare, cât şi asupra temeiniciei hotărârii. 21. Curtea a reţinut că, referitor la câmpul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în Cauza Le Compte, Van Leuven et De Meyere împotriva Belgiei, a statuat că procedurile disciplinare intră sub incidenţa art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială. Astfel, garanţiile dreptului la un proces echitabil implică dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de toate aspectele litigiului (Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei) şi presupun respectarea principiului contradictorialităţii (Hotărârea din 18 februarie 2010, pronunţată în Cauza Baccichetti împotriva Franţei). 22. Referitor la competenţa unor organisme profesionale de a judeca acţiuni disciplinare, Curtea a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a arătat că, în numeroase state ale Consiliului Europei, abaterile disciplinare sunt de competenţa acestor structuri, iar o asemenea atribuire de competenţă nu este contrară dispoziţiilor Convenţiei, care impune totuşi unul dintre următoarele sisteme: fie jurisdicţiile organismelor profesionale îndeplinesc exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, fie ele nu le îndeplinesc, şi atunci legea naţională trebuie să permită accesul la o instanţă judecătorească care prezintă toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 10 februarie 1983, pronunţată în Cauza Albert et Le Compte împotriva Belgiei, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza Bryan împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 20 mai 1998, pronunţată în Cauza Gautrin şi alţii împotriva Franţei, Hotărârea din 16 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Frankowicz împotriva Poloniei, şi Hotărârea din 29 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Chaudet împotriva Franţei). 23. Curtea a observat că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. Similar, în alte state europene, acţiunile disciplinare împotriva judecătorilor şi procurorilor sunt de competenţa organismelor naţionale echivalente Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, în Franţa, Consiliul Superior al Magistraturii este instanţă disciplinară a magistraţilor, iar deciziile pronunţate de acesta pot fi atacate la Consiliul de Stat. În Spania, instanţa disciplinară este diferită în funcţie de gravitatea faptelor săvârşite, după cum urmează: pentru faptele foarte grave este competent Plenul Consiliului General al Puterii Judiciare; pentru fapte grave este competentă Comisia de disciplină a Consiliului General al Puterii Judiciare; pentru fapte mai puţin grave este competent preşedintele sau organul de conducere al instanţei respective, iar, în acest din urmă caz, sancţiunea constă în avertisment sau amendă. În Italia, potrivit art. 105 din Constituţie, măsurile disciplinare referitoare la magistraţi sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii; ministrul justiţiei (care poate fi titularul acţiunii disciplinare), procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie sau magistratul sancţionat pot exercita recurs împotriva deciziilor Secţiei disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii, în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie, iar instanţa de control judiciar are competenţa de a examina atât respectarea regularităţii procedurii disciplinare, cât şi calificarea faptelor acuzate şi temeinicia luării sancţiunii. 24. Curtea a constatat că, în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor ţări din Europa, prevăzând - referitor la procedura disciplinară - o fază administrativă, în cadrul căreia cercetarea disciplinară se efectuează de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă, asigurându-se respectarea principiului contradictorialităţii, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi să solicite administrarea de probe în apărare. Împotriva hotărârii de sancţionare a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii există o cale de atac, şi anume recursul în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prevăzut de art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 [devenit, după republicare, art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004]. 25. În concluzie, Curtea a constatat că acest „recurs" nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârii organului disciplinar (Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale, având rolul unei instanţe de judecată) - cale de atac soluţionată de către o instanţă judecătorească, anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare. Acesta este şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie". 26. Ţinând cont de această jurisprudenţă, Curtea reţine că, după data de 15 februarie 2013, dată la care a intrat în vigoare Codul de procedură civilă, recursul a devenit o veritabilă cale extraordinară de atac. Astfel, în reglementarea actuală, recursul este calea de atac de reformare prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate. Acest rol al recursului, care ţine de esenţa sa, este raţiunea pentru care, în principiu, în sistemul actualului Cod de procedură civilă, instanţa de drept comun, în ceea ce priveşte recursul, este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pot forma obiect al recursului şi alte hotărâri, în cazurile expres prevăzute de lege, cum ar fi dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Recursul nu poate fi exercitat decât pentru motive de nelegalitate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond, în faţa primei instanţe. Aşadar, instanţa de recurs nu judecă pricina, ci controlează legalitatea hotărârii instanţei de fond. Cu toate acestea, actuala reglementare menţine norma din reglementarea anterioară, referitoare la posibilitatea administrării în instanţa de recurs a înscrisurilor noi, prin art. 492 din Codul de procedură civilă. Însă în noua reglementare nu mai este prevăzută vreo normă similară celei din art. 3041 din Codul de procedură civilă din 1865, care să permită, în cazurile prevăzute de lege, recursul cu caracter devolutiv. Aşa cum a reţinut Curtea, prin Decizia nr. 634 din 27 octombrie 2016, paragraful 21, natura juridică a recursului în sistemul căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti a cunoscut modificări de-a lungul timpului, recursul fiind considerat uneori o cale de atac ordinară, alteori, deşi considerat o cale extraordinară de atac, el a putut fi exercitat şi pentru motive de netemeinicie a hotărârii, pentru ca în prezent, în noua reglementare a acestei instituţii juridice, recursul să fie calificat ca fiind o cale extraordinară de atac, exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate a hotărârii. Prin prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă, care consacră motivele de casare ale unor hotărâri judecătoreşti, legiuitorul a acordat o eficienţă sporită principiului conform căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă. Astfel, spre deosebire de vechea reglementare, care instituia posibilitatea examinării cauzei sub toate aspectele (conform art. 3041 din Codul de procedură civilă din 1865), noile norme nu mai prevăd nicio excepţie de la regula mai sus amintită. Pe de altă parte, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanţă este «supusă recursului» sau că «poate fi atacată cu recurs» ori, după caz, legea specială foloseşte o altă expresie similară, aceasta va fi supusă numai apelului la instanţa ierarhic superioară". Singurele excepţii de la această regulă sunt cele prevăzute de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012, iar procedura disciplinară reglementată de Legea nr. 317/2004 nu este prevăzută printre ele. 27. Ulterior intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, prin Decizia nr. 778 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 17 aprilie 2018, Curtea a statuat, la paragraful 20, că „numai hotărârile judecătoreşti sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, cale extraordinară de atac, având în vedere că legiuitorul, în reglementarea obiectului recursului prin art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a îndepărtat de la formularea fostului art. 299 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 şi nu a mai preluat teza referitoare la hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională care sunt susceptibile de recurs, drept cale extraordinară de atac." De asemenea, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018, paragrafele 151-154, Curtea a statuat că recursul, potrivit Codului de procedură civilă, este o cale extraordinară de atac. Potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Sintagma „alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului" este menită să acopere orice situaţie în care legea ar putea prevedea că o anumită hotărâre este supusă recursului, fie ca singură cale de atac, fie ca o a doua, după exercitarea uneia care să fie denumită şi reglementată altfel decât apel (plângere, contestaţie etc.). Curtea a apreciat că numai cea dea doua situaţie ţine de recursul văzut ca o cale extraordinară de atac. În prima situaţie, când hotărârea supusă recursului nu este o hotărâre judecătorească, recursul astfel exercitat nu poate fi calificat drept cale extraordinară de atac. Astfel, Curtea a constatat că „recursul în materie disciplinară la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este o cale devolutivă de atac, pentru că acesta este sensul, până la urmă, al prevederilor art. 134 alin. (3) din Constituţie şi al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003". 28. Curtea constată că în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 21 iunie 2016, pronunţată în Cauza Ramos Nunes De Carvalho E Sá împotriva Portugaliei, paragraful 98, a considerat că garanţia organizării unei şedinţe publice, în cadrul procedurii disciplinare împotriva judecătorilor, contribuie la echitatea acesteia, în sensul art. 6 paragraful 1, prin intermediul unei proceduri cu caracter contradictoriu, la cel mai înalt nivel de transparenţă faţă de judecători şi societate, şi la acordarea tuturor garanţiilor unui proces echitabil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în cadrul controlului realizat de Secţia contencios din cadrul Curţii Supreme de Justiţie, în procedurile disciplinare îndreptate împotriva reclamantei, deoarece nu s-a îndeplinit garanţia de a organiza o şedinţă publică. Curtea a observat că a existat o controversă asupra faptelor şi că sancţiunile la care reclamanta risca să fie supusă aveau un caracter grav, fiind de natură să aducă prejudicii reputaţiei profesionale şi credibilităţii reclamantei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 4 martie 2014, pronunţată în Cauza Grande Stevens şi alţii împotriva Italiei, paragraful 122). 29. Având în vederea jurisprudenţa sa constantă, atât cea anterioară, cât şi cea ulterioară intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, Curtea reţine că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011). Pentru a da o forţă sporită deciziei şi fără a marca o reconsiderare a jurisprudenţei sale, Curtea, prin prezenta decizie, va constata neconstituţionalitatea oricărei alte interpretări pe care instanţa judecătorească ar putea să o atribuie art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, faţă de cea consacrată prin Decizia nr. 126 din 1 februarie 2011. 30. Astfel, întrucât recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 este singura cale de acces la o instanţă judecătorească, în materie disciplinară, a judecătorilor şi procurorilor, această cale de atac împotriva hotărârilor secţiilor CSM trebuie să fie una efectivă, devolutivă, care să asigure toate garanţiile dreptului de acces la instanţă şi al unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare, acesta fiind şi sensul art. 134 alin. (3) din Constituţie. În măsura în care acest „recurs", prevăzut de dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, este calificat drept calea extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, întrucât nu asigură un remediu efectiv, care să fie la dispoziţia unui magistrat sancţionat disciplinar, în faţa unei instanţe, aşa cum impun dispoziţiile art. 134 alin. (3) din Constituţie, şi jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. 31. De asemenea, lipsa unui remediu efectiv împotriva hotărârii secţiei CSM, pronunţate în materie disciplinară, care să permită instanţei analiza încălcării drepturilor sub toate aspectele, este de natură să conducă la încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil, sub aspectul dreptului de acces la o instanţă. Aceasta întrucât, pe calea recursului reglementat de Codul de procedură civilă, nu se pot invoca motive de netemeinicie a hotărârii atacate, ci numai motive de nelegalitate, iar în recurs nu se pot administra probe, cu excepţia înscrisurilor noi. 32. Aşadar, în măsura în care art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 se interpretează în sensul că recursul prevăzut de acesta este calea extraordinară de atac, prevăzută de Codul de procedură civilă, sunt încălcate dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 33. De altfel, Curtea observă că, după intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, legiuitorul a intervenit numai cu privire la calea de atac în cazul hotărârilor CSM privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor. Astfel, art. 29 din Legea nr. 317/2004 a fost modificat prin art. 52 din Legea nr. 76/2012, iar calea de atac împotriva hotărârilor plenului CSM, privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, a fost modificată din recurs, în vechea reglementare (recurs care, fiind declarat împotriva unei hotărâri care nu putea fi atacată cu apel, era o cale de atac devolutivă, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele, potrivit art. 3041 din Codul de procedură civilă din 1865), în contestaţie, în actuala reglementare. De asemenea, se reţine că nici în ultimul Proiect de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, aflat în procedura legislativă la data efectuării prezentului control de constituţionalitate, nu s-a propus modificarea, în mod corespunzător, a art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. 34. În final, referitor la dispoziţiile din Codul de procedură civilă criticate, Curtea constată că acestea nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, deoarece stabilesc competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a judeca recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege (pct. 1), precum şi orice alte cereri date prin lege în competenţa sa (pct. 4). Aceste dispoziţii se corelează cu art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora „Completele de 5 judecători judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, judecă recursurile în casaţie împotriva hotărârilor pronunţate în apel de completele de 5 judecători după admiterea în principiu, soluţionează contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii în primă instanţă de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege." 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE : 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Angela Taţiana Pop în Dosarul nr. 671/1/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători şi constată că dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale doar în măsura în care se interpretează că „recursul" prevăzut de acestea este o cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunţate în materie disciplinară. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 97 pct. 1 şi 4 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 31 mai 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean



SmartCity5

COMENTARII la Decizia 381/2018

Momentan nu exista niciun comentariu la Decizia 381 din 2018
Comentarii la alte acte
ANONIM a comentat Ordin 1492 2020
    Vreau să apreciez împrumuturile Karin Sabine pentru mine un împrumut de 40.000 EUR. dacă aveți nevoie de un împrumut urgent, evitați să fiți înșelați de creditori falși și aplicați prin firma de împrumut real prin e-mail sabinhelps@gmail.com whatsapp +79267494861 ..
ANONIM a comentat Ordin 1492 2020
    Căutați o afacere, o companie sau un împrumut personal? Oferim toate tipurile de împrumuturi la rate de dobândă de 3% pe an, trimiteți-ne prin e-mail detaliile dvs. la (midland.credit2@gmail.com) pentru mai multe informații.
ANONIM a comentat Decizia 1 2020
    Căutați un împrumut de afaceri, companie sau personal? Oferim tot felul de împrumuturi la rate de dobândă de 3% pe an, trimiteți-ne prin e-mail cu detaliile dvs. la (midland.credit2@gmail.com) pentru mai multe informații.
ANONIM a comentat Hotărârea 965 2002
    BUNA ZIUA, VA ROG SA IMI TRIMITETI SI MIE ANEXELE LA HG NR. 965/2002 LA ADRESA DE E-MAIL avocat.elenagrecu@yahoo.com Multumesc anticpat!
ANONIM a comentat Hotărârea 153 2018
    articolul 4 interzice acordarea a doua sporuri cumulate anexa 1-6 si 8 ,cum ramine cu personalul care lucreaza cu aparate de electoterapie in sectiile de recuperare,medicina fizica ?la care spor se incadreaza?
ANONIM a comentat Legea 149 2018
    Cine face propunerea conform art.10,alin 2,este ambigu
ANONIM a comentat Decretul 721 2015
    Buna ziua,acest decret prezidential nu a fost pus in aplicare niciodata,cetatenii romani care traiesc si muncesc in aceasta regiune a Germaniei sunt nevoiti sa parcurga intre 300 km si 600 km pana la München unde este Consulatul General al Romaniei si sa piarda zile intregi pentru rezolvarea unor probleme care ar fi foarte usor sa le rezolve la Stuttgart daca Ministerul Afacerilor Externe si-ar face treaba. La Munchen sediul Consulatului are un spatiu foarte mic unde isi desfasoara activitatea iar cetatenii sunt nevoiti sa stea afara in strada sa astepte formandu-se cozi de peste 100 de persoane pe zi.Ultima data cand am fost la Consulat am stat 10 ore acolo iar toaleta nu functiona,cetatenii fiind obligati sa mearga la cafenele si restaurante daca aveau nevoi fiziologice.Cel mai grav lucru este faptul ca femeili cu ,copii mici nu au un loc unde sa stea cu ei,sa-i schimbe sau sa le dea mancare.S-au adus obiceiurile din Romania si aici si acest lucru este foarte grav.Personalul in schimb este destul de amabil dar lipsa spatiului si a personalului duce la aceste situatii neplacute. De aceea este urgent neesar deschiderea Consulatului la Stuttgart !!!! Prioritatile MAE se pare ca sunt altele cum ar fi mutarea Ambasadei Romaniei in Israel. Cetatenii sunt ultima lor prioritate.Probabil pana in noiembrie 2019 se va deschide totusi consulatul pentru a crea cadru legal pentru alegerile prezidentiale.In zona Baden Württemberg traiesc peste 250.000 romani si aceste voturi vor conta pentru viitorul presedinte,asa ca poate se indura cineva si de acest cetateni uitati de autoritatile din tara !!!
ANONIM a comentat Hotărârea 757 2008
    In aceasta hotarare de guvern intra si asistentii medicali care lucreaza in sectiile de radioterapie,care fac iradierea bolnavilor oncologici???
ANONIM a comentat Legea 58 1974
    in1990 mai era in vigoare intreb
ANONIM a comentat Hotărârea 559 1990
    Din păcate această hotărâre prevede incadrarea în grupe indiferent de activitatea desfășurată a celor care lucrează în industria chimică( directori, contabili, economiști) fără deosebire adică un operator chimist este încadrat în grupă la fel ca și directorul. Ținînd cont de anul ”hotărârii” în care revoluția încă se mișca prin intreprinderi este de înțeles..oarecum.
Alte acte pe aceeaşi temă cu Decizia 381/2018
Coduri postale Prefixe si Coduri postale din Romania Magazin si service calculatoare Sibiu