Decizia Nr.323 din 30.04.2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II art. 17 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 467 din 29 iunie 2015

Daniel Marius Morar	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Ioana Marilena Chiorean	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 astfel cum a fost modificată prin art. unic pct. 2 din Legea nr. 283/2011“, excepţie ridicată de Fundaţia Jules Verne în Dosarul nr. 3.111/62/2014 al Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.194D/2014.2. La apelul nominal răspunde avocat Nicolae Cristinel Anghel, cu delegaţie de substituire a avocatului Balint Judit Erzsebet, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent face referatul cauzei şi arată că autorul excepţiei a depus la dosar precizări cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, anexând o copie a Hotărârii nr. 28 din 14 ianuarie 2015 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, iar partea Ministerul Educaţiei şi Cercetării a depus un punct de vedere prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate care solicită, în esenţă, admiterea acesteia, întrucât dispoziţiile criticate care suspendă acordarea finanţării de bază pentru învăţământul particular şi confesional instituie discriminări, contravenind astfel atât art. 16 din Constituţie, precum şi Hotărârii nr. 28 din 14 ianuarie 2015 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a exprimat un punct de vedere cu privire la existenţa discriminării.5. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând, pe de-o parte, că art. 32 alin. (4) din Constituţie se referă la gratuitatea învăţământului de stat, iar, pe de altă parte, că legiuitorul a suspendat, din lipsa resurselor economice, finanţarea de bază pentru învăţământul privat şi confesional, astfel cum era prevăzută de Legea nr. 1/2011.6. Având cuvântul în replică, reprezentantul autorului excepţiei de neconstituţionalitate arată că, potrivit art. 32 din Constituţie, orice cetăţean are dreptul de a-şi alege forma de învăţământ, iar alin. (5) al aceste norme constituţionale prevede că învăţământul se realizează în şcolile de stat, particulare sau confesionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:7. Prin Încheierea din 4 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.111/62/2014, Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor „art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 astfel cum a fost modificată prin art. unic pct. 2 din Legea nr. 283/2011“. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Fundaţia Jules Verne în cadrul soluţionării unei cauze de contencios administrativ având ca obiect acţiune în constatare.8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate contravin art. 16 din Constituţie, deoarece creează discriminări în sensul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 7 martie 2014. Astfel, prin faptul că şcolile particulare au fost excluse de la acordarea finanţării, s-a creat o discriminare între elevii care beneficiază de aceste finanţări şi elevii de la şcolile particulare care nu beneficiază de aceleaşi finanţări. Or, elevii care frecventează şcolile particulare au aceleaşi drepturi şi trebuie să beneficieze de aceleaşi facilităţi acordate de stat şi nu se pot crea situaţii prin care aceştia sunt dezavantajaţi faţă de elevii care frecventează cursurile învăţământului de stat. În concluzie, prevederile de lege criticate creează discriminări între şcolarii din învăţământul de stat şi cei din învăţământul particular, deoarece se prevede că nu se acordă finanţarea de bază pentru elevii din învăţământul particular acreditat, iar iniţial această finanţare nu s-a acordat pentru anul şcolar 2012-2013, apoi s-a prelungit această neacordare şi în anul 2014.9. Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal opinează, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, precizările şi punctul de vedere depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile „art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 astfel cum a fost modificată prin art. unic pct. 2 din Legea nr. 283/2011“. Însă analizând notele scrise depuse de autor în susţinerea excepţiei, în care este redat conţinutul normativ al dispoziţiilor criticate, Curtea reţine că autorul excepţiei critică dispoziţiile art. II art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, dispoziţii introduse prin Legea nr. 283/2011 de aprobare a acesteia, cu modificări şi completări, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011. De asemenea, Curtea reţine că, deşi invocă în mod formal întregul art. II art. 17 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, autorul excepţiei critică numai alin. (2) al acestui articol, referitor la amânarea finanţării pentru învăţământul particular. Prin urmare, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. II art. 17 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată prin Legea nr. 283/2011, text care are următorul conţinut: (2) Până la începutul anului şcolar 2012-2013 nu se acordă finanţarea de bază pentru elevii din învăţământul primar particular acreditat, gimnazial particular acreditat, profesional particular acreditat, liceal particular acreditat, prevăzută la art. 101 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare. Începând cu anul şcolar 2012-2013, finanţarea de bază se asigură pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din învăţământul primar, gimnazial, profesional şi liceal de stat, particular sau confesional acreditat, precum şi pentru elevii din învăţământul postliceal special de stat, conform prevederilor art. 101 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare.“14. Deşi prevederile de lege criticate au avut o aplicabilitate temporară, până la începutul anului şcolar 2012-2013, acestea continuă să îşi producă efectele juridice în prezenta cauză, astfel încât, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează a analiza constituţionalitatea acestora.15. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi prevederilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind interzicerea discriminării.16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, a reglementat pentru prima dată în legislaţia din România principiul potrivit căruia „finanţarea urmează elevul“ la art. 9 alin. (5) din titlul I - Dispoziţii generale, potrivit căruia „Finanţarea de bază a învăţământului preuniversitar se face după principiul «resursa financiară urmează elevul», în baza căruia alocaţia bugetară aferentă unui elev sau unui preşcolar se transferă la unitatea de învăţământ la care acesta învaţă, cu respectarea prevederilor alin. (2)-(4).“ Totodată, art. 9 alin. (2) prevede că „Statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din învăţământul general obligatoriu de stat, particular şi confesional acreditat. De asemenea, statul asigură finanţarea de bază pentru învăţământul profesional şi liceal acreditat, de stat, particular şi confesional, precum şi pentru cel postliceal de stat. Finanţarea se face în baza şi în limitele costului standard per elev sau per preşcolar, după metodologia elaborată de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului“, iar art. 101 alin. (2) face parte din capitolul VIII - Finanţarea şi baza materială a învăţământului preuniversitar, care avea în forma iniţială a Legii nr. 1/2011 următorul conţinut: „Statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din învăţământul primar, gimnazial, profesional şi liceal de stat, particular sau confesional acreditat, precum şi pentru elevii din învăţământul postliceal special de stat. Finanţarea de bază se face în limitele costului standard per elev/preşcolar, conform metodologiei elaborate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.“ De asemenea, potrivit art. 361 alin. (3) lit. f) şi g) din Legea nr. 1/2011, în forma iniţială, „f) măsura privind introducerea costului standard per elev şi a principiului «finanţarea urmează elevul» se aplică din anul 2012“, iar „g) prevederile art. 8 intră în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2012“.17. Curtea reţine că măsura legislativă referitoare la finanţarea de bază pentru învăţământul preuniversitar particular şi confesional acreditat nu a fost aplicată până în prezent, deoarece aplicarea dispoziţiilor art. 101 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 [şi ale art. 9 alin. (2) din aceeaşi lege] a fost prorogată, după cum urmează:

– până la începutul anului şcolar 2012-2013, potrivit dispoziţiilor de lege criticate pe calea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, şi anume art. II art. 17 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010;

– până la data de 31 decembrie 2013, potrivit art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2012 privind luarea unor măsuri în domeniul învăţământului şi cercetării, precum şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 864 din 19 decembrie 2012;

– până la data de 31 decembrie 2014, potrivit art. 24 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 21 martie 2014;

– până la data de 31 decembrie 2016, potrivit art. 36 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015. De asemenea, în mod corelativ, a fost prorogată şi aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 1/2011 privind alocarea anuală din bugetul de stat şi din bugetele autorităţilor publice locale a minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv pentru finanţarea educaţiei naţionale.18. Dispoziţiile de lege criticate au fost introduse în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 prin Legea nr. 283/2011, asupra căreia Curtea s-a pronunţat în cadrul controlului de constituţionalitate a priori prin Decizia nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2012, reţinând că actul normativ criticat reglementează o serie de măsuri cu caracter financiar având impact asupra unei game largi de drepturi de natură bănească, drepturi ce îşi au izvor fie în Legea fundamentală, fie în alte acte normative, precum şi neacordarea în anul 2012 a unor drepturi neconsacrate la nivelul Constituţiei. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, în măsura în care drepturile avute în vedere de Legea nr. 283/2011 nu sunt nominalizate expres de Constituţie, legiuitorul este liber să aleagă, în funcţie de politica statului, de resursele financiare, de prioritatea obiectivelor urmărite şi de necesitatea îndeplinirii şi a altor obligaţii ale statului consacrate deopotrivă la nivel constituţional, care sunt măsurile prin care va asigura cetăţenilor un nivel de trai decent şi să stabilească condiţiile şi limitele acordării lor. De asemenea, va putea dispune modificarea sau chiar încetarea acordării măsurilor luate, fără a fi necesar să se supună condiţiilor art. 53 din Constituţie, întrucât acest text constituţional priveşte numai drepturile consacrate de Legea fundamentală, iar nu şi cele stabilite prin legi.19. Întrucât autorul excepţiei critică măsura legislativă a suspendării finanţării de bază a învăţământului preuniversitar particular şi confesional acreditat, din perspectiva instituirii unei discriminări, Curtea aminteşte jurisprudenţa sa cu privire la art. 16 din Constituţie, prin care a stabilit că acesta „presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice“ (Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie „vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor“ (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, şi Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012). Totodată, Curtea a reţinut că art. 16 din Constituţie are în vedere egalitatea în drepturi între cetăţeni. Dobândind un sens mai larg, mai ales datorită semnificaţiilor stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, principiul egalităţii în drepturi a fost extins şi în ceea ce priveşte persoanele juridice, având în vedere că acestea sunt constituite şi reprezintă voinţa unor persoane fizice. Chiar şi în această interpretare extinsă, Curtea a apreciat, totuşi, că acest principiu nu îşi găseşte aplicarea atunci când este vorba de a compara regimul juridic al unor persoane fizice sau juridice de drept privat, cu sau fără scop comercial, cu cel căruia îi sunt supuse instituţiile publice, ca persoane juridice înfiinţate prin acte de putere sau de dispoziţie ale autorităţilor publice centrale sau locale în scopul realizării unor acţiuni fără caracter comercial sau pentru îndeplinirea unui serviciu public nepatrimonial. În acest sens este Decizia nr. 1.300 din 13 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009.20. Cu privire la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind interzicerea discriminării, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acesta nu are o existenţă autonomă şi nu poate fi invocat decât prin raportare la alte dispoziţii ale Convenţiei sau protocoalelor sale adiţionale. În acest sens este, spre exemplu, Decizia de inadmisibilitate din 3 aprilie 2012, pronunţată în Cauza Coriolan Gabriel Ioviţoni şi alţii împotriva României, paragraful 52. Cu toate acestea, Curtea a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 25 octombrie 2011, pronunţată în Cauza Valkov şi alţii împotriva Bulgariei, paragraful 112, că art. 14 din Convenţie se aplică şi acelor drepturi „adiţionale“ care se subsumează scopului general al oricărui articol din Convenţie, drepturi pe care statul a decis să le reglementeze. Referitor la conceptul de „discriminare“, Curtea a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere, în acest sens, fiind, de exemplu, hotărârile din 13 iunie 1979 şi 6 iulie 2004, pronunţate în cauzele Marckx împotriva Belgiei, paragraful 33, respectiv Bocancea şi alţii împotriva Moldovei, paragraful 24. Totodată, Curtea a stabilit că statele beneficiază de o marjă de apreciere în a decide dacă şi în ce măsură diferenţele între diversele situaţii similare justifică un tratament juridic diferit, iar această marjă de apreciere este largă atunci când vizează măsuri de strategie economică sau socială. În acest sens sunt, de exemplu, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în Cauza Burden împotriva Regatului Unit, paragraful 60 şi Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în Cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, paragrafele 61 şi 83. 21. Aplicând aceste considerente de principiu la speţa de faţă, Curtea reţine că Legea fundamentală nu prevede un drept al unităţilor din învăţământul preuniversitar particular acreditat de a primi finanţare de bază de la stat şi nici obligaţia statului de a finanţa învăţământul particular acreditat. Astfel, chiar dacă legiuitorul (Legea nr. 1/2011) a consacrat principiul „finanţarea urmează elevul“ (potrivit căruia alocaţia bugetară aferentă unui elev sau unui preşcolar se transferă la unitatea de învăţământ la care acesta învaţă), precum şi măsura legislativă a asigurării de către stat a finanţării de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din învăţământul primar, gimnazial, profesional şi liceal de stat, particular sau confesional acreditat, Curtea constată că acestea nu sunt principii de rang constituţional, fiind de competenţa legiuitorului reglementarea măsurilor legislative pe care le consideră necesare într-un anumit domeniu, evident, cu respectarea principiilor şi prevederilor Constituţiei. Or, Curtea reţine că, în aceeaşi măsură, este constituţională şi reglementarea prorogării măsurii legislative privind asigurarea de către stat a finanţării de bază pentru învăţământul preuniversitar particular şi confesional acreditat, această prorogare intrând în competenţa conferită de Constituţie legiuitorului, care stabileşte măsuri legislative de politică economică şi socială.22. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a actului. În acest sens este Decizia din 4 septembrie 2012 cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României, paragraful 41. De asemenea, prin Decizia din 7 mai 2013 cu privire la cererile nr. 57.665/12 şi nr. 57.657/12 introduse de Ioanna Koufaki şi Adedy împotriva Greciei, paragraful 31, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat că statele părţi ale Convenţiei se bucură de o largă marjă de apreciere în reglementarea politicilor lor sociale şi că o hotărâre privind neaplicarea unor legi, hotărâre luată pentru a echilibra cheltuielile şi veniturile bugetare, implică aspecte politice, economice şi sociale pe care autorităţile naţionale sunt în mare măsură să le aprecieze, cu excepţia situaţiei în care aceste măsuri sunt lipsite de fundament rezonabil. 23. De asemenea, Curtea observă că legiuitorul a prevăzut la art. 102 alin. (2) din Legea nr. 1/2011 că „Finanţarea învăţământului preuniversitar particular şi confesional acreditat se face din taxe, din fonduri publice, în cazul învăţământului preşcolar şi al celui obligatoriu, precum şi din alte surse, potrivit legii.“ Potrivit art. 101 alin. (3) din aceeaşi lege, în învăţământul preuniversitar particular, taxele de şcolarizare se stabilesc de consiliul de administraţie al fiecărei instituţii sau unităţi de învăţământ, în condiţiile legii, iar, potrivit art. 60 alin. (3) din Legea nr. 1/2011, „Unităţile particulare de învăţământ sunt unităţi libere, deschise, autonome atât din punct de vedere organizatoric, cât şi economico-financiar, având drept fundament proprietatea privată, garantată de Constituţie.“ Aşadar, Curtea reţine că, în timp ce finanţarea învăţământului de stat se face din fonduri publice şi din alte surse, potrivit legii, finanţarea învăţământului preuniversitar particular acreditat se face din taxe, din fonduri publice şi din alte surse. Prin urmare, sub aspectul modalităţilor de finanţare, cele două forme de învăţământ, cel particular acreditat şi cel de stat, nu se găsesc în aceeaşi situaţie juridică.24. Având în vedere toate aceste considerente şi ţinând cont de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia principiului egalităţii, critica de neconstituţionalitate privind existenţa unei discriminări a elevilor din şcolile particulare acreditate faţă de elevii din şcolile de stat, sub aspectul prorogării finanţării de bază de către stat numai pentru cei din prima categorie, este neîntemeiată. 25. De altfel, în acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 266 din 23 aprilie 2015, nepublicată la data pronunţării prezentei decizii. 26. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Fundaţia Jules Verne în Dosarul nr. 3.111/62/2014 al Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. II art. 17 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 aprilie 2015. PREŞEDINTE DANIEL MARIUS MORAR Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia majoritară, apreciem că dispoziţiile art. II art. 17 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar sunt neconstituţionale, încălcând art. 16 alin. (1) şi art. 32 alin. (1) din Legea fundamentală, motiv pentru care excepţia de neconstituţionalitate trebuia admisă.Astfel, art. 32 alin. (1) din Constituţia României statuează că „dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare“. Este, prin urmare, de necontestat, chiar dacă textul constituţional nu stipulează expres, că învăţământul general este obligatoriu în România. Tocmai de aceea, legiuitorul constituant a prevăzut în cuprinsul art. 32 alin. (1) din Legea fundamentală că „dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu“. De altfel, în dispoziţiile infraconstituţionale (a se vedea, în acest sens, Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011) se prevede că „învăţământul general obligatoriu este de 11 clase şi cuprinde învăţământul primar, învăţământul gimnazial şi primii 2 ani ai învăţământului secundar superior“, iar „statul asigură finanţarea de bază pentru toţi preşcolarii şi pentru toţi elevii din învăţământul general obligatoriu de stat, particular şi confesional acreditat.“Aşadar, revine statului obligaţia constituţională de a asigura desfăşurarea învăţământului general obligatoriu în aşa fel încât toţi copii şi tinerii (destinatarii normelor legale menţionate mai sus) să poată frecventa învăţământul general obligatoriu. Prevederile alin. (4) al art. 32 din Constituţie, potrivit cărora „învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii“, nu trebuie disociate, ci, dimpotrivă, trebuie coroborate cu cele ale art. 32 alin. (1) care obligă, practic, cetăţenii români (copii şi tinerii) să urmeze (şi să absolve) o formă de învăţământ din învăţământul general. Aşadar, în sarcina statului incumbă obligaţia de a asigura, gratuit, organizarea şi desfăşurarea învăţământului general obligatoriu.În noile condiţii create după 1989, precum şi după adoptarea în anul 1991 a Constituţiei, care au dat posibilitatea trecerii României la o democraţie constituţională, s-au înfiinţat şcoli particulare, care au ridicat standardele de calitate, inclusiv prin costurile aferente, oferind elevilor înscrişi la formele de învăţământ particular condiţii superioare celor din şcolile de stat.Aceste realităţi nu trebuie să ne conducă la ideea că elevii înscrişi la şcolile particulare nu trebuie să beneficieze în condiţii egale de alocaţiile bugetare repartizate de stat. De altfel, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică tocmai lipsa oricărei prestaţii pecuniare din partea statului în favoarea învăţământului particular. În acest context, este de remarcat faptul că legiuitorul a pus în acord legislaţia în materie cu prevederile art. 32 alin. (1), (4) şi (5) din Constituţie, sens în care a fost adoptată Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, reglementând astfel pentru prima dată în România principiul potrivit căruia „resursa financiară urmează elevul“ [astfel cum este prevăzut la art. 9 alin. (5) - titlul I - Dispoziţii generale].Cu toate acestea, prin textul legal criticat, iar apoi prin alte acte normative succesive, legiuitorul a amânat acordarea finanţării de bază pentru învăţământul particular, încălcându-se astfel obligaţia constituţională prevăzută la art. 32 alin. (1) şi (4) din Constituţie.Prin aceste prorogări succesive privind intrarea în vigoare a prevederilor legale care obligau statul să aloce aceeaşi sumă pentru elevii din învăţământul particular, astfel cum este alocată pentru elevii din învăţământul de stat, se încalcă în mod flagrant şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, elevii înscrişi la şcolile particulare fiind discriminaţi în raport cu cei înscrişi la şcolile de stat. Discriminarea, în acest caz, nu poate fi motivată de o situaţie diferită în care se află cele două categorii de elevi - cei înscrişi la şcolile de stat şi cei înscrişi la şcolile particulare -, întrucât dreptul la învăţătură face parte din categoria drepturilor fundamentale şi trebuie, prin urmare, asigurat în egală măsură tuturor elevilor pentru care învăţământul general este obligatoriu.Judecător, Petre Lăzăroiu Judecător, Simona-Maya Teodoroiu