Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Antonie Popescu, în Dosarul nr. 1.745/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.288D/2016.2. La apelul nominal se prezintă reprezentantul Ministerului Tineretului şi Sportului, consilierul juridic Radu Tomescu, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii prezente, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.4. Reprezentantul Ministerului Public arată că este atribuţia exclusivă a legiuitorului de a stabili competenţa completului de judecată şi pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 12 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.745/4/2014, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de Antonie Popescu, intimat într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că dispoziţiile art. 131 şi art. 132 din Codul de procedură civilă, prin aplicarea mecanică abuzivă, permit violarea unor proceduri şi drepturi procedurale (cum ar fi ca, în pofida unei competenţe exclusive, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti să judece o contestaţie la executare, deşi nici sediul biroului executorului judecătoresc şi nici sediul debitorului nu sunt în sectorul 4) din perspectiva dreptului la un proces echitabil, protejat prin art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi prin aceasta încălcarea art. 20 şi 21, raportate la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României. Apreciază că art. 131 din Codul de procedură civilă permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părţile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii cu precizie a instanţei de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoaşterii de către debitor, în cauza dată, a acestei instanţe. O asemenea soluţie normativă afectează garanţiile constituţionale şi, implicit, cele convenţionale, care caracterizează dreptul la un proces echitabil. Totodată, nu există nicio justificare pentru lipsirea justiţiabilului de un important mijloc de apărare prin interdicţia de a invoca o excepţie procedurală şi se instituie un dezechilibru între stat/autoritate, ca emitent al actului normativ, şi persoana care se pretinde vătămată, ceea ce este contrar principiului egalităţii armelor, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, autorul arată că dispoziţia legală nu ar conţine, în sine, un viciu de neconstituţionalitate, dacă legiuitorul ar opera modificările legislative în acord cu cele reţinute în prealabil, trimiterea la instanţa de executare competentă să judece contestaţia la executare fiind în deplină conformitate cu dispoziţiile constituţionale. Aceste prevederi au însă o problemă de neconstituţionalitate câtă vreme persistă o neclaritate cu privire la instanţa de executare. De asemenea, restrângerea puterii judecătorului de a dezlega pe deplin problemele de drept descoperite pe parcursul procesului civil, penal sau de contencios administrativ nu este în concordanţă cu standardul de protecţie care trebuie să existe din perspectiva primatului drepturilor fundamentale în faţa procedurilor, respectat prin tradiţia constituţională naţională la art. 20 din Constituţia României.7. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că dispoziţiile art. 131 din Codul de procedură civilă nu conţin niciun viciu de neconstituţionalitate şi nu fac altceva decât să reglementeze verificarea competenţei de către instanţa de judecată, stabilind un moment procesual de discutare a competenţei. Totodată, dispoziţiile art. 132 din Codul de procedură civilă reglementează doar modul de soluţionare a excepţiei de necompetenţă. Referitor la art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 138/2014, aşa cum s-a reţinut şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 17 iunie 2014, dispoziţia legală nu conţine, în sine, niciun viciu de neconstituţionalitate, în condiţiile în care nu face decât să stabilească competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare în favoarea instanţei de executare, care, de altfel, are căderea de a statua şi asupra altor incidente ivite în faza de executare silită.8. Pe de altă parte, instanţa apreciază că excepţia a fost invocată îndeosebi în scopul de a tergiversa soluţionarea procesului, întrucât, în prealabil, autorul a mai invocat în cauză o altă excepţie de neconstituţionalitate.9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.10. Guvernul a trimis punctul său de vedere prin Adresa nr. 5/7.088/2016, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 11.927 din 6 decembrie 2016, prin care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în forma iniţială, adoptată prin Legea nr. 134/2010, astfel cum a fost amendată prin legea pentru punerea în aplicare a acestui cod (Legea nr. 76/2012), instituia regula în conformitate cu care instanţa de executare era judecătoria în circumscripţia căreia se afla biroul executorului judecătoresc care făcea executarea. Prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea acestor dispoziţii. Ulterior, prin Legea nr. 138/2014, avându-se în atenţie considerentele reţinute în decizia Curţii, au fost amendate inter alia dispoziţiile art. 650 alin. (1) teza întâi din cod [în prezent, art. 651 alin. (1)], stabilindu-se, ca instanţă de executare (în competenţa căreia intră, printre altele, ca regulă, şi judecarea contestaţiilor la executare), judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în ţară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în ţară, judecătoria în a cărei circumscripţie se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor. Prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014 a fost analizată conformitatea cu Legea fundamentală şi a dispoziţiilor art. 713 alin. (1) din Codul de procedură penală [actualmente art. 714 alin. (1) din cod], Curtea Constituţională statuând că aceste prevederi nu conţin, în sine, niciun viciu de neconstituţionalitate, în condiţiile în care legiuitorul operează modificările legislative în acord cu cele reţinute în decizia instanţei de contencios constituţional, trimiterea la instanţa de executare competentă să judece contestaţia la executare fiind în deplină conformitate cu dispoziţiile constituţionale. În concluzie, Guvernul apreciază că soluţiile legislative contestate nu sunt de natură să încalce normele constituţionale invocate de autorul excepţiei.11. Avocatul Poporului a trimis punctul său de vedere prin Adresa nr. 19.454/28 februarie 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.411 din 2 martie 2017, prin care susţine constituţionalitatea dispoziţiilor criticate. Prin reglementarea la nivel legal a principiilor constituţionale referitoare la procedura de judecată, legiuitorul asigură atât dreptul părţilor la un parcurs procedural previzibil, cât şi dreptul acestora de a-şi adapta în mod rezonabil conduita procesuală în conformitate cu ipoteza normativă a legii, aspecte care se constituie în garanţii indispensabile ale dreptului la un proces echitabil. Potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie este atributul exclusiv al legiuitorului să stabilească mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, precum şi regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.12. Preşedinţii Senatului şi Camerei Deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:13. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, în forma anterioară modificării operate prin Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014. Dispoziţiile criticate aveau următorul cuprins:– Art. 131: Verificarea competenţei: „(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.
(2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.";
– Art. 132: Soluţionarea excepţiei: „(1) Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent. (2) Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză.(3) Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent.(4) Dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.";
– Art. 713 alin. (1): Condiţii de admisibilitate: „(1) Dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă."15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat, art. 11 privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 privitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul de apărare, art. 44 alin. (1) care consacră garantarea dreptului de proprietate, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 alin. (2) referitor la înfăptuirea justiţiei, art. 129 privind folosirea căilor de atac şi în art. 148 referitor la integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea sunt invocate Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul excepţiei îşi fundamentează critica dispoziţiilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pe „aplicarea mecanică abuzivă" a acestora, care permite „violarea unor proceduri şi drepturi procedurale", întrucât creează premisele stabilirii competenţei exclusive a instanţei de executare, alta decât cea de la sediul biroului executorului judecătoresc sau de la sediul debitorului creanţei supuse executării silite. Modul de aplicare a dispoziţiilor legale ar afecta dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi ar încălca prevederile art. 20 şi 21, raportate la art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României. 17. Dincolo de împrejurarea că aspectele invocate în susţinerea criticilor formulate nu vizează probleme de constituţionalitate a dispoziţiilor legale, ci modul de aplicare a acestora în speţa dedusă judecăţii de fond, cu privire la care instanţa judecătorească este suverană a aprecia şi a decide, Curtea observă că nemulţumirea autorului excepţiei de neconstituţionalitate nu rezidă decât indirect din aplicarea dispoziţiilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, principala sursă de conflict cu normele constituţionale reprezentând-o dispoziţiile art. 650 alin. (1) din cod, potrivit cărora „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel." De altfel, autorul excepţiei a formulat în faţa instanţei de fond critici cu privire la toate cele patru texte legale, însă instanţa, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a respins ca inadmisibilă excepţia ce viza art. 650 alin. (1) din cod, întrucât, în prealabil, Curtea Constituţională constatase, prin Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, neconstituţionalitatea acestor prevederi legale. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că prevederile art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă lasă o marjă largă de apreciere creditorului, care, în mod indirect, este cel care stabileşte instanţa de executare prin alegerea executorului judecătoresc. Or, prin conferirea unui asemenea drept procesual creditorului, legea nu a făcut altceva decât să creeze premisa normativă necesară pentru ca acesta să se substituie chiar legiuitorului, ceea ce contravine principiului constituţional prevăzut de art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia legiuitorului îi revine sarcina stabilirii în concret a instanţei competente. Prin urmare, Curtea a constatat că prevederile procedurale nu întrunesc exigenţele de claritate, precizie şi previzibilitate şi sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Aşa fiind, Curtea nu a putut decât să concluzioneze în sensul că textul de lege supus controlului de constituţionalitate permite un criteriu subiectiv de apreciere din partea uneia dintre părţile în litigiu, ceea ce echivalează cu lipsa stabilirii cu precizie a instanţei de executare competente, respectiv cu imposibilitatea cunoaşterii de către debitor, în cauza dată, a acestei instanţe. 18. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea s-a pronunţat prin aceeaşi decizie, constatând că acestea sunt constituţionale. Curtea a reţinut că dispoziţia legală nu conţine, în sine, niciun viciu de neconstituţionalitate, în condiţiile în care legiuitorul operează modificările legislative în acord cu cele reţinute de Curte privind neconstituţionalitatea art. 650 alin. (1) din Codul de procedură civilă, trimiterea la instanţa de executare competentă să judece contestaţia la executare fiind în deplină conformitate cu dispoziţiile constituţionale. 19. Raportând cele de mai sus la cauza de faţă, Curtea constată că argumentele reţinute cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă îşi menţin valabilitatea, fiind pe deplin aplicabile şi respingerii criticilor formulate cu privire la art. 131 şi art. 132 din acelaşi cod, care instituie, pe de o parte, obligaţia instanţei de judecată de a se pronunţa asupra competenţei sale, ceea ce reprezintă o garanţie că problema competenţei este discutată la primul termen de judecată, moment până la care excepţia necompetenţei teritoriale de ordine publică mai poate fi invocată, şi, pe de altă parte, procedura de soluţionare a acestei excepţii. 20. Cu toate acestea, Curtea reţine că motivele invocate de către autor în susţinerea excepţiei nu sunt veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, privesc modul de interpretare şi aplicare a prevederilor de lege criticate. Totodată, Curtea observă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate tinde la relevarea pretinsei neconstituţionalităţi a normelor procesual civile criticate prin raportare, nu la conţinutul normativ intrinsec, ci prin coroborarea acestora cu o normă procedurală a cărei neconstituţionalitate a fost deja constatată printr-o decizie a Curţii Constituţionale. Or, analiza unor astfel de critici de neconstituţionalitate nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată". 21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 131, art. 132 şi art. 713 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Antonie Popescu în Dosarul nr. 1.745/4/2014 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 mai 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu