DECIZIE   Nr. 38 din 30 ianuarie 2008

referitoare la constitutionalitatea art. 13 si a art. 18 1 din Legea privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 28/2007 pentru modificarea Ordonantei Guvernului nr. 19/2002 privind unele masuri pentru constituirea si utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publica a statului, si pentru vanzarea unor imobile, proprietate privata a statului, aflate in administrarea Regiei Autonome „Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat"

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 122 din 15 februarie 2008

Secretarul general al Camerei Deputaţilor, cu Adresa nr. 51/5.516 din 19 decembrie 2007, a înaintat Curţii Constituţionale sesizarea referitoare la neconstitutionalitatea art. 181 din Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 28/2007 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 19/2002 privind unele măsuri pentru constituirea şi utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a statului, şi pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat".

Potrivit tabelului cuprinzând semnăturile autorilor sesizării de neconstituţionalitate, cei 70 de deputaţi sunt următorii: Gheorghe Albu, Liviu Almăşan, Amarie Constantin, Nicolae Bara, Gheorghe Barbu, Cornel Ştefan Bardan, Iulian-Gabriel Bîrsan, Anca-Daniela Boagiu, Ionela Bruchental-Pop, William-Gabriel Brînză, Daniel Buda, Cătălin Ovidiu Obuf Buhăianu, Costică Canacheu, Bogdan Cantaragiu, Petru Călian, Alexandru Ciocâlteu, Liviu Codîrlă, Anca Constantinescu, Radu-Cătălin Drăguş, Stelian Duţu, Ionesie Ghiorghioni, Ion Gonţea, Dan Grigore, Traian Constantin Igaş, Cristian Ilie, Valentin Adrian Iliescu, Daniel Ionescu, Graţiela Denisa Iordache, Radu Lambrino, Petru Lificiu, Dănuţ Liga, Mircea Man, Laurenţiu Mironescu, Liviu Alexandru Miroşeanu, Alexandru Mocanu, Petru Movilă, Ioan Oltean, Aurel Olărean, Constantin Petrea, Cosmin Gabriel Popp, Cezar-Florin Preda, Ioan Dumitru Puchianu, Dumitru Puzdrea, Cristian Rădulescu, Marius Rogin, Marcel-Laurenţiu Romanescu, Gheorghe Sârb, Mugurel Liviu Sârbu, Petre Străchinaru, Valeriu Tabară, Constantin Tudor, Horia Văsioiu, Romică Andreica, Cristian Alexandru Boureanu, Dan Horaţiu Buzatu, Marian Hoinaru, Mircea Teodor Iustian, Corneliu Momanu, Viorel Oancea, Dumitru Pardău, Marian Sorin Paveliu, Florin Aurelian Popescu, Vasile Pruteanu, Gabriel Sandu, Ion Stoica, Cornel Ştirbeţ, Raluca Turcan, Dragoş Ujeniuc, Petre Ungureanu şi Claudius Mihail Zaharia.

Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 12.694 din 19 decembrie 2007, formând obiectul Dosarului nr. 1.836A/2007.

In motivarea sesizării, autorii acesteia susţin că prevederile art. 181 din Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 28/2007 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 19/2002 privind unele măsuri pentru constituirea şi utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a statului, şi pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece creează privilegii pentru persoanele fizice sau persoanele juridice de drept privat care folosesc imobilele, ce sunt cuprinse în lista întocmită de Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat". Se consideră că aceste persoane sunt privilegiate, întrucât ele pot cumpăra astfel de imobile prin negociere directă, iar nu prin licitaţie publică. Prin evitarea vânzării la licitaţie a imobilelor se instituie o măsură discriminatorie faţă de toate celelalte persoane care, potrivit dreptului comun, au acest drept. Autorii sesizării mai susţin că legiuitorul nu poate să „împiedice formarea şi încasarea unui preţ mai bun pentru unele bunuri ale statului, evitând utilizarea licitaţiilor, dar folosind metoda negocierii directe." Aceste persoane ar putea fi preferate doar „în situaţia în care ar oferi un preţ egal cu alte persoane, care ar participa la o licitaţie, dar dacă preţul oferit de acestea ar fi mai mic, ar trebui să fie preferate persoanele care oferă un preţ mai mare."

Se precizează că reglementarea unor regimuri juridice diferenţiate nu este justificată obiectiv şi raţional de existenţa unor situaţii diferite în care s-ar afla cele două categorii de persoane, „şi anume cele care folosesc imobilele şi restul persoanelor participante la o licitaţie."

In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere.

In punctul său de vedere înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. 423 din 18 ianuarie 2008, Guvernul susţine următoarele:

„Din examinarea textului art. 181 al ordonanţei (...) rezultă intenţia de reglementare a legiuitorului în sensul constituirii unui drept de preemţiune la cumpărare, prin negociere directă, a imobilelor proprietate privată a statului propuse spre vânzare, în beneficiul deţinătorilor actuali ai acestora (grevate de sarcini), în condiţiile şi în termenele prevăzute în textul criticat, respectiv, a celor cărora le-au fost anterior atribuite şi care le folosesc „cu temei legal".

Se evocă, în acest sens, jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia dreptului de preemţiune, în care s-a statuat, în mod constant, că acest drept este constituţional în măsura în care este reglementat expres de lege, iar persoanele beneficiare se află în aceeaşi situaţie juridică.

Se precizează că, „asupra procedurii de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul reglementărilor contestate, Guvernul României îşi menţine punctul de vedere, în sensul oportunităţii vânzării acestora prin licitaţie publică".

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi prevederile criticate din Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului   nr.   28/2007   pentru   modificarea   Ordonanţei Guvernului nr. 19/2002 privind unele măsuri pentru constituirea şi utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a statului, şi pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi prevederile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele :

Potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, art. 10, art. 15, art.16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, Curtea a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul sesizării îl constituie prevederile art. I pct. 6 din Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 28/2007 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 19/2002 privind unele măsuri pentru constituirea şi utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a statului, şi pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat". Potrivit acestor prevederi, „La articolul I, după punctul 10 se introduce un nou punct, pct. 101, cu următorul cuprins:

«Art. 181. - (1)lmobilele pot fi înscrise pe lista prevăzută la art. 15 alin. (2) din iniţiativa R.A.-A.P.P.S.

(2)  In urma înscrierii pe listă de către R.A.-A.P.P.S. a imobilului aflat în folosinţă cu temei legal a persoanelor fizice sau juridice de drept privat care folosesc imobilele prevăzute la art. 11 şi aveau la data de 30 septembrie 2007 toate taxele aferente folosirii imobilului plătite integral, R.A.-A.P.P.S. va solicita, în termen de 15 zile, persoanei fizice sau juridice respective prezentarea unui punct de vedere scris cu privire la cumpărarea imobilului prin negociere directă, pornind de la preţul stabilit prin art. 14.

(3) Prin temei legal se înţelege folosinţa imobilelor în cauză, în baza unui contract de închiriere, convenţie de cazare sau alt act încheiat de persoane fizice sau juridice de drept privat cu R.A.-A.P.P.S.

(4) Persoana fizică sau juridică de drept privat care foloseşte unul dintre imobilele prevăzute la art. 11 va răspunde, în termen de 15 zile de la primirea solicitării R.A.-A.P.P.S., precizându-şi opţiunea.

(5)  Dacă persoana prevăzută la alin. (4) optează pentru cumpărarea prin negociere directă, procedura va fi finalizată în termen de 10 zile de la data depunerii opţiunii.

(6)  Dacă persoana prevăzută la alin. (4) nu răspunde în termenul prevăzut sau nu optează pentru cumpărarea prin negociere directă, R.A.-A.P.P.S. va proceda la vânzarea imobilului prin licitaţie deschisă, în condiţiile legislaţiei în vigoare.»"

Dispoziţiile considerate ca fiind încălcate prin textele criticate sunt cele ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, cu următorul cuprins: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări."

Autorii sesizării susţin că textul criticat creează un regim privilegiat pentru persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat care folosesc imobilele cuprinse în lista întocmită de R.A.-A.P.P.S., contrar dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, ce consacră principiul egalităţii, regim ce are ca efect discriminarea nejustificată a altor subiecte de drept care ar fi îndreptăţite la cumpărarea imobilelor prin procedura licitaţiei publice.

In vederea examinării criticii de neconstituţionalitate se impune a se lua în considerare jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la respectarea principiului egalităţii.

1. Astfel, Curtea a statuat în mod constant că principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, consacrat de art. 16 alin. (1), ce se corelează cu prevederile cuprinse în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu însemnă că reglementarea trebuie să fie uniformă, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament juridic egal, la situaţii diferite, tratamentul nu poate fi decât diferit, justificat în mod obiectiv şi raţional. In acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin: Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993, Decizia nr. 168 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999, Decizia nr. 78 din 25 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 217 din 2 aprilie 2003, Decizia nr. 423 din 10 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 22 iunie 2007.

In acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi, de exemplu, Hotărârea CEDO din 23.07.1968, care s-a pronunţat în Cazul referitor la anumite aspecte ale regimului lingvistic din învăţământul din Belgia. Prin această hotărâre se arată că: „trebuie, deci, căutate criteriile care permit să se determine dacă o deosebire de tratament într-o situaţie dată, referitoare la exerciţiul drepturilor şi libertăţilor recunoscute, contravin articolului 14. In această privinţă, Curtea, urmând principiile care se degajă din practica judiciară a unui mare număr de state democratice, a reţinut că egalitatea de tratament este încălcată dacă diferenţa de tratament este lipsită de o justificare obiectivă şi rezonabilă [...]; articolul 14 este, de asemenea, violat atunci când este clar stabilit că nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat".

2. De asemenea, este necesar a se stabili dacă persoanele fizice şi persoanele juridice îndreptăţite, potrivit textului criticat, a cumpăra imobilele prin negociere directă, se află în situaţie egală cu alte persoane, care, potrivit dreptului comun, pot participa la licitaţie publică. In acest scop, Curtea apreciază că este necesar să examineze politica legiuitorului român în domeniul vânzării de locuinţe construite de către stat. Astfel, actele normative având acest obiect de reglementare sunt: Decretul-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 22 din 8 februarie 1990, Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 15 iulie 1998, şi Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.

In esenţă, în materia proprietăţii, legiuitorul român a reglementat vânzarea-cumpărarea locuinţelor construite din fondurile statului, deţinute de chiriaşi, prin norme cu caracter social. Astfel, beneficiari ai acestor prevederi legale au fost persoanele care aveau calitatea de chiriaşi ai locuinţelor cu suprafaţă locativa normată, pe membru de familie, de până la 10 metri pătraţi. Caracterul social al legilor menţionate rezultă şi din prevederile art. 1 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 85/1992. Astfel, potrivit alin. (2): „Sunt exceptate de la prevederile alin. 1 locuinţele care depăşesc suprafeţele maxime prevăzute în actele normative în baza cărora s-au executat locuinţele din fondurile statului[...]", iar potrivit alin. (3) din acelaşi articol, „[...] sunt exceptate locuinţele de protocol care au servit sau servesc demnitarilor sau altor persoane alese sau numite în funcţii drept locuinţe pe durata exercitării funcţiei, chiar dacă acestea sunt scoase ulterior din evidenţa locuinţelor de protocol."

Curtea observă că, ulterior, prin dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 114/1996, legiuitorul a reglementat în mod distinct construirea de locuinţe cu suprafeţe locative normate, cu posibilitatea exercitării controlului asupra preţului de către consiliile locale „în vederea înlesnirii accesului la proprietate pentru unele categorii de persoane", stabilind şi o ordine de prioritate a acestora, în funcţie de starea lor socială. Şi aceste reglementări au un profund caracter social, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 10 alin. 1, potrivit căruia: „De prevederile art. 7 din prezenta lege beneficiază, o singură dată, persoanele fizice care, împreună cu familia, nu au deţinut şi nu au în proprietate o locuinţă, cu excepţia persoanelor prevăzute la art. 7 lit. c) [...]."

Prin aceeaşi lege s-a stabilit şi regimul juridic al locuinţelor de protocol. Astfel, potrivit art. 57, „Locuinţele de protocol sunt proprietate publică a statului". Conform art. 58 alin. (1) şi art. 59 alin. (1): Art. 58. - „Preşedintele României, preşedintele Senatului, preşedintele Camerei Deputaţilor şi primul-ministru beneficiază, în condiţiile prezentei legi, de câte o locuinţă de protocol, ca reşedinţă oficialăf...]", respectiv: „Art. 59. - Pot beneficia de locuinţă de protocol, la cerere, cu plata chiriei prevăzute de lege, persoanele care îndeplinesc următoarele funcţii publice: vicepreşedinţi ai Senatului şi ai Camerei Deputaţilor, miniştri de stat, miniştrii şi asimilaţii acestora, precum şi preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, preşedintele Curţii Constituţionale, preşedintele Curţii de Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ şi Avocatul poporului, pe durata exercitării funcţiei sau a mandatului."

Curtea constată că regimul juridic al locuinţelor de protocol este reglementat mai detaliat prin Ordonanţa Guvernului nr. 19/2002 privind unele măsuri pentru constituirea şi utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a statului, şi pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 1 februarie 2002. Astfel, la art. 5 se prevede durata de valabilitate a contractului de închiriere, şi anume exclusiv pentru perioada exercitării funcţiei sau demnităţii publice. In acest sens, legea precizează încetarea de drept a contractului „Art. 5. - [...] în termen de 60 de zile de la data expirării mandatului sau, după caz, a eliberării din funcţie, situaţie în care persoana în cauză are obligaţia de a elibera locuinţa."

Din examinarea dispoziţiilor menţionate Curtea reţine că legiuitorul a reglementat în mod distinct regimul juridic al locuinţelor de protocol, proprietate publică a statului, faţă de cel al locuinţelor proprietate privată a statului. Este de observat că dispoziţiile art. 181 cuprinse la art. I pct. 6 din legea criticată reglementează vânzarea locuinţelor proprietate privată a statului. Din proprietatea privată a statului pot face parte, însă, şi locuinţele de protocol numai în măsura în care regimul lor juridic de proprietate publică a fost schimbat în cel de proprietate privată, prin hotărâre de Guvern, aşa cum prevede art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998. Altfel, îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 136 alin. (4) teza întâi din Constituţie, care prevăd că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile". Prin urmare, foştii şi actualii demnitari şi funcţionari publici pot avea calitatea de cumpărători, dar, din diferenţa de regim juridic al celor două categorii de locuinţe - cele înstrăinate în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale Legii nr. 85/1992 şi cele din fondul de protocol, conform Legii nr. 114/1997 şi Ordonanţei Guvernului nr. 19/2002 - decurge şi statutul juridic diferit al cumpărătorilor, având în vedere condiţiile diferite în care s-au încheiat contractele de închiriere.

Astfel, foştii chiriaşi, cumpărători ai locuinţelor construite din fondurile statului, le-au cumpărat în condiţiile unor acte normative de aplicabilitate generală, pe când deţinătorii locuinţelor de protocol au dobândit calitatea de chiriaşi fie ca urmare a alegerii lor într-o demnitate publică sau a numirii în funcţii publice, numai pe durata exercitării acestora, fie în baza unui act de folosire a locuinţelor la care nu aveau dreptul. In ipoteza în care s-au încheiat contracte de închiriere pe durată determinată, cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative [art. 60 alin. (3) din Legea locuinţei nr. 114/1997 şi art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 19/2002], Curtea reţine că acestea sunt nule de drept pentru perioada ce s-a scurs după împlinirea a 60 de zile de la data încetării exercitării demnităţii sau a funcţiei publice, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „In România, respectarea [...] legilor este obligatorie".

Posibilitatea de a cumpăra astfel de locuinţe, prin negociere directă creează, în favoarea deţinătorilor lor, un privilegiu nejustificat obiectiv şi raţional, deoarece sunt excluse de la licitaţie publică toate celelalte persoane îndreptăţite a le cumpăra. In aceste condiţii, poziţia socială a demnitarilor şi a înalţilor funcţionari publici nu reclamă o măsură cu caracter social din partea statului.

Soluţia legală de acordare a unei astfel de înlesniri nu este justificată nici pentru faptul că, pe durata contractului de închiriere a locuinţelor de protocol, beneficiarii acestora şi-au păstrat dreptul asupra locuinţelor deţinute anterior, fie în proprietate personală, fie cu titlu de chiriaşi.

Pentru considerentele expuse, Curtea constată că prevederile criticate încalcă dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie.

In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la formarea preţului de vânzare a imobilelor proprietate privată a statului, Curtea reţine că acesta are obligaţia de a obţine un preţ cât mai mare, care se poate realiza exclusiv prin licitaţie publică. Această soluţie se întemeiază pe dispoziţiile art. 135 alin. (2) din Legea fundamentală, referitoare la obligaţia statului de a asigura protecţia concurenţei loiale, de valorificare a tuturor factorilor de producţie şi de protejare a intereselor naţionale în activitatea economică şi financiară, aceasta cu atât mai mult cu cât dintre beneficiarii dispoziţiilor criticate fac parte şi persoanele juridice de drept privat care trebuie să se supună regulilor economiei de piaţă.

Deşi Guvernul susţine că legiuitorul a avut în intenţie reglementarea unui drept de preemţiune în beneficiul deţinătorilor actuali ai imobilelor, Curtea constată că prevederile criticate nu reglementează un asemenea drept în favoarea foştilor deţinători, întrucât dreptul nu este prevăzut de lege, şi, ca atare, nu sunt întrunite condiţiile de exercitare a acestuia. In cazul dreptului de preemţiune se reglementează prioritatea la cumpărare, în condiţii identice, şi nu dobândirea de bunuri în condiţii avantajoase, prin negociere directă. Instituirea unui astfel de drept are semnificaţia restrângerii sferei beneficiarilor dobândirii acestor bunuri, ceea ce ar crea privilegii pentru unele categorii de persoane care le deţin, în anumite cazuri şi cu încălcarea legii. Reglementarea dreptului de preemţiune de către alte prevederi legale are drept scop ocrotirea şi apărarea interesului naţional sau a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cum ar fi, de exemplu, Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, Legea nr. 26/1996 - Codul silvic şi Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil etc., şi de aceea o eventuală reglementare a unui astfel de drept, în materie, nu îşi găseşte aplicare.

Curtea constată, de asemenea, că textul criticat creează, în mod vădit, privilegii, prin vânzarea imobilelor către actualii deţinători, întrucât prin noţiunea de „temei legal", potrivit legii, s-ar înţelege nu numai contractul de închiriere, ci şi convenţia de cazare sau „alt act încheiat de persoane fizice sau juridice de drept privat cu R.A.-A.RRS.", ori, în general, folosinţa acestora, ceea ce este inadmisibil, deoarece contravine principiului echităţii sociale, ce rezultă din art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacră valoarea de dreptate socială.

Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că prevederea legală criticată contravine şi dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5), precum şi ale art. 135 alin. (2) din Constituţie.

In temeiul dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea examinează şi alte prevederi ale legii, care nu au făcut obiectul criticii de neconstituţionalitate, dar care nu pot fi disociate de prevederile cuprinse la art. I pct. 6 referitoare la art. 181 din legea criticată. In acest sens, Curtea se pronunţă şi asupra prevederilor art. 13 prevăzut la art. I pct. 3, potrivit cărora „Vânzarea imobilelor se realizează prin licitaţie, sau, după caz, prin negociere directă, în condiţiile legislaţiei în vigoare." Ca atare, sintagma referitoare la vânzarea „prin negociere directă" conţine o prevedere legală neconstitutională.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. a), al art. 147 alin. (4) şi din Constituţia României, al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA  CONSTITUŢIONALĂ

In numele legii

DECIDE:

Constată că dispoziţiile referitoare la „vânzarea prin negociere directă" din art. 13, prevăzut la art. I pct. 3, şi dispoziţiile cuprinse la art. I pct. 6 referitoare la art. 181 din Legea privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 28/2007 pentru modificarea Ordonanţei Guvernului nr. 19/2002 privind unele măsuri pentru constituirea şi utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a statului, şi pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului, primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 30 ianuarie 2008 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Ninosu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Prim-magistrat-asistent,

Claudia Miu