DECIZIE Nr.
317 din 13 aprilie 2006
privind constitutionalitatea
unor dispozitii din Regulamentul Senatului
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 446 din 23 mai 2006
Cu Adresa nr. 3.567 din 5 decembrie 2005, secretarul
general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor
art. 27 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, sesizarea referitoare la neconstituţionalitatea unor
dispoziţii din Regulamentul Senatului, adoptat prin Hotărârea Senatului nr. 28
din 24 octombrie 2005 şi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005.
Sesizarea este semnată de un număr de 42 de senatori,
şi anume: Ion A. Iliescu, Mircea Dan I. Geoană, Nicolae Gh. Văcăroiu, Ion I.
Solcanu, Otilian B. Neagoe, Radu Cristian T. Georgescu, Viorel I. Arcaş, Alexandru A. Athanasiu, Ioan I. Chelaru, Octav O. Cozmâncă, Ovidiu Teodor I.
Creţu, Corina T. Creţu, Petre P. Daea, Cristian M.
Diaconescu, Vasile V. Dîncu, Ion I. Florescu, Ion
Vasile, Antonie Gh. Iorgovan, George-Cristian L.
Maior, Radu Cătălin C. Mardare, Petru Şerban N. Mihăilescu, Ion I. Moraru, Şerban A. Nicolae, Traian S.
Novolan, Sorin Mircea M. Oprescu, Adrian C. Păunescu, Mihail E. Popescu, Dan
Mircea Şt. Popescu, Ion S. Rădoi, Aristide S. Roibu, Ilie I. Sârbu, Doina C. Silistru, Aurel Gabriel
N. Simionescu, Viorel C. Ştefan, Sever Gh. Ster, Doru Ioan I. Tărăcilă, Emil Răzvan V. Theodorescu, Angel P. Tîlvar, Ion I. Toma,
Silvia Adriana M. Ţicău, Vasile Ioan Dănuţ V.
Ungureanu, Ion I. Vărgău.
Sesizarea a fost înregistrată
la Curtea Constituţională sub nr. 7.451 din 6 decembrie 2005 şi formează
obiectul Dosarului nr. 940C/2005.
In sesizare sunt criticate ca fiind neconstituţionale
următoarele articole din Regulamentul Senatului:
1. Art. 5 alin. (2), care prevede că „Numărul senatorilor care sunt propuşi în Comisia de
validare de fiecare partid, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, alianţă politică sau alianţă electorală este în funcţie de numărul
membrilor săi raportat la numărul total al senatorilor şi se stabileşte prin
negocieri realizate de reprezentanţii acestora", reprezintă, prin
introducerea în text a sintagmei „numărul membrilor", o adăugare la
prevederile art. 64 alin. (5) din Constituţie. Conform textului constituţional,
singurul criteriu ce trebuie avut în vedere la alcătuirea Biroului permanent şi
a comisiilor permanente este configuraţia politică a Camerei, rezultată din
alegeri. Această reglementare poate conduce la constituirea de „alianţe şi
formaţiuni politice ad-hoc, care nu au primit votul cetăţenilor la alegerile
generale".
2. Art. 7 alin. (7), potrivit căruia „Contestaţiile
pot fi formulate de cetăţeni români cu drept de vot", îngrădeşte, prin
excluderea partidelor politice din rândul subiecţilor care pot formula
contestaţii în legătură cu desfăşurarea alegerii senatorilor, posibilitatea
realizării rolului acestora, prevăzut de art. 8 din Constituţie. Ar trebui ca
şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, mass-media,
organizaţiile neguvernamentale şi alte persoane juridice implicate în
procedurile electorale să aibă dreptul de a face contestaţii.
3. Art. 11, care prevede că „Senatul se
întruneşte, de drept, în a 5-a zi de la constituirea Comisiei de validare,
pentru dezbaterea raportului prezentat de preşedintele acesteia", este
contrar prevederilor art. 66 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora
convocarea Camerei trebuie făcută de preşedintele acesteia, prin aceea că
stabileşte întrunirea de drept a Senatului.
4. Art. 16 alin. (2), care dispune
că „Un grup parlamentar poate fi constituit şi poate funcţiona numai dacă
cuprinde cel puţin 7 senatori, care au fost aleşi pe listele aceluiaşi partid,
ale aceleiaşi organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale,
alianţe politice sau alianţe electorale", contravine art. 64 alin. (4)
din Constituţie. Precizarea potrivit căreia senatorii aleşi pe listele
aceluiaşi partid politic sau ale aceleiaşi alianţe politice ori electorale se
pot constitui în grup parlamentar încalcă, aşa cum a statuat Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 46/1994, dreptul subiectiv al senatorilor de a
se organiza în grupuri parlamentare, prevăzut de art. 64 alin. (4) din
Constituţie.
5. Art. 22, potrivit căruia „(1 ) Grupurile parlamentare au dreptul la mijloacele de transport şi la logistica necesară în vederea desfăşurării
activităţii, stabilite de Biroul permanent, în funcţie de mărimea grupurilor.
(2) In funcţie de posibilităţi, Biroul permanent
asigură logistică şi senatorilor care nu au aderat la nici un grup parlamentar", reglementează
probleme ce ţin de statutul parlamentarilor, deci de domeniul legii, fiind
încălcate prevederile art. 65 alin. (2) lit. j) din Constituţie.
6. Art. 28 alin. (2) prevede că, „In locul secretarilor asistenţi a căror activitate a încetat,
preşedintele Senatului va nominaliza 2 dintre secretarii aleşi în calitate de
secretari de şedinţă, cu respectarea următoarelor reguli: un secretar de la
majoritate, unul de la opoziţie şi cu observarea art. 16 alin. (3) teza a doua
din Constituţia României, republicată". Or,
desemnarea secretarilor de şedinţă nu poate fi de competenţa preşedintelui
Senatului, ci este un atribut al Biroului permanent, ales conform prevederilor
art. 64 alin. (2) din Constituţie.
7. Art. 36 alin. (1) lit. s),
care stabileşte că „(1) Biroul permanent al Senatului are următoarele
atribuţii:[...]; s) aprobă Regulamentul privind paza şi accesul în sediul
Senatului", contravine art. 64 alin. (1) din Constituţie, întrucât
prevede obligaţii pentru alte subiecte de drept, paza şi controlul accesului în
clădirea în care se află sediul Senatului fiind asigurate, potrivit legii, de
Serviciul de Protecţie şi Pază.
8. Art. 37 alin. (1) prevede că „Biroul permanent se convoacă din
oficiu de către preşedintele Senatului sau la solicitarea a cel puţin 5 dintre
ceilalţi membri ai săi, a unui grup parlamentar sau a cel puţin 7 senatori
independenţi". Formularea „sau a cel puţin 7 senatori independenţi" este neconstituţională, întrucât coroborarea art. 64 alin. (5) cu
art. 8 din Constituţie conduce la noţiunea de partide politice şi nu de
candidaţi independenţi.
9. Art. 42 alin. (1) lit. c), potrivit căruia „(1)...
Chestorii Senatului au următoarele atribuţii: [...]; c) verifică funcţionarea
şi calitatea serviciilor Senatului, potrivit repartizării Biroului
permanent", prevede o soluţie contrară principiilor constituţionale
consacrate de art. 64 şi următoarele. Aceasta deoarece „senatorii, inclusiv
membrii Biroului permanent, nu pot îndeplini activităţi de natură
administrativă", verificarea funcţionării serviciilor Senatului fiind o
sarcină a secretarului general, care este funcţionar public de carieră. Potrivit
art. 71 alin. (2) din Constituţie, singura activitate de natură administrativă
care poate fi îndeplinită de senatori este acea de
membru al Guvernului.
10. Art. 45 alin. (1), care stabileşte că „Numărul locurilor în comisii, ce revine
fiecărui grup parlamentar, se stabileşte, în termenul hotărât de Biroul
permanent, prin negocieri între reprezentanţii grupurilor parlamentare, astfel
încât să se respecte configuraţia politică a Senatului rezultată din alegeri.
In cazul în care unul dintre membrii comisiei demisionează din grupul
parlamentar care l-a propus, liderul grupului respectiv poate propune un alt
reprezentant", contravine
„principiilor de organizare şi funcţionare democratică a Parlamentului,
prevăzute de Constituţie, întrucât creează o poziţie privilegiată liderilor
grupurilor parlamentare". Art. 64 alin. (3) din Constituţie prevede
dreptul deputaţilor şi senatorilor de a se organiza în grupuri parlamentare şi
nu consacră un statut constitutiv al liderilor acestora. Astfel, liderul grupului
parlamentar nu poate avea dreptul să propună înlocuirea în cadrul comisiei a
unui parlamentar cu altul, ci, eventual, să anunţe în
plenul Senatului care a fost decizia grupului respectiv.
11. Art. 46 alin. (3), care dispune că „Un senator
nu poate face parte din mai mult de două comisii permanente, cu excepţia
Comisiei pentru regulament", restrânge dreptul
senatorilor de a face parte din comisii parlamentare,
drept prevăzut de art. 64 alin. (4) din Constituţie. In Regulament nu se
motivează restrângerea acestui drept prin nici una dintre situaţiile prevăzute
de art. 53 din Constituţie. De altfel, restrângerea exerciţiului unor drepturi
se poate face numai prin lege.
12. Art. 48 alin. (2), care prevede că „Un senator poate face parte din biroul de conducere al unei singure
comisii permanente", este neconstituţional
pentru aceleaşi motive arătate la art. 46 alin. (3).
13. Art. 50 alin. (2),
potrivit căruia, „In prima şedinţă a comisiilor, convocată de preşedintele
Senatului, se aduce la cunoştinţă membrilor acestora componenţa birourilor,
negociată potrivit alin. (1)", încalcă principiile democraţiei
constituţionale de organizare a structurilor parlamentare, întrucât înlătură
principiul alegerii birourilor comisiilor. Contrar prevederilor art. 72 alin.
(1) din Constituţie, înlătură dreptul la vot şi dreptul la opinie ale
senatorilor.
14. Art. 51 alin. (1), privind „Revocarea unui membru al biroului comisiei se face de către grupul care l-a
desemnat", încalcă principiile democratice de
funcţionare a Parlamentului şi a structurilor sale interne. Prin acesta „se
declanşează vendetele politice, oferindu-se un mijloc de război politic din
partea unei majorităţi ad-hoc constituite".
15. Art. 51 alin. (3), referitor la „Pierderea calităţii de membru al unui grup parlamentar atrage
încetarea de drept a funcţiei de conducere în cadrul unei comisii
parlamentare", contravine principiilor consacrate de art. 72 alin. (1) din Constituţie, privind
imposibilitatea încetării de drept a calităţii de membru într-o comisie. Măsura
apare ca o sancţiune, contrară dreptului fiecărui senator de a face parte din
comisiile parlamentare, prevăzut de art. 64 alin. (4) din Constituţie. Prin
acest text se realizează o discriminare negativă în privinţa senatorilor care
au părăsit grupul parlamentar.
16. Art. 60 alin. (1), care dispune că „Senatorul
care absentează nemotivat la 3 şedinţe ale unei comisii speciale, de anchetă
sau de mediere va fi înlocuit de drept de grupul parlamentar respectiv", este
contrar art. 64 alin. (5) din Constituţie, în sensul că nu se poate ca un grup
parlamentar să înlocuiască un membru în comisie cu altul, fără ca acest aspect
să fie adus la cunoştinţa plenului şi să se facă cuvenita modificare în
Monitorul Oficial.
17. Art. 60 alin. (2), care stabileşte că „La
şedinţele comisiilor pot participa şi senatori din alte comisii sau deputaţi
care au legătură cu materialele aflate în dezbatere, fără a avea drept de
vot", este contrar prevederilor art. 69 alin. (1) din Constituţie,
prin formularea „care au legătură cu materialele aflate în dezbatere", întrucât
afectează exercitarea mandatului parlamentar, nerecunoscând dreptul senatorilor
de a participa la şedinţele oricărei comisii.
18. Art. 61 alin. (1), care prevede că „Membrii
Guvernului sau reprezentanţii mandataţi ai acestora au acces la lucrările
comisiilor", este neconstituţional cât priveşte formularea „sau
reprezentanţii mandataţi ai acestora", întrucât, potrivit prevederilor
art. 102 şi 103 din Constituţie, numai membrii Guvernului au de realizat un
program de guvernare, iar votul de învestitură este dat pe lista membrilor
Guvernului, şi nu pe lista unor reprezentanţi mandataţi ai acestora. Intrucât,
conform art. 109 din Constituţie, numai membrii Guvernului răspund politic în faţa
Parlamentului, numai aceştia au acces la lucrările comisiilor, contactul direct
fiind un mijloc de evaluare corectă a activităţii unui membru al Guvernului.
19. Art. 66 alin. (4), potrivit căruia „Comisia
pentru regulament este o comisie permanentă specială formată din câte un
reprezentant al fiecărui grup parlamentar. Membrii Comisiei pentru regulament
nu pot face parte din Biroul permanent", prevede interdicţia ca membrii Biroului permanent să facă parte din
comisie, ceea ce contravine principiilor consacrate de art. 64 din Constituţie,
în sensul cărora nu există nici o incompatibilitate între calitatea de membru
al Biroului permanent şi cea de membru al unei comisii.
20. Art. 67 lit. d), care prevede că, „In domeniul
lor de activitate, comisiile permanente au următoarele atribuţii: [...]; d)
controlează modul în care ministerele şi celelalte organe ale administraţiei
publice îndeplinesc Programul de guvernare
aprobat de Parlament, în domeniile lor specifice de activitate", excedează sferei de reglementare a Regulamentului, stabilind
sarcini pentru subiecte de drept care nu sunt în raporturi constituţionale cu
Senatul. Funcţia de control asupra administraţiei publice aparţine Senatului ca
instituţie, iar nu comisiilor permanente.
21. Art. 76 alin. (1), potrivit căruia „Orice
comisie permanentă poate iniţia o anchetă parlamentară, în limitele
competenţelor sale materiale, privitoare la activitatea desfăşurată de un
minister sau de altă autoritate publică centrală ori a unei instituţii de sub
autoritatea acestora", este în contradicţie cu art. 111 şi art. 113
alin. (1) din Constituţie. In sensul prevederilor constituţionale ale art. 111,
comisiile parlamentare nu pot decât să solicite documente şi informaţii, iar
neconcordanţa faţă de art. 113 alin. (1) din Constituţie constă în aceea că
textul nu precizează că se referă la autorităţi publice centrale
administrative.
22. Art. 76 alin. (6), care dispune că „Prezenţa la audieri este obligatorie. Persoanele care, cu
rea-credinţă, nu răspund solicitărilor comisiilor Senatului vor fi sancţionate,
potrivit legii", încalcă principiile
prevăzute de art. 64 din Constituţie, prin aceea că stabileşte obligaţii pentru subiecte de drept din afara Senatului.
23. Art. 79 alin. (1) şi (2), potrivit căruia „(1)
Comisia de anchetă poate invita orice persoană care poate avea cunoştinţă
despre o faptă sau o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului
în cauza care formează obiectul activităţii comisiei.
(2) La cererea comisiei de anchetă, orice persoană
care cunoaşte fapte sau împrejurări în legătură cu obiectul cercetării ori care
deţine un mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le
înfăţişeze. Instituţiile şi organizaţiile sunt obligate, în condiţiile legii,
să răspundă la solicitările comisiei de anchetă în termenul stabilit de
aceasta", prevede, de asemenea, obligaţii
pentru subiecte de drept din afara Senatului. Or, conform art. 64 alin. (1) din
Constituţie, Regulamentul are menirea de a reglementa organizarea internă a Camerelor Parlamentului.
Controlul exercitat de comisii, chiar şi de anchetă, nu poate viza decât
Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice.
24. Art. 82 alin. (2) dispune
că, „In afara sesiunilor, senatorii îşi pot desfăşura activitatea din
dispoziţia sau cu aprobarea Biroului permanent, în comisii permanente, speciale
sau de anchetă, în grupuri parlamentare, în circumscripţiile electorale sau
îndeplinesc alte sarcini hotărâte de acesta". Formularea
„din dispoziţia sau cu aprobarea Biroului
permanent"este restrictivă şi reprezintă o
adăugare la Constituţie, întrucât, în sensul prevederilor art. 64 alin. (4) şi
art. 69 alin. (1), întrunirea comisiilor în şedinţe în perioada vacanţei
parlamentare trebuie să fie exclusiv rezultatul deciziei acestora.
25. Art. 88 alin. (1) prevede că „Iniţiativa
legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui
număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, în conformitate cu art.
74 din Constituţia României, republicată", ceea ce excedează sferei de
reglementare specifică Regulamentului şi este inutil. Dacă s-a dorit totuşi
includerea în Regulament, trebuie reprodusă exact prevederea art. 74 din
Constituţie.
26. Art. 89 alin. (4), potrivit căruia „Caracterul
complex al legii se stabileşte prin hotărârea plenului Senatului, la propunerea
Biroului permanent, avându-se în vedere elemente precum: întinderea
reglementării, importanţa domeniului de reglementare, implicaţiile deosebite
într-un anumit domeniu şi necesitatea aplicării unor norme comunitare", reprezintă
o soluţie contrară Constituţiei, întrucât reglementează o problemă care este de
domeniul legii.
27. Art. 90 alin. (1) lit. b) stabileşte că, „(1) In vederea încadrării în termenele prevăzute
la art. 89 alin. (3) şi la art. 108, 109 şi 110 din prezentul regulament,
precum şi la art. 115 alin. (5) din Constituţia României, republicată,
proiectele de lege şi propunerile legislative se înaintează Biroului permanent
al Senatului, care dispune: [...] b) transmiterea proiectului de lege sau a
propunerii legislative Camerei Deputaţilor, în cazul în care o comisie
permanentă apreciază că Senatul nu este competent să dezbată şi să adopte
proiectul, ca primă Cameră sesizată. In aceste cazuri, avizul Comisiei
juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări este obligatoriu." Reglementarea
este contrară principiilor consacrate de art. 64 şi 75 din Constituţie
referitoare la procedura legislativă, la sesizarea Camerelor şi la raţiunea
existenţei comisiilor parlamentare. A lăsa o comisie să decidă, iar nu Biroul
permanent poate duce la abuzuri, la dese declinări de competenţe şi la
obstrucţionarea activităţii legislative.
28. Art. 102 prevede că, „(1)
După dezbaterile generale, dacă proiectul de lege nu a fost respins şi se
constată că prin raportul comisiei sesizate în fond nu s-au operat modificări
ori completări la textele proiectului de lege sau propunerii legislative,
raportul şi proiectul de lege sau propunerea legislativă se supun în întregime
votului final.
(2) In cazurile în care comisia sesizată în fond a
operat modificări sau completări la textele proiectului de lege sau propunerii
legislative, cuprinse în raportul acesteia, preşedintele consultă Senatul dacă
sunt observaţii la acestea şi dezbaterile se fac numai asupra textelor la care
se referă aceste observaţii şi se rezolvă prin vot.
(3) In cazurile în care sunt şi amendamente
respinse de comisie, se dezbat numai cele pentru care senatorul care Ie-a
propus cere susţinerea în plen şi se rezolvă prin votul majorităţii senatorilor
prezenţi.
(4) După terminarea dezbaterilor asupra
modificărilor şi completărilor operate de comisie, raportul în întregime se
supune votului şi, după aceasta, proiectul de
lege în întregime se supune votului final.
(5) Raportul comisiei sesizate în fond se aprobă
sau se respinge de Senat cu acelaşi cvorum cu care se aprobă sau se respinge
legea pentru care este întocmit." Acest text
este neconstituţional pentru că nu precizează cvorumul cu care trebuie adoptată
o lege, potrivit art. 76 din Constituţie.
29. Art. 104, potrivit căruia „In cursul
dezbaterilor senatorii, grupurile parlamentare sau Guvernul pot pune în
discuţie numai amendamentele depuse în termen la comisie, în condiţiile
procedurii prevăzute la art. 100 şi 102", este contrar principiilor
democratice care stau la baza statutului de parlamentar, potrivit art. 69 alin.
(1) din Constituţie.
30. Art. 125 alin. (2), care dispune că „Propunerile prevăzute la alin. (1)
se adoptă cu votul deschis al senatorilor prezenţi", contravine prevederilor art. 76 din Constituţie, deoarece nu
stabileşte cvorumul de vot pentru adoptarea deciziei, distinct, când se referă
la lege organică ori la lege ordinară.
31. Art. 136 alin. (3),
potrivit căruia „Legile ordinare şi hotărârile luate în procesul legiferării
se adoptă cu votul majorităţii senatorilor prezenţi", este, prin formularea „hotărârile luate
în procesul legiferării", contrar prevederilor
art. 67 din Constituţie, întrucât nu distinge între
hotărârile care se referă la legi organice şi cele care se referă la legi
ordinare.
32. Art. 136 alin. (5), în sensul căruia, „Dacă prezentul regulament nu dispune
altfel, celelalte acte ale Senatului sau măsurile luate de acesta, inclusiv
raportul comisiei sesizate în fond, se adoptă cu votul majorităţii senatorilor
prezenţi", este neconstituţional pentru
aceleaşi motive ca şi art. 136 alin. (3).
33. Art. 138 alin. (1), care prevede că „Votul poate fi contestat numai de
liderul unui grup parlamentar, imediat după anunţarea rezultatului votului de
către preşedintele Senatului. Asupra contestaţiei Senatul se pronunţă prin
votul majorităţii senatorilor prezenţi. Contestaţia poate fi susţinută de un
singur vorbitor, într-un interval de timp rezonabil, şi, în caz de opoziţie,
poate lua cuvântul într-un interval de timp egal, de asemenea, un singur
vorbitor din partea fiecărui grup parlamentar", restrânge dreptul oricărui senator de a contesta rezultatul
votului, ceea ce este contrar principiilor funcţionării democratice a
Parlamentului.
34. Art. 145 alin. (5), potrivit căruia „In
cazurile de neconstituţionalitate constatate potrivit art. 147 alin. (1) din
Constituţia României, republicată, dispoziţiile declarate neconstituţionale îşi încetează
efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii
Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,
nu pune de acord prevederile declarate neconstituţionale cu prevederile
Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind
neconstituţionale sunt suspendate de drept", nu
dispune cu privire la organizarea internă a Senatului şi excedează prevederilor
art. 64 din Constituţie.
35. Art. 146 alin. (1), care prevede că „In cazul în care Preşedintele
României cere, înainte de promulgare, reexaminarea unei legi adoptate prima
dată de către Senat, cererea va fi înscrisă în termen de cel mult 30 de zile în
proiectul ordinii de zi a Senatului", este
contrar principiului consacrat de art. 77 din
Constituţie, prin stabilirea termenului de 30 de zile. Acest termen ar trebui
să fie egal cu termenul special prevăzut pentru promulgare.
36. Art. 149, potrivit căruia „Senatul are dreptul
să ceară punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, potrivit
dispoziţiilor Legii nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare", este contrar
principiilor constituţionale referitoare la organizarea internă a Camerelor şi
conţine o completare la un text de lege.
37. Art. 155 alin. (3), care stabileşte că „Moţiunile
simple privind probleme de politică externă se supun dezbaterii numai însoţite
de avizul Comisiei pentru politică externă şi cu consultarea Ministerului
Afacerilor Externe. Această condiţie trebuie îndeplinită în termen de 3 zile de
la depunerea moţiunii simple", prevede obligaţii pentru structuri din
afara Parlamentului, deşi, potrivit art. 111 din Constituţie, comisiile pot
cere de la Guvern şi de la celelalte organe ale administraţiei de stat
informaţii şi documente, iar nu şi avize la acţiuni ce vizează procesul intern
parlamentar. Obligativitatea avizului comisiei de politică externă este
contrară prevederilor art. 67 şi art. 112 alin. (2) din Constituţie.
38. Art. 160 alin. (2), în
sensul căruia „Intrebările scrise sau orale se depun în scris, prin grupul
parlamentar, la secretarul desemnat al Senatului, cel mai târziu până la ora
10,00 a zilei de joi", limitează în timp posibilitatea senatorilor de
a pune întrebări, ceea ce apare ca o restrângere a principiului libertăţii de
opinie, prevăzut de art. 72 şi de art. 112 alin. (1) din Constituţie.
39. Art. 160 alin. (4), care dispune că „Intrebările
trebuie să aibă un singur autor, iar un senator nu poate adresa într-o
săptămână mai mult de două întrebări", încalcă principiul libertăţii
de opinie, dar şi principiul mandatului reprezentativ prevăzut de art. 69 din
Constituţie, prin limitarea la cel mult două întrebări ce pot fi formulate de
un senator într-o săptămână.
40. Art. 161 alin. (1) teza
întâi, care prevede că „Intrebările orale se prezintă în plenul Senatului de
către autor, într-un interval de timp de cel mult un minut. Răspunsurile orale
se dau imediat după ce a fost adresată întrebarea şi nu pot depăşi 3 minute.
Autorul întrebării poate interveni cu precizări sau comentarii, fără a depăşi
două minute, iar răspunsul la replică va fi dat în acelaşi interval de timp.
Nici o altă intervenţie pe marginea întrebării respective nu mai poate avea
loc. Răspunsul la întrebarea orală poate fi amânat pentru săptămâna următoare
numai în cazuri temeinic justificate", este contrar principiilor
funcţionării democratice a Parlamentului, prin limitarea la un minut a
intervalului de timp în care întrebarea poate fi prezentată oral. Trebuia
utilizată formula „termen rezonabil", înscrisă şi în art. 21 din Constituţie.
41. Art. 166 alin. (5) şi (6) stabileşte că „(5)
Autorităţile prevăzute la alin. (1) sunt obligate să răspundă în termen de cel
mult 10 zile. In situaţii excepţionale în care răspunsul necesită date
suplimentare, acestea au obligaţia de a declara în scris că interesul public nu
le permite să răspundă la timp şi de a cere un termen suplimentar care nu poate
depăşi 30 de zile. In cazul în care autorităţile nu răspund în termenele
prevăzute la solicitarea senatorului interesat, preşedintele Senatului sau
preşedintele comisiei, după caz, poate cere invitarea lor în plenul Senatului.
(6) Refuzul nejustificat de a răspunde la
solicitările prevăzute în alineatele precedente atrage, după caz, răspunderea
juridică potrivit legii. Preşedintele Senatului poate sesiza autorităţile
competente, la solicitarea senatorului interesat", ceea ce excedează sferei de reglementare îngăduite de Constituţie
pentru regulamentele Camerelor. Problema poate fi reglementată numai printr-o
lege specială privind petiţiile ori prin legea cu privire la statutul
parlamentarilor, potrivit prevederilor art. 51 alin. (4), respectiv art. 65
alin. (2) lit. j) din Constituţie.
42. Art. 172 alin. (2), potrivit căruia „Imunitatea parlamentară are ca scop
garantarea libertăţii de exprimare a senatorului şi protejarea acestuia
împotriva urmăririlor judiciare respective, abuzive sau şicanatoare", cuprinde dispoziţii din domeniul legii privind statutul
parlamentarilor.
43. Art. 174-185, referitoare la „Conflictul de interese, constatarea incompatibilităţilor şi alte
interdicţii", cuprind dispoziţii ce aparţin
domeniului legii privind statutul parlamentarilor.
44. Art. 174 alin. (2) stabileşte că „Prin conflict de interese se
înţelege situaţia în care senatorul are un interes personal de natură
patrimonială, care ar influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor
care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative". Or, această reglementare este de domeniul
legii privind statutul parlamentarilor.
45. Art. 189, 190, 191 şi 193, referitoare la:
organizarea birourilor senatoriale; primirea drepturilor băneşti de către
senatori; suspendarea contractului de muncă pe durata exercitării mandatului şi
concedii, dispun, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia
nr. 46/1994, în domenii aparţinând legii privind statutul parlamentarilor.
46. Art. 204 alin. (2) privind „Dotarea Senatului cu mijloace de transport auto şi modul de
utilizare a acestora, precum şi cheltuielile de protocol se stabilesc prin
norme aprobate de Biroul permanent, în limita sumelor prevăzute în bugetul
anual" şi art. 205 referitor la „(1)
Folosirea colaboratorilor pentru lucrările Senatului, ale comisiilor şi pentru unele activităţi ale
serviciilor Senatului se aprobă de Biroul permanent.
(2) Indemnizaţia colaboratorilor, în limitele
stabilite de lege, se propune de beneficiarul colaborării şi se ordonanţează de
secretarul general al Senatului" dispun în
domenii aparţinând legilor privind bugetul de stat, statutul parlamentarilor,
proprietăţii etc.
47. Formularea „potrivit
regulamentului acestor şedinţe" cuprinsă în
art. 208 alin. (4), care prevede că, „In cazul în
care comisia de mediere nu ajunge, în termenul stabilit, la un acord cu privire la textele aflate în divergenţă sau dacă una dintre
Camere nu aprobă raportul comisiei de mediere, textele aflate în divergenţă se
supun dezbaterii în şedinţa comună a celor două Camere, potrivit regulamentului
acestor şedinţe", apare ca fiind contrară soluţiei consacrate de Constituţia revizuită. Constituţia
revizuită renunţă la „soluţia navetei parlamentare şi a comisiei de
mediere" în cazul legilor ordinare şi al celor organice. Textul lasă de
înţeles că prin Regulamentul şedinţelor comune se poate stabili şi un alt
cvorum decât cel prevăzut de Constituţie pentru legile de revizuire a
Constituţiei.
In temeiul art. 27 din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată
preşedintelui Senatului, pentru a trimite punctul de
vedere al Biroului permanent.
Biroul permanent al Senatului nu a transmis punctul său de vedere.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate, raportul
judecătorului-raportor, dispoziţiile criticate din Regulamentul Senatului,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine
următoarele:
Curtea a fost legal sesizată şi este competentă,
potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie, precum şi celor ale
art. 1, 10, 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra
constituţionalităţii prevederilor criticate din Regulamentul Senatului.
Obiectul controlului de constituţionalitate îl
constituie art. 5 alin. (2), art. 7 alin. (7), art. 11, art. 16 alin. (2), art.
22, art. 28 alin. (2), art. 36 alin. (1) lit. s), art. 37 alin. (1), art. 42
alin. (1) lit. c), art. 45 alin. (1), art. 46 alin. (3), art. 48 alin. (2),
art. 50 alin. (2), art. 51 alin. (1) şi (3), art. 60 alin. (1) şi (2), art. 61
alin. (1), art. 66 alin. (4), art. 67 lit. d), art. 76 alin. (1) şi (6), art.
79 alin. (1) şi (2), art. 82 alin. (2), art. 88 alin. (1), art. 89 alin. (4),
art. 90 alin. (1) lit. b), art. 102, art. 104, art. 125 alin. (2), art. 136
alin. (3) şi (5), art. 138 alin. (1), art. 145 alin. (5), art. 146 alin. (1),
art. 149, art. 155 alin. (3), art. 160 alin. (2) şi (4), art. 161 alin. (1)
teza întâi, art. 166 alin. (5) şi (6), art. 172 alin. (2), art. 174-185, art.
174 alin. (2), art. 189, art. 190, art. 191, art. 193, art. 204 alin. (2), art.
205, art. 208 alin. (4) din Regulamentul Senatului, adoptat prin Hotărârea
Senatului nr. 28 din 24 octombrie 2005 şi publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 948 din 25 octombrie 2005.
In opinia autorilor sesizării, aşa cum s-a arătat şi în
sinteza criticilor formulate, prevederile Regulamentului Senatului, care fac
obiectul controlului de constituţionalitate, sunt contrare dispoziţiilor şi
principiilor constituţionale cuprinse în următoarele articole:
- Art. 1 alin. (4) - principiul separaţiei şi
echilibrului puterilor; art. 8 - „Pluralismul şi partidele politice"; art. 16 - „Egalitatea în drepturi"; art. 31 - „Dreptul la informaţie"; art. 53 -
„Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al
unor libertăţi", art. 61 - „Rolul şi structura" Parlamentului;
art. 64 - „Organizarea internă" a Parlamentului; art. 65 - „Şedinţele
Camerelor"; art. 66 - „Sesiuni" art.
67 - „Actele juridice şi cvorumul legal"; art. 69 - „Mandatul reprezentativ" art. 71 - Incompatibilităţi" art. 72 - „Imunitatea parlamentară"; art. 74
- „Iniţiativa legislativă"; art. 75 - „Sesizarea Camerelor"; art. 76 - „Adoptarea legilor şi a hotărârilor"; art. 77 - „Promulgarea legii"; art. 102 - „Rolul şi structura" Guvernului; art. 103 -„Investitura" Guvernului; art. 109
- „Răspunderea membrilor Guvernului"; art. 111 - „Informarea Parlamentului" art. 112 - „Intrebări, interpelări şi moţiuni simple"; art. 113 - „Moţiunea de cenzură"; art. 147 - „Deciziile Curţii
Constituţionale"; art. 151 - „Procedura de
revizuire".
Examinând sesizarea de neconstituţionalitate formulată,
Curtea Constituţională reţine următoarele:
I. La analiza reglementărilor
supuse controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională are în vedere
faptul că, în virtutea principiului autonomiei regulamentare a fiecărei Camere
a Parlamentului, acestea sunt libere şi au obligaţia să stabilească prin
regulamente proprii normele de organizare şi funcţionare, în privinţa cărora
Constituţia nu dispune. Curtea constată, de asemenea, că în numeroase cazuri criticile
formulate prin sesizare vizează caracterul incomplet al unor prevederi ale
Regulamentului ori formularea lor greşită, evidenţiind necesitatea completării
sau modificării acestora, ceea ce excedează competenţelor Curţii
Constituţionale.
II. Examinând fiecare
prevedere criticată din Regulamentul Senatului, Curtea constată că o parte
dintre acestea sunt în neconcordanţă cu dispoziţiile şi principiile
Constituţiei, fie pentru că reglementări similare au fost declarate
neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 46 din 17 mai 1994,
fie pentru că la constituirea structurilor de lucru ale Senatului nu se
respectă întocmai configuraţia politică a Camerei rezultată din alegeri, fie
pentru că nu vizează organizarea internă şi funcţionarea Senatului, ci
reglementează drepturi şi îndatoriri care aparţin domeniilor de reglementare
prin lege, fie pentru că stabilesc sarcini şi obligaţii pentru instituţii şi
persoane cu care Camerele Parlamentului nu se află în raporturi
constituţionale. Chiar dacă includerea în Regulament a unor reglementări a fost
parţial şi cu caracter tranzitoriu justificată prin lipsa unei legi concordante
cu dispoziţiile Constituţiei, în condiţiile adoptării Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi
al senatorilor, nu mai subzistă nici această justificare. Astfel:
1. Art. 5 alin. (2) din Regulament dispune cu privire
la numărul senatorilor care pot fi propuşi în Comisia de validare a mandatelor
de senator de fiecare partid politic, organizaţie a cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, alianţă politică şi alianţă electorală, în funcţie de numărul
membrilor săi raportat la numărul total al senatorilor, stabilit prin negocieri
realizate de reprezentanţii acestora. Or, art. 64 alin. (5) din Constituţie
prevede că „Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc
potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere". Aşadar, conform
acestor dispoziţii constituţionale, instituirea unui criteriu ce nu are la bază
configuraţia politică a Camerei, stabilită prin voinţa cetăţenilor cu ocazia
alegerilor generale, încalcă litera şi spiritul Constituţiei. Prin urmare, art.
5 alin. (2) din Regulament este neconstituţional în măsura în care se referă la
numărul membrilor partidelor, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, alianţelor politice sau alianţelor electorale, iar nu
la grupurile parlamentare care stabilesc configuraţia politică rezultată din
alegeri.
2. Art. 45 alin. (1), potrivit
căruia, „In cazul în care unul dintre membrii comisiei demisionează din
grupul parlamentar care l-a propus, liderul grupului respectiv poate propune un
alt reprezentant", este neconstituţional în măsura în care atribuie
liderului de grup, iar nu grupului parlamentar, dreptul de a face propuneri
privitoare la înlocuirea unui membru dintr-o comisie parlamentară. Aceasta
deoarece, din dispoziţiile constituţionale ale art. 64 alin. (3) care prevăd
că, potrivit Regulamentului fiecărei Camere, „Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare [...]" rezultă că grupurile parlamentare reprezintă forma organizatorică
recunoscută de Constituţie.
3. Art. 67 lit. d), care prevede că, în domeniul lor
de activitate, „comisiile permanente" „controlează modul în care
ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice îndeplinesc
Programul de guvernare aprobat de Parlament, în domeniile lor specifice de
activitate", contravine art. 111 din Constituţie, potrivit căruia: „Guvernul
şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi
documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile
parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora". Din textul constituţional citat rezultă că
solicitarea de informaţii şi documente, ca modalitate de exercitare a
controlului parlamentar, se poate face numai prin intermediul preşedinţilor
Camerelor sau ai comisiilor parlamentare.
4. Art. 76 alin. (1), care stabileşte
posibilitatea ca orice comisie permanentă să iniţieze, în limitele competenţei
sale materiale, o anchetă parlamentară privitoare la activitatea desfăşurată de
un minister sau de altă autoritate publică centrală ori a unei instituţii de
sub autoritatea acesteia, este neconstituţional, tot prin raportare la art. 111
alin. (1) din Constituţie, deoarece controlul parlamentar se exercită asupra
activităţii Guvernului şi asupra celorlalte organe ale administraţiei publice,
iar nu şi asupra oricărei autorităţi publice centrale. Dreptul de control
aparţine Camerelor Parlamentului, iar comisiile parlamentare pot acţiona numai
pe baza însărcinării primite din partea Camerelor.
5. Art. 76 alin. (6), referitor la obligativitatea
prezenţei la audieri a persoanelor invitate de comisia permanentă care a
iniţiat ancheta, precum şi sancţionarea celor care, cu rea-credinţă, nu răspund
solicitărilor, stabileşte obligaţii pentru subiecte de drept din afara
Senatului. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 46 din 17 mai 1994 privind
constituţionalitatea Regulamentului Senatului, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 131
din 27 mai 1994, Curtea Constituţională a statuat că Regulamentul Senatului,
fiind aprobat printr-o hotărâre şi reglementând organizarea internă, proprie
Senatului, nu poate stabili drepturi şi obligaţii decât pentru senatori, precum
şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de
raporturile constituţionale pe care le au cu Senatul. In acelaşi sens a statuat
Curtea şi prin Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005 privind constituţionalitatea
unor dispoziţii din Regulamentul Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 18
noiembrie 2005.
6. Art. 79 alin. (1) şi (2), privind dreptul comisiei
de anchetă de a invita orice persoană care are cunoştinţă despre o faptă sau o
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauza ce formează
obiectul activităţii comisiei, obligaţia oricărei persoane care are asemenea
cunoştinţe ori deţine mijloace de probă pentru a le înfăţişa comisiei, precum
şi obligaţia instituţiilor şi organizaţiilor de a răspunde solicitărilor sale,
sunt neconstituţionale deoarece obligaţiile sunt stabilite în sarcina unor
persoane fizice şi juridice din afara Senatului, în lipsa unor raporturi de
drept constituţional.
7. Art. 189 referitor la organizarea birourilor
senatoriale în circumscripţiile electorale, art. 190 privind drepturile băneşti
ale senatorilor, art. 191 care reglementează situaţia contractului de muncă pe
durata exercitării mandatului de senator şi art. 193 cu privire la concediile
senatorilor, sunt neconstituţionale pentru că se referă la domenii şi probleme
care pot fi reglementate numai prin lege organică.
Legea nr. 96/2006 privind Statutul
deputaţilor şi al senatorilor reglementează drepturile şi îndatoririle
parlamentarilor, precum şi organizarea şi funcţionarea birourilor parlamentare.
Organizarea acestora este identică la Senat şi la Camera Deputaţilor. In
această privinţă art. 56 alin. (1) din lege prevede că: „Regulamentul
Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor comune
ale Camerei Deputaţilor şi Senatului se vor modifica şi se vor completa în mod
corespunzător cu dispoziţiile prezentei legi şi în conformitate cu deciziile
Curţii Constituţionale pronunţate asupra prevederilor din aceste regulamente şi
se vor adapta în mod corespunzător".
III. Curtea Constituţională nu poate reţine încălcarea
dispoziţiilor sau a principiilor Constituţiei prin celelalte prevederi
criticate din Regulamentul Senatului, pentru următoarele motive:
1. Depunerea şi soluţionarea contestaţiilor
referitoare la desfăşurarea alegerilor parlamentare şi la rezultatele acestora
sunt reglementate de legea electorală. Art. 7 alin. (6) şi (7) din Regulament
au în vedere contestaţiile referitoare la validarea senatorilor, depuse după
constituirea comisiei de validare. Eventuala extindere a sferei subiecţilor
abilitaţi să depună asemenea contestaţii presupune modificarea şi completarea
textului din Regulament, ceea ce excedează competenţei Curţii Constituţionale.
2. Art. 11 din Regulament nu prevede convocarea
Senatului în sesiune ordinară sau extraordinară, ci un act de organizare
constând în întrunirea acestuia pentru a dezbate raportul comisiei de validare.
Senatul nu este încă legal constituit şi nu are organe de lucru alese, nici
preşedinte, atribuţiile acestuia fiind exercitate, parţial, de preşedintele
decan de vârstă. In această fază de organizare singura soluţie posibilă este întrunirea de drept la termenul stabilit de Regulament.
3. Aparenta neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 16 alin. (2) din Regulament este înlăturată prin precizările de la alin.
(5) şi (6) ale aceluiaşi articol, care permit afilierea la alte grupuri
parlamentare şi constituirea de grupuri mixte, inclusiv grupuri pentru
senatorii independenţi.
4. Art. 22 din Regulament nu reglementează în concret
drepturile materiale de care beneficiază senatorii potrivit statutului lor, ci
enunţă, la modul general, dreptul grupurilor parlamentare şi al senatorilor
care nu au aderat la nici un grup la mijloace de transport şi la logistica
necesară desfăşurării activităţii, evident în limitele prevăzute de lege.
Aceasta este o problemă strict legată de organizarea funcţionării tuturor
structurilor Senatului.
5. Art. 28 alin. (2) reglementează o problemă
cotidiană de organizare a activităţii, ce poate fi rezolvată şi de preşedintele
Senatului. Or, nici o dispoziţie din Constituţie nu stabileşte atribuţia
Biroului permanent de a desemna secretarii de şedinţă.
6. Art. 36 alin. (1) lit. s) completează ori
adaptează normele generale privind paza şi protecţia stabilite de lege la
problemele specifice legate de paza şi accesul în sediul Senatului, situaţii ce
pot fi reglementate prin regulamentul propriu.
7. Art. 37 alin. (1), care stabileşte că senatorii
independenţi au aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi senatori în legătură cu
problemele de organizare şi funcţionare a Senatului, diferite fiind doar
condiţiile şi modalităţile de exercitare a acestor drepturi, nu încalcă nici o
dispoziţie sau principiu constituţional.
8. Art. 42 alin. (1) lit. c) referitor la verificarea
funcţionării şi calităţii serviciilor nu echivalează cu desfăşurarea unei
activităţi administrative incompatibile cu calitatea de senator. Serviciile
Senatului nu sunt organe ale administraţiei publice, ci structuri
economico-administrative cu sarcina de a asigura buna funcţionare a acestuia.
Funcţionarea şi calitatea serviciilor Senatului interesează în mod nemijlocit pe fiecare senator.
9. Art. 46 alin. (3) şi art. 48 alin. (2) limitează
numărul comisiilor permanente şi al birourilor acestora din care poate face
parte un senator. Limitarea este necesară pentru asigurarea condiţiilor de
funcţionare eficientă a comisiilor, precum şi pentru asigurarea reflectării
configuraţiei politice a Senatului în alcătuirea comisiilor permanente.
10. Art. 50 alin. (2) dispune cu privire la
repartizarea pe grupuri parlamentare a funcţiilor din birourile tuturor
comisiilor permanente. Această repartizare trebuie să fie rezultatul negocierilor
dintre liderii grupurilor, pentru a se asigura respectarea configuraţiei
politice a Senatului la alcătuirea comisiilor permanente şi a birourilor
acestora. Nominalizarea pe funcţii a senatorilor este dreptul grupurilor
parlamentare respective. Supunerea la vot a acestor nominalizări ar putea
răsturna concordanţa cu configuraţia politică a Senatului. Nu se pune problema
restrângerii exerciţiului dreptului la vot şi al libertăţii opiniei, ci doar o
opţiune privind modul de organizare a comisiilor.
11. Reglementările cuprinse în art. 51 alin. (1) şi
(3) şi în art. 60 alin. (1) sunt menite să asigure păstrarea concordanţei
componenţei comisiilor de orice natură cu configuraţia politică a Senatului. Astfel, senatorul care nu mai face parte dintr-un anumit grup
parlamentar nu poate reprezenta acel grup nici în comisie, iar înlocuirea sa
este dreptul exclusiv al grupului care l-a propus.
12. Art. 60 alin. (2) care condiţionează participarea
activă a senatorilor din alte comisii şi a deputaţilor la lucrările oricărei
comisii se impune pentru crearea condiţiilor necesare funcţionării eficiente şi
operative a acestora, fără ca prin aceasta să se aducă atingere exercitării
mandatului de senator.
13. Prevederile art. 61 alin.
(1) din Regulament nu aduc atingere dispoziţiilor şi principiilor
constituţionale referitoare la învestirea Guvernului, la controlul parlamentar
asupra administraţiei publice sau la răspunderea membrilor Guvernului pentru
realizarea programului de guvernare. Membrii Guvernului pot mandata specialişti
pentru a participa la lucrările comisiilor Senatului tocmai în scopul
rezolvării problemelor dezbătute de comisii. Participarea reprezentanţilor
mandataţi ai membrilor Guvernului la lucrările comisiilor nu are implicaţii
asupra raporturilor constituţionale dintre Senat, ca autoritate legiuitoare şi
Guvern, ca reprezentant al puterii executive.
14. Art. 66 alin. (4) care stabileşte
incompatibilităţi între anumite funcţii în cadrul structurilor de lucru ale
Senatului şi cea de membru în unele comisii speciale, în vederea bunei
organizări a unor activităţi şi desfăşurării lor eficiente, nu restrânge
exerciţiul prerogativelor mandatului de senator.
15. Art. 82 alin. (2) prevede necesitatea unei dispoziţii sau a aprobării Biroului permanent pentru desfăşurarea
unor activităţi în afara sesiunilor pentru asigurarea cadrului organizat al
activităţii, având în vedere şi faptul că asemenea activităţi implică şi cheltuieli materiale, Biroul
permanent având obligaţia să asigure gospodărirea eficientă a fondurilor
bugetare alocate. Mandatul de senator nu dă naştere unor drepturi absolute şi
discreţionare, iar structurile de lucru ale Senatului nu sunt organe autonome
şi independente. Regulamentul de organizare şi funcţionare a Senatului se
elaborează tocmai pentru determinarea cadrului şi condiţiilor în care organele
de lucru şi senatorii îşi desfăşoară activitatea, respectiv îşi exercită
mandatul.
16. Art. 88 alin. (1), referitor la iniţiativa
legislativă, nu poate fi considerat neconstituţional, întrucât reproduce fidel
teza întâi a art. 74 alin. (1) din Constituţie.
17. Art. 89 alin. (4) din Regulament are în vedere
proiecte de legi ce trebuie categorisite în simple şi cu complexitate
deosebită, în raport cu care trebuie adoptate în termene diferite, conform art.
75 alin. (2) din Constituţie. Incadrarea concretă a acestora revine primei
Camere sesizate.
18. Art. 90 alin. (1) lit. b) prevede că transmiterea
proiectului de lege la Camera Deputaţilor este dispusă de Biroul permanent al
Senatului, pe baza aprecierii unei comisii permanente că proiectul de lege nu
poate intra în dezbaterea Senatului ca prima Cameră. Este justificat ca Biroul
permanent să decidă pe baza aprecierii comisiei permanente specializate în
domeniul la care se referă proiectul de lege, având în vedere şi avizul
obligatoriu al comisiei juridice.
19. Neprecizarea în art. 102 a majorităţii de voturi
cu care se adoptă o lege nu constituie motiv de neconstituţionalitate, această
majoritate diferenţiată pe categorii de legi fiind prevăzută de art. 76 din
Constituţie. Ar fi neconstituţională prevederea unei majorităţi diferite faţă
de cea stabilită de Constituţie. Alin. (5) al articolului precizează că
raportul comisiei sesizate în fond se aprobă sau se respinge cu aceeaşi
majoritate de voturi ca şi legea la care se referă.
20. Art. 104 care reglementează procedura şi termenul
de depunere a amendamentelor la proiectele de legi, precum şi interdicţia de a
prezenta şi susţine noi amendamente în cursul dezbaterilor în plen, nu este de
natură să restrângă exerciţiul mandatului de senator. Dispoziţiile art. 104 din
Regulament sunt menite să asigure o mai bună operativitate şi calitate
procesului legislativ.
21. Art. 125 alin. (2) se
referă la votarea propunerii privind limitarea duratei luărilor de cuvânt,
alineatele (1), (2) şi (3) ale art. 136 reglementează majoritatea de voturi în
concordanţă cu distincţiile făcute de art. 76 din Constituţie, iar alin. (5) al
aceluiaşi articol prevede valabilitatea votului majorităţii senatorilor prezenţi
pentru cazuri în care Regulamentul nu dispune altfel. Lipsa altor precizări mai
detaliate nu reprezintă motiv de neconstituţionalitate.
22. Art. 138 alin. (1), care acordă numai liderilor
grupurilor parlamentare dreptul de a contesta rezultatul votului, urmăreşte
disciplinarea activităţii de adoptare a actelor Senatului. Liderul exprimă
opinia şi voinţa grupului pe care-l reprezintă, iar faptul că senatorul nu
poate contesta oricând şi individual rezultatul votului nu restrânge exerciţiul
mandatului său.
23. Art. 145 alin. (5) reproduce prevederile art. 147
din Constituţie, ceea ce nu poate constitui motiv de neconstituţionalitate.
24. Art. 146 alin. (1) care stabileşte termenul de
cel mult 30 de zile pentru înscrierea pe ordinea de zi a Senatului a reexaminării
legii, înainte de promulgare, la cererea Preşedintelui României, nu intră sub
incidenţa prevederilor art. 77 din Constituţie. Constituţia nu prevede termenul
în care Parlamentul trebuie să se pronunţe asupra cererii de reexaminare,
problema putând fi reglementată prin regulamentele Camerelor.
Constituţionalitatea unor asemenea reglementări nu poate fi examinată prin
analogie, iar transpunerea pentru această situaţie a termenelor prevăzute de
Constituţie, în care Preşedintele României trebuie să promulge legea, nu are
nici un suport logic în dispoziţiile şi principiile Constituţiei.
25. Art. 149 precizează că Senatul poate cere punerea
sub urmărire penală a membrilor Guvernului în condiţiile legii care
reglementează răspunderea ministerială, deci nu conţine nici o dispoziţie ce nu
ar putea fi stabilită prin Regulament.
26. Art. 155 alin. (3) referitor la obligativitatea
avizului Comisiei pentru politică externă şi la consultarea Ministerului
Afacerilor Externe, atunci când se dezbat moţiuni simple privind probleme de
politică externă, se întemeiază pe raţiunea de a fi a comisiilor permanente de
specialitate, ca structuri de lucru ale Senatului. Este firesc ca Senatul, care
se află în raporturi constituţionale cu Ministerul Afacerilor Externe ca organ
de specialitate al administraţiei publice centrale, să consulte acest organ, în
vederea dezbaterii unei moţiuni simple privind politica externă. Consultarea
este o formă de a cere date şi informaţii.
27. Art. 160 alin. (2) privitor la stabilirea datei şi
a orei până la care pot fi depuse întrebările adresate autorităţilor
administraţiei publice centrale şi alin. (4) care limitează la cel mult două
numărul întrebărilor pe care le poate adresa un senator într-o săptămână,
precum şi art. 161 alin. (1) teza întâi referitor la intervalul de timp în care
pot fi prezentate întrebările orale nu au nici o legătură cu libertatea de
opinie şi nu îngrădesc exerciţiul drepturilor conferite de mandatul de senator.
Aceste reglementări sunt utile şi necesare pentru disciplinarea şi asigurarea
desfăşurării într-un timp rezonabil a activităţii de adresare a întrebărilor şi
de răspuns la acestea, cât şi pentru eliminarea abuzului de drept, în vederea
asigurării timpului necesar activităţii de bază a Senatului, aceea de legiferare.
Raportarea acestei reglementări la sintagma „termen
rezonabil" din art. 21 alin. (3) din
Constituţie este improprie.
28. Art. 166 alin. (5) reglementează posibilitatea ca
preşedintele Senatului să solicite informări Guvernului şi celorlalte organe
ale administraţiei publice, iar alin. (6) stabileşte obligaţia acestora de a
transmite în termen util informaţiile
solicitate, sub sancţiunea răspunderii juridice potrivit legii. Solicitările
sunt formulate în cadrul controlului parlamentar asupra activităţii acestora,
potrivit prerogativelor constituţionale ale Parlamentului, iar obligaţia de a
răspunde este stabilită pentru organe aflate în raporturi constituţionale cu
organul legislativ.
29. Art. 172 nu defineşte şi
nu reglementează imunitatea parlamentară ori efectele acesteia, ci enunţă
principiul constituţional al libertăţii de opinie şi reproduce prevederile art.
72 din Constituţie, referitoare la tragerea la răspundere a parlamentarilor,
iar alin. (2) precizează scopul imunităţii parlamentare.
30. Articolele 174 - 185 au prevăzut, în lipsa legii
organice privind statutul deputaţilor şi senatorilor, conflictul de interese,
incompatibilităţile şi interdicţiile senatorilor, rezultate din dispoziţiile
Constituţiei, iar în cea mai mare parte conţin norme de procedură referitoare
la constatarea şi soluţionarea unor asemenea situaţii. Aceste reglementări
urmează a fi adaptate, în mod corespunzător, potrivit dispoziţiilor art. 56
alin. (1) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
31. Art. 204 şi 205, care dispun cu privire la
dotarea Senatului cu mijloace de transport şi stabilirea modului de utilizare a
acestora, elaborarea unor norme pentru cheltuielile de protocol, folosirea unor
colaboratori externi şi modul de acordare a indemnizaţiilor acestora, cuprind
reglementări ce ţin de organizarea internă a activităţii acestei Camere a
Parlamentului. In mod corect, art. 204 şi 205 precizează că dotările şi
celelalte cheltuieli se fac în limitele sumelor prevăzute în bugetul anual,
deci în legea bugetului de stat, iar indemnizaţiile colaboratorilor se
stabilesc în cadrul limitelor prevăzute de lege.
32. Art. 208 alin. (4), referitor la activitatea
comisiei de mediere cu privire la textele aflate în
divergenţă, face parte din cap. VI „Dispoziţii tranzitorii şi finale", în cadrul căruia art. 206 stabileşte că o asemenea comisie se
constituie pentru soluţionarea divergenţelor existente în cazul proiectelor de
legi sau propuneri legislative adoptate în condiţiile art. 155 alin. (1) din
Constituţie. Textul constituţional, la care se face trimitere, prevede
dezbaterea şi adoptarea potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare a
proiectelor de legi şi propuneri legislative în curs de legiferare la data
intrării în vigoare a legii de revizuire a Constituţiei. Constituţia dispune
deci folosirea procedurii de legiferare prevăzute anterior revizuirii. Art.
208, reglementând concilierea în şedinţa comună a celor două Camere, în mod
necesar, face trimitere la procedura prevăzută de Regulamentul şedinţelor
comune.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul
dispoziţiilor art. 146 lit. c) şi art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie,
precum şi al prevederilor art. 11 alin. (1) lit. A.c), art. 27 şi 28 din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
1. Constată că art. 5 alin. (2), în măsura în care se
referă la numărul membrilor partidelor, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, alianţelor politice sau alianţelor electorale, iar nu
la configuraţia politică rezultată din alegeri, conform art. 64 alin. (5) din
Constituţie, art. 45 alin. (1), în măsura în care atribuie liderului de grup,
iar nu grupului parlamentar, dreptul de a face propuneri privitoare la
înlocuirea unui membru dintr-o comisie parlamentară, art. 67 lit. d), art. 76
alin. (1), art. 76 alin. (6), art. 79 alin. (1) şi (2), art. 189, 190, 191 şi
193 din Regulamentul Senatului sunt neconstituţionale.
2. Constată că, în ceea ce priveşte art. 7 alin. (7),
art. 11, art. 16 alin. (2), art. 22, art. 28 alin. (2), art. 36 alin. (1) lit.
s), art. 37 alin. (1), art. 42 alin. (1) lit. c), art. 46 alin. (3), art. 48 alin. (2), art. 50 alin. (2), art. 51 alin. (1), art. 51 alin. (3),
art. 60 alin. (1), art. 60 alin. (2), art. 61 alin. (1), art. 66 alin. (4),
art. 82 alin. (2), art. 88 alin. (1), art. 89 alin. (4), art. 90 alin. (1) lit.
b), art. 102, art. 104, art. 125 alin. (2), art. 136
alin. (3), art. 136 alin. (5), art. 138 alin. (1), art. 145 alin. (5), art. 146
alin. (1), art. 149, art. 155 alin. (3), art. 160 alin. (2), art. 160 alin.
(4), art. 161 alin. (1) teza întâi, art. 166 alin. (5) şi (6), art. 172 alin.
(2), art. 174-185, art. 174 alin. (2), art. 204 alin. (2), art. 205 şi art. 208
alin. (4) din acelaşi regulament, sesizarea este neîntemeiată.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui Senatului şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 13 aprilie 2006 şi la
aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia
Cojocaru, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Viorel
Şerban Stănoiu, judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent şef,
Gabriela Dragomirescu