Decizia Nr.308 din 05.06.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 562 din 29 iulie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Claudia-Margareta Krupenschi	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Sindicatul Finanţelor Publice „Samfisc“ Satu Mare, în reprezentarea membrului de sindicat Ecaterina Ana Maghiar, în Dosarul nr. 4.651/83/2013 al Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului nr. 881D/2013 al Curţii Constituţionale.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Preşedintele dispune a se face apelul şi în dosarele Curţii Constituţionale nr. 882D/2013 şi nr. 883D/2013, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, ridicată de Sindicatul Finanţelor Publice „Samfisc“ Satu Mare, în reprezentarea membrilor de sindicat Maria Magdolna Guiaş, şi, respectiv, Lucia Lung, în dosarele nr. 4.652/83/2013 şi, respectiv, nr. 4.654/83/2013 ale Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă.4. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.5. Preşedintele Curţii, având în vedere identitatea dintre obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele sus-menţionate, din oficiu, pune în discuţie problema conexării lor. Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare a dosarelor menţionate. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 882D/2013 şi nr. 883D/2013 la Dosarul nr. 881D/2013, care a fost primul înregistrat.6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că îşi menţin valabilitatea Decizia Curţii Constituţionale nr. 260 din 6 mai 2014 şi Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:7. Prin încheierile din 11 decembrie 2013, pronunţate în dosarele nr. 4.651/83/2013, nr. 4.652/83/2013 şi nr. 4.654/83/2013, Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Sindicatul Finanţelor Publice „Samfisc“ Satu Mare, în reprezentarea membrilor de sindicat Ecaterina Ana Maghiar, Maria Magdolna Guiaş şi, respectiv, Lucia Lung, în cauze având ca obiect soluţionarea unor contestaţii formulate împotriva unor decizii de concediere.8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, încălcarea principiului egalităţii cetăţenilor în drepturi, deoarece art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 exclude salariaţii din instituţiile şi autorităţile publice de la beneficiile aplicabile celorlalte categorii de angajaţi, cuprinse la art. 68-73 din aceeaşi lege, referitoare la anumite măsuri de protecţie socială luate cu prilejul concedierilor colective. Aceste măsuri vizează, în principiu, obligaţii ale angajatorul de a-i informa pe salariaţi cu privire la măsura concedierii colective şi de a purta discuţii sau negocieri cu aceştia sau prin intermediul sindicatului cu rolul de a găsi soluţii de natură să evite sau să atenueze consecinţele negative ale concedierii colective (cum ar fi sprijinul pentru recalificare sau reconversie profesională şi compensaţiile ce urmează a fi acordate). Normele de lege criticate vin în contradicţie, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, şi cu prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, deoarece înlătură dreptul persoanelor astfel concediate la măsuri de protecţie socială, iar prin faptul că restricţiile/restrângerile criticate nu sunt justificate sub aspectul necesităţii lor într-o societate democratică şi nici nu sunt proporţionale, dispoziţiile art. 74 alin. (5) din lege încalcă şi prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 53 din Legea fundamentală.9. Tribunalul Satu Mare - Secţia I civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, astfel cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 nu aduc atingere exigenţelor impuse de art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie, astfel cum a constatat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011.12. Se arată, în acest sens, că diferenţa de tratament a salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice în raport cu ceilalţi salariaţi, în sensul că acestora nu le sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Codul muncii cu privire la concedierea colectivă şi garanţiile unei asemenea măsuri, se justifică prin aceea că cele două categorii de salariaţi nu se află în situaţii identice sau comparabile. Astfel, cei angajaţi în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legaţi, în mod esenţial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizaţiile sau soldele - denumite cheltuieli de personal -, de bugetul public naţional, de încasările şi de cheltuielile de la buget, dezechilibrarea acestora putând avea consecinţe în ceea ce priveşte diminuarea cheltuielilor din acest buget. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între angajat şi un angajator. Ca atare, măsurile de concediere colectivă a personalului bugetar se pot lua doar în baza unor reglementări primare speciale, care vor cuprinde măsuri corespunzătoare, de natură să nu discrimineze această categorie de salariaţi faţă de salariaţii din mediul privat.13. Cu privire la posibila încălcare a art. 41 alin. (2) din Constituţie, se arată că reglementarea măsurilor de protecţie socială este de competenţa exclusivă a legiuitorului; în plus, nicio dispoziţie constituţională nu consacră dreptul persoanelor concediate la plăţi compensatorii.14. În final, se mai susţine că nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate faţă de prevederile art. 53 din Constituţie, întrucât textul legal examinat nu pune în discuţie restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale.15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, al căror conţinut este următorul:

– Art. 74 alin. (5): „Prevederile art. 68-73 nu se aplică salariaţilor din instituţiile publice şi autorităţile publice.“18. Dispoziţiile art. 68-73, la care fac trimitere normele legale criticate, fac parte din capitolul V „Încetarea contractului individual de muncă“, secţiunea 5 „Concedierea colectivă. Informarea, consultarea salariaţilor şi procedura concedierilor colective“ şi se referă la garanţii ale salariaţilor aflaţi în situaţia concedierii colective. 19. Dispoziţiile constituţionale apreciate ca fiind încălcate sunt cele ale art. 1 alin. (5) potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 41 alin. (2) privind dreptul salariaţilor la măsuri de protecţie socială şi ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, invocând art. 20 din Constituţie, referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, autorii excepţiei consideră că sunt încălcate şi prevederile art. 2 şi art. 7 din Declaraţia Universală privind Drepturile Omului şi ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, texte referitoare la principiul egalităţii şi interzicerea discriminării. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat, în jurisprudenţa sa, cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii. 21. Sesizată pe calea controlului de constituţionalitate a priori asupra unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, precum şi a legii în ansamblul său, Curtea Constituţională a analizat conformitatea prevederilor legale criticate cu exigenţele principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Prin Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011, Curtea a reţinut că soluţia legislativă criticată „creează, într-adevăr, un tratament juridic diferit pentru salariaţii din instituţiile publice şi autorităţile publice în raport cu ceilalţi salariaţi, în sensul în care acestora nu le sunt aplicabile dispoziţiile codului referitoare la concedierea colectivă şi garanţiile care însoţesc o asemenea măsură“. Analizând însă dacă cele două categorii de salariaţi se află în situaţii identice ori comparabile prin prisma normei legale avute în vedere, Curtea a constatat că angajaţii din sectorul public nu se află în aceeaşi situaţie cu cei din sfera privată pentru a se pretinde egalitatea în drepturi între aceştia. S-a arătat, în acest sens, făcându-se referire şi la jurisprudenţa anterioară a Curţii în materie (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 1.658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011), că elementul ce diferenţiază în mod obiectiv cele două categorii de salariaţi constă în sursa de alimentare a cheltuielilor de personal, care, în cazul angajaţilor publici, se identifică cu bugetul naţional, astfel că este nevoie de o atentă administrare a acestora pentru a nu crea dezechilibre la nivelul bugetului public naţional. Cele reţinute mai sus nu au semnificaţia faptului că nu se vor putea lua măsuri de concediere colectivă la nivelul instituţiilor şi autorităţilor publice şi nici că eventualele măsuri de concediere colectivă pot fi dispuse de către angajatorul public numai în virtutea propriei voinţe şi a propriului act de decizie. Din contră, măsurile de concediere colectivă în privinţa personalului din instituţiile şi autorităţile publice al cărui raport de muncă izvorăşte în temeiul unui contract individual de muncă se vor putea face doar în baza unor reglementări primare speciale, care vor cuprinde măsuri de acompaniere corespunzătoare, de natură să nu discrimineze această categorie de salariaţi faţă de salariaţii din mediul privat. 22. Curtea constată că cele reţinute prin decizia amintită, cu privire la pretinsa nerespectare a principiului egalităţii în drepturi şi a principiului nediscriminării, îşi păstrează valabilitatea şi în această cauză. 23. În plus, în legătură cu justificarea tratamentului diferit de care cele două categorii de angajaţi beneficiază, este de menţionat că, în cazul angajatului din sectorul public, angajatorul este o instituţie sau o autoritate publică, deci nu o întreprindere sau unitate economică. O astfel de instituţie sau autoritate publică este organizată şi funcţionează în baza unui act normativ, iar schema numărului necesar de posturi pentru buna sa funcţionare este prevăzută printr-un ordin al ministrului de resort sau într-un act normativ cu forţă juridică superioară. Măsurile de concediere colectivă sunt dispuse prin acte juridice de aceeaşi natură, fiind o consecinţă a reorganizării administrative conform unui plan de guvernare ce urmăreşte anumite obiective. Aşa fiind, decizia de concediere nu ţine de aprecierea directă şi personală a angajatorului, aşa cum se întâmplă în mediul de afaceri privat, ci aparţine legiuitorului/executivului, în calitatea sa de exponent al puterii legislative sau executive, după caz. 24. Referitor la critica vizând restrângerea neconstituţională a exerciţiului dreptului salariaţilor la măsuri de protecţie socială, Curtea reţine că art. 41 alin. (2) din Constituţie precizează că acest drept priveşte „securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională“, fără a face referire expresă la dreptul de informare şi consultare prealabilă concedierii colective. Este adevărat că enumerarea măsurilor de protecţie socială nu este exhaustivă, legiuitorul constituant utilizând expresia „precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege“, ceea ce înseamnă că revine competenţei exclusive a legiuitorului stabilirea lor, precum şi a condiţiilor în care se acordă aceste măsuri de protecţie, în funcţie de împrejurările concrete şi obiectivele vizate, putând institui, aşa cum s-a arătat mai sus, tratamente juridice diferite pentru persoane aflate în situaţii obiectiv diferite. Sub acest aspect, Curtea remarcă voinţa clară a legiuitorului de a nu exclude total salariaţii din sectorul bugetar de la aplicarea prevederilor dreptului comun în materie - dreptul muncii. Astfel, art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 prevede că doar dispoziţiile art. 68-73 nu se aplică salariaţilor din instituţiile publice şi autorităţile publice, rezultând, per a contrario, că celelalte norme juridice ale legii îi vizează şi pe aceştia. Pe de altă parte, în situaţia unor categorii speciale de salariaţi ai instituţiilor sau autorităţilor publice - cum ar fi funcţionarii publici, al căror statut este reglementat de Legea nr. 188/1999 - legiuitorul a prevăzut, prin lege specială, statutul acestora, incluzând deci drepturi şi obligaţii relative la desfăşurarea raporturilor de serviciu specifice. 25. În privinţa invocării art. 1 alin. (5), a art. 20 şi a art. 53 din Constituţie, Curtea constată că aceste norme nu au incidenţă în planul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, deoarece în cauză nu se poate reţine încălcarea vreunei dispoziţii infraconstituţionale, a exerciţiului vreunui drept sau al unei libertăţi fundamentale şi nici a vreunei reglementări internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului mai favorabile. 26. De altfel, Curtea observă că Legea nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii - actul normativ prin care a fost introdusă reglementarea criticată - face referire, în expunerea de motive ce o însoţeşte, la Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr. 225 din 12 august 1998, care reglementează măsuri de protecţie sporită a lucrătorilor în cazul concedierilor colective. Art. 1 alin. (2) lit. b) din aceasta precizează: „Prezenta directivă nu se aplică în cazul: (...) (b) lucrătorilor din administraţia publică sau din instituţiile de drept public (sau, în statele membre în care acest concept nu este cunoscut, de organisme echivalente).“ Prin urmare, Curtea constată că textul legal criticat transpune în planul legislaţiei interne o normă de drept unional, ca efect al obligaţiei generale a statelor membre de armonizare a cadrului normativ naţional cu cel al Uniunii Europene. Desigur, această prevedere nu exclude adoptarea de către legiuitorul naţional a unor măsuri speciale care să vizeze în mod distinct categoria salariaţilor din sectorul public, aspect la care s-a făcut anterior referire. 27. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Sindicatul Finanţelor Publice „Samfisc“ Satu Mare, în reprezentarea membrilor de sindicat Ecaterina Ana Maghiar, Maria Magdolna Guiaş şi, respectiv, Lucia Lung, în dosarele nr. 4.651/83/2013, nr. 4.652/83/2013 şi nr. 4.654/83/2013 ale Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă şi constată că dispoziţiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 5 iunie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Claudia-Margareta Krupenschi