Decizia Nr.354 din 22.05.2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252³ alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Comsid - S.R.L. prin Expert Insolvenţă SPRL în Dosarul nr. 3.370/97/2013/a16 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 218D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Oprea Florin Viorel a depus o cerere prin care solicită judecata în lipsă, iar partea statul român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a depus concluzii scrise prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Se arată că autorul excepţiei consideră că soluţia legiuitorului de a nu permite exercitarea unei căi de atac împotriva încheierii prin care se dispune asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate este una neconstituţională. Întreaga argumentare a acestuia are la bază Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 pronunţată de către Curtea Constituţională în materia luării măsurilor asigurătorii şi prin care, în esenţă, instanţa de contencios constituţional a statuat că ori de câte ori se ia o măsură asigurătorie trebuie să existe o cale de atac.5. Reprezentantul Ministerului Public precizează că nu este prima dată când susţine în faţa Curţii Constituţionale că decizia mai sus menţionată este una greşită şi că aceasta nu distinge între felul în care sunt luate măsurile asigurătorii, respectiv dacă sunt luate după ce partea, faţă de ale cărei bunuri se dispune măsura, are posibilitatea să îşi expună punctul de vedere în faţa judecătorului şi să administreze probe sau dacă sunt luate fără ca această parte să fie prezentă şi să îşi expună opinia. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului recunoaşte posibilitatea luării măsurilor asigurătorii şi fără ca persoanele ale căror bunuri sunt supuse acestor măsuri să fie prezente, întrucât acesta este scopul măsurilor, respectiv de a preveni risipirea bunurilor. Totodată, aceeaşi jurisprudenţă recunoaşte că, în anumite cazuri, luarea măsurilor asigurătorii intră în câmpul civil de reglementare al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, soluţia de a acorda o cale de atac şi în situaţia în care părţile au fost prezente în faţa judecătorului şi au administrat probe nu face decât să asimileze luarea măsurilor asigurătorii unei acuzaţii în materie penală care presupune două grade de jurisdicţie. Nu există nicio dispoziţie în Constituţie, în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau în altă convenţie care să prevadă sau din care să se poată deduce faptul că, în cazul în care partea a fost prezentă, trebuie să mai existe o cale de atac cu privire la luarea măsurilor asigurătorii.6. Revenind la valorificarea bunurilor sechestrate se observă că, potrivit procedurii prevăzute de lege, de fiecare dată când valorificarea este precedată de prezenţa părţilor, acestea îşi pot face apărările necesare. Reiese că, în cazul valorificării bunurilor supuse sechestrului, controlul judecătoresc este unul inclus şi, nefiind vorba de o acuzaţie în materie penală, nu este necesar să existe o cale de atac împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţă. Făcând aceste distincţii şi arătând că, în această procedură, părţile sunt prezente tot timpul sau sunt citate şi au posibilitatea să se prezinte în vederea formulării apărării, rezultă că neprevederea unei căi de atac nu încalcă nicio dispoziţie constituţională sau convenţională.7. Pentru aceste argumente, reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:8. Prin Încheierea din 19 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.370/97/2013/a16, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252³ alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Comsid - S.R.L. prin Expert Insolvenţă SPRL în calitate de administrator judiciar în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate împotriva încheierii de valorificare a bunului mobil sechestrat.9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece nu prevăd posibilitatea contestării încheierii prin care instanţa de judecată dispune vânzarea bunurilor mobile sechestrate. Aşa cum a statuat Curtea Constituţională, „accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă în primă instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate" (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016).10. Opinia potrivit căreia o astfel de încheiere poate fi atacată numai odată cu fondul cauzei, în calea de atac a apelului, nu poate fi primită, întrucât exclude de la controlul imediat al instanţei ierarhic superioare a legalităţii şi temeiniciei încheierii prin care s-a dispus vânzarea bunului mobil şi conduce la încălcarea flagrantă a accesului liber la justiţie, în condiţiile în care proprietarul bunului nu beneficiază de o garanţie procedurală efectivă şi imediată pentru a-şi putea apăra dreptul de proprietate asupra bunului, drept care altfel riscă, până la soluţionarea apelului, să fie afectat ireversibil.11. De aceea, se impune cu necesitate instituirea unei căi efective şi imediate de atac în beneficiul persoanelor al căror drept de proprietate privată este grav afectat printr-o măsură dispusă de instanţa de judecată, cu atât mai mult cu cât proprietatea asupra bunului mobil riscă să fie pierdută definitiv înainte de soluţionarea procesului penal, deşi o soluţie de achitare nu poate fi exclusă până la soluţionarea definitivă a procesului. Prin urmare, reglementarea unei căi de atac într-o astfel de situaţie este necesară pentru a proteja şi garanta dreptul de proprietate al persoanei.12. Mai mult decât atât, textul legal menţionat este contrar dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, care prevăd că justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, întrucât creează un cadru procesual diferit în funcţie de faza procesuală în care se află vânzarea bunului mobil sechestrat. În situaţia în care valorificarea bunului mobil sechestrat se dispune în cursul urmăririi penale de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, la propunerea procurorului, dispoziţiile art. 252² alin. (4) din Codul de procedură penală prevăd, în mod expres, faptul că împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi prin care se dispune vânzarea bunului se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară în termen de 10 zile. Or o astfel de diferenţă de tratament, în funcţie de faza procesuală în care se dispune cu privire la vânzarea bunului, nu are nicio justificare, fiind incompatibilă cu exigenţele constituţionale şi convenţionale privind dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul de acces la justiţie, dar şi cu principiile egalităţii de tratament şi a legalităţii procesului penal.13. Pe cale de consecinţă, întrucât nu prevede posibilitatea exercitării de către instanţa ierarhic superioară a unui control eficient şi imediat asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii dispuse de către instanţa de judecată cu privire la vânzarea bunului mobil sechestrat, forma actuală a textului legal criticat încalcă în mod flagrant dreptul de proprietate privată al persoanei. În acest sens, prin decizia mai sus menţionată, paragraful 30, instanţa de contencios constituţional a statuat deja că reglementarea unui cadru normativ care fragilizează garanţiile pe care statul trebuie să le stabilească în privinţa atributelor dreptului de proprietate privată duce la nesocotirea obligaţiei sale asumate prin textul Constituţiei şi implicit la încălcarea dreptului de proprietate privată. Totodată, Curtea a reţinut că vulnerabilizarea proprietăţii private a persoanei are drept efect crearea unui regim de insecuritate juridică a acesteia, dreptul său de proprietate devenind iluzoriu.14. Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, situaţia este similară cu cea soluţionată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală.15. Astfel, prin eliminarea controlului judiciar separat al încheierilor pronunţate în materia valorificării bunurilor sechestrate se aduce atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil şi, în subsidiar, dreptului de proprietate privată. Excluderea de la controlul judecătoresc imediat a încheierii prin care instanţa de judecată dispune cu privire la valorificarea bunurilor mobile sechestrate în procesul penal determină o încălcare a accesului liber la justiţie, întrucât, pe de o parte, persoanele interesate sunt private de o garanţie procedurală efectivă pentru apărarea dreptului lor de proprietate privată prin luarea acestor măsuri, iar, pe de altă parte, se aduce atingere substanţei dreptului statuat prin dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală.16. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Prima teză exprimă dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială, ceea ce înseamnă că, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac „în condiţiile legii", această dispoziţie nu are semnificaţia că „legea" ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie.17. Dacă în Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, Curtea reamintea că măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile prin instituirea unui sechestru, iar ca efect al instituirii sechestrului, proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei, în cazul de faţă dreptul de proprietate este mult mai grav lezat, fiind pierdut definitiv, fără ca proprietarul să aibă posibilitatea de a obţine examinarea cauzei de către o instanţă superioară.18. Prin urmare, faptul că încheierea instanţei de judecată prin care s-a dispus valorificarea prin vânzare a bunului mobil nu poate fi atacată creează neajunsuri majore care se convertesc în afectări ale dreptului la un proces echitabil, ale dreptului la apărare, ale dreptului de proprietate privată, precum şi ale dreptului referitor la folosirea căilor de atac.19. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.20. Guvernul apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, măsurile asiguratorii sunt definite în doctrina juridică drept măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile. Aceste măsuri constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.21. Iniţial, prevederile art. 252 alin. (2) din Codul de procedură penală erau singurele care permiteau valorificarea unor bunuri supuse sechestrului. Prin Legea nr. 255/2013 privind punerea în aplicare a Codului de procedură penală au fost mărite posibilităţile de valorificare a bunurilor supuse sechestrului, ca o consecinţă a situaţiilor diverse întâlnite în practica judiciară, dar şi a realităţilor economice, pentru a preîntâmpina prejudicierea suspectului sau a inculpatului sau a persoanei responsabile civilmente din cauza inflaţiei.22. Prin introducerea art. 252¹-252⁴ din Codul de procedură penală a fost creată o procedură de valorificare a tuturor bunurilor mobile care pot forma obiectului sechestrului, precum şi o procedură de contestare a activităţilor desfăşurate în procesul de valorificare.23. Astfel, în cursul judecăţii, instanţa poate dispune valorificarea bunurilor sechestrate dacă sunt îndeplinite condiţiile şi situaţiile prevăzute de art. 252² din Codul de procedură penală, din oficiu sau la cererea procurorului, a uneia dintre părţi sau a custodelui. Instanţa va fixa un termen de judecată care să nu fie mai scurt de 10 zile, termen pentru care va cita părţile interesate, precum şi custodele bunurilor. Judecata se desfăşoară în camera de consiliu, în prezenţa procurorului, părţile fiind legal citate. Instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, definitivă.24. Încheierea instanţei este definitivă, spre deosebire de încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi pronunţată în cazul de la art. 252² alin. (3), care poate fi atacată. Asimetria provine din preluarea soluţiilor din art. 168² şi 168³ din Codul de procedură penală din 1968, potrivit cărora valorificarea bunurilor sechestrate în cursul urmăririi penale era efectuată de procuror. În acest caz, pentru a nu lipsi părţile ori persoana interesată de un control judecătoresc, ordonanţa procurorului putea fi atacată la instanţă.25. Guvernul apreciază că textul criticat nu este de natură a aduce atingere art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi art. 129 din Constituţie şi nici art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece s-a optat pentru această soluţie din raţiuni de asigurare a celerităţii procedurii.26. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:27. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.28. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 252³ alin. (3) teza finală cu denumirea marginală Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: „(3) Asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, precum şi cu privire la cererile prevăzute la alin. (2), instanţa de judecată dispune prin încheiere motivată. Încheierea instanţei este definitivă."29. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, art. 44 alin. (1) referitor la garantarea dreptului de proprietate privată, art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi art. 129 referitor la Folosirea căilor de atac, precum şi art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţie, deoarece nu prevăd posibilitatea contestării încheierii prin care instanţa de judecată dispune vânzarea bunurilor mobile sechestrate.30. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin ordonanţa procurorului s-a dispus aplicarea sechestrului asigurător asupra unei aeronave aparţinând Societăţii Comsid - S.R.L., în vederea reparării pagubei produse prin comiterea unor infracţiuni de evaziune fiscală şi delapidare şi pentru care au fost cercetate mai multe persoane.31. Societatea Comsid - S.R.L. a formulat o cerere de ridicare a sechestrului aplicat asupra aeronavei şi, în secundar, valorificarea prin utilizare a acesteia, motivat de împrejurarea că depozitarea sa în incinta aeroclubului a necesitat cheltuieli, care împreună cu costurile ocazionate de salariile pilotului, întreţinere şi asigurare ating valori foarte mari. În plus, aeronava se va degrada nemaiputând fi valorificată la acelaşi preţ de bună-funcţionare.32. Analizând cererea formulată, Tribunalul Hunedoara - Secţia penală a dispus valorificarea (vânzarea) aeronavei, măsura fiind dusă la îndeplinire de Agenţia Naţională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, în colaborare cu Direcţia executări silite cazuri speciale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că procedura de valorificare a bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii este reglementată de art. 252¹ raportat la art. 252³ din Codul de procedură penală, iar din interpretarea textelor legale menţionate nu rezultă o concluzie echivalentă cu cea evocată în cerere, respectiv de valorificare prin utilizare a bunului. Aşa fiind, pentru a nu genera în continuare costuri disproporţionate pentru parte, cu consecinţe asupra valorii bunului sechestrat, în baza art. 252¹ alin. (2) lit. d) raportat la art. 252³ din Codul de procedură penală, instanţa a dispus ca bunul să fie valorificat prin vânzare.33. Împotriva acestei încheieri, Societatea Comsid - S.R.L. şi Expert Insolvenţă SPRL, în calitate de administrator judiciar al Societăţii Comsid - S.R.L., aflată în insolvenţă, au formulat contestaţie, cadru procesual în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 252³ alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală, motivat de faptul că încheierea prin care, în cursul judecăţii, se dispune asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate este definitivă.34. Cu privire la criticile formulate, Curtea arată că acest caz este o excepţie notabilă de la dreptul dublului grad de jurisdicţie, iar modalitatea de reglementare este asimetrică faţă de situaţia valorificării bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale. Aşa fiind, Curtea constată că situaţia valorificării bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii este similară situaţiei analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 276 din 12 aprilie 2016, prin care a fost cenzurată soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală care, deşi permitea contestarea modului de ducere la îndeplinire a unei măsuri asigurătorii, nu permitea şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată.35. Astfel, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac. Apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate - în speţă fiind vorba de încheierea de valorificare a bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii care, potrivit art. 370 alin. (3) din Codul de procedură penală, este tot o hotărâre judecătorească. Aşa fiind, spre deosebire de situaţia în care măsura valorificării prin vânzare a unui bun mobil este dispusă în cursul urmăririi penale, ipoteză în care părţile, custodele, procurorul sau orice altă persoană interesată pot formula - în acord cu art. 252² alin. (4) din Codul de procedură penală - contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 10 zile, în situaţia în care aceeaşi măsură este dispusă în cursul judecăţii, încheierea astfel pronunţată este definitivă, părţile, procurorul, custodele sau orice altă persoană interesată neputând contesta luarea unei astfel de măsuri.36. În aceste condiţii, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte constituţionale de referinţă. Raportat la materia luării măsurilor asigurătorii, prin eliminarea controlului judiciar separat al încheierilor pronunţate, se aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, iar în subsidiar dreptului de proprietate privată. Or statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie în acord cu exigenţele referitoare la echitatea procedurilor.37. Aşa fiind, excluderea de la controlul judecătoresc imediat a încheierii prin care instanţa de judecată, în cursul judecăţii, dispune cu privire la valorificarea unui bun mobil sechestrat determină o încălcare a accesului liber la justiţie, întrucât persoanele interesate sunt private de o garanţie procedurală efectivă pentru apărarea dreptului lor de proprietate afectat prin instituirea acestei măsuri. Principiul de rang constituţional al accesului liber la justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime, dar şi cel al legalităţii care trebuie să guverneze procesul penal exclud posibilitatea ca dreptul oricărei persoane interesate să fie limitat doar la contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate - în condiţiile art. 252⁴ alin. (1) din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate - deoarece se pot ivi situaţii în care împrejurarea avută în vedere în momentul dispunerii valorificării să nu fie conformă cu exigenţele legale, neexistând nicio justificare obiectivă sau raţională pentru a nega dreptul persoanei interesate de a se adresa instanţei pentru apărarea drepturilor sale. Totodată, Curtea constată că, dacă, în cursul urmăririi penale, încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de valorificare a bunurilor mobile sechestrate poate fi contestată, atât cu privire la dispunerea valorificării, cât şi cu privire la modul de ducere la îndeplinire a acesteia [a se vedea art. 252² alin. (4) şi art. 252⁴ alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală], în cursul judecăţii, încheierea instanţei de valorificare a bunurilor mobile sechestrate poate fi contestată numai cu privire la modul de ducere la îndeplinire a acestei încheieri, măsura dispunerii valorificării bunurilor mobile sechestrate neputând fi supusă vreunei căi de atac [a se vedea art. 252⁴ alin. (1) teza a treia din Codul de procedură penală].38. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie; această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Cu toate acestea, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac „în condiţiile legii", această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că „legea" ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie. Această teză este cu atât mai evidentă cu cât, în cauză, dispunându-se în mod definitiv asupra vânzării unui bun mobil sechestrat, proprietarul a pierdut nu numai atributul dispoziţiei juridice şi materiale, ci însăşi proprietatea acelui bun.39. Aşadar, întrucât dreptul la un proces echitabil poate fi examinat în legătură cu încălcarea/negarea unor garanţii procesuale privind drepturi cu caracter civil, respectiv dreptul de proprietate privată, reglementarea unei căi de atac efective în beneficiul persoanelor al căror drept de proprietate este afectat prin măsuri procesuale restrictive reprezintă o exigenţă constituţională pe care legiuitorul trebuie să o respecte în vederea protejării şi garantării dreptului de proprietate privată.40. De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin reglementarea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie, în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a dispunerii măsurii valorificării prin vânzare de către instanţă, fără consimţământul proprietarului, a unui bun mobil sechestrat. Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. În acest sens, Curtea constată că efectivitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil trebuie aplicate nu numai în fazele premergătoare judecăţii - a se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 252² alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit cărora părţile, custodele, procurorul sau orice altă persoană interesată pot formula contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară în termen de 10 zile -, ci şi în fazele ulterioare (primă instanţă sau apel).41. Prin urmare, faptul că încheierea instanţei de judecată, prin care s-a dispus, fără consimţământul proprietarului, valorificarea unui bun mobil sechestrat, poate fi atacată cu apel, potrivit art. 408 alin. (2) din Codul de procedură penală, numai odată cu sentinţa nu este un argument suficient care să acopere neajunsurile relevate, neajunsuri care se convertesc, fără putinţă de tăgadă, în afectări ale dreptului la un proces echitabil. Mai mult, în situaţia în care încheierea criticată a fost dispusă de către instanţa de apel, atunci este negată orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul său substanţial referitor la accesul la justiţie.42. De asemenea, Curtea observă că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal. Aşa fiind, Legea fundamentală, jurisprudenţa Curţii Constituţionale sau orice altă convenţie la care România este parte poate oferi, în măsura în care este afectată substanţa unui drept (drept de proprietate şi drept la un proces echitabil), un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015).43. Totodată, potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, „Dreptul la apărare este garantat." Prin redactarea sa, această garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor), ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident că, în situaţia în care persoana interesată este împiedicată să exercite până la soluţionarea cauzei pe fond o cale de atac împotriva legalităţii şi temeiniciei încheierii instanţei de judecată de valorificare a unui bun mobil sechestrat sau nu are nicio cale de atac împotriva unei astfel de încheieri dispuse de instanţa de judecată cu prilejul soluţionării apelului, aceasta nu îşi poate valorifica şi apăra drepturile fundamentale în faţa unei instanţe de control judiciar.44. În concluzie, lipsa unei căi de atac separate împotriva încheierii instanţei de judecată (primă instanţă sau apel) prin care s-a dispus valorificarea unui bun mobil sechestrat contravine drepturilor consacrate de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţie.45. Aşa fiind, Curtea constată că soluţia legislativă consacrată de art. 252³ alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală este neconstituţională şi impune, pe cale de consecinţă, instituirea unei căi de atac separate împotriva încheierii prin care instanţa de judecată (primă instanţă sau apel), a dispus valorificarea unui bun mobil sechestrat.46. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Comsid - S.R.L. prin Expert Insolvenţă SPRL în Dosarul nr. 3.370/97/2013/a16 al Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 252³ alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală care nu permite, în cursul judecăţii, contestarea luării de către instanţă a măsurii valorificării bunurilor mobile sechestrate este neconstituţională.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 22 mai 2018.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru