DECIZIE   Nr. 3 din 19 ianuarie 2009

privind stabilirea pedepsei ce determina calculul termenului de reabilitare judecatoreasca în cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic ca urmare a revocarii suspendarii conditionate sau prin cumul juridic în cazul concursului de infractiuni.

ACT EMIS DE: INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 393 din 10 iunie 2009

Dosar nr. 31/2008

Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit la data de 10 noiembrie 2008 pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind stabilirea pedepsei ce determina calculul termenului de reabilitare judecatoreasca în cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic ca urmare a revocarii suspendarii conditionate sau prin cumul juridic în cazul concursului de infractiuni.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Gabriela Scutea, adjunct al procurorului general.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii şi a pus concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul că la stabilirea termenului de reabilitare judecătorească se va lua în calcul exclusiv pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Fiind nevoie de timp mai îndelungat în vederea deliberării, s-a amânat pronunţarea pentru astăzi, 19 ianuarie 2009.

SECŢIILE UNITE,

deliberând   asupra   recursului   în   interesul   legii,   constată următoarele:

In practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar în legătură cu stabilirea pedepsei ce determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în ipoteza pedepselor rezultante, obţinute prin cumul aritmetic ca urmare a revocării suspendării condiţionate sau prin cumul juridic în cazul concursului de infracţiuni.

Astfel, unele instanţe au reţinut că termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport cu pedeapsa cea mai grea ce intră în compunerea pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că pedeapsa finală stabilită prin cumul juridic sau aritmetic va determina calculul termenului de reabilitare judecătorească.

Examinându-se fiecare dintre aceste ipoteze, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele:

Reabilitarea constituie mijlocul legal prin care se înlătură pentru viitor toate incapacităţile şi interdicţiile ce decurg dintr-o hotărâre de condamnare şi asigură reintegrarea socială completă a unui condamnat, prin repunerea lui în situaţia anterioară condamnării.

Aşadar, reabilitarea este o cauză extinctivă, indivizibilă, care operează in personam şi a cărei reglementare este prevăzută în Codul penal (art. 133-138).

Reabilitarea, după condiţiile şi modul în care poate fi obţinută, cunoaşte două forme, şi anume reabilitarea de drept, care se obţine ope lege atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de aceasta privind gravitatea condamnării şi la intervalul de timp ce trebuie să treacă de la data executării pedepsei până la data obţinerii reabilitării, şi, respectiv, reabilitarea judecătorească, care se obţine prin hotărâre judecătorească, atunci când instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea reabilitării, iar condamnatul a făcut dovada că s-a îndreptat.

Un efect al reabilitării sau al îndeplinirii termenului de reabilitare priveşte condamnarea care nu mai este avută în vedere la stabilirea stării de recidivă (art. 38 ultimul alineat din Codul penal), aşa încât aceasta nu mai reprezintă un impediment pentru aplicarea unor modalităţi neprivative de libertate.

Astfel, condiţia negativă impusă de lege pentru înlăturarea stării de recidivă prin reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare trebuie examinată, în raport cu momentul săvârşirii celei de-a doua infracţiuni.

Prin jurisprudenţa instanţei supreme s-a stabilit că, în cazul mai multor condamnări succesive, condamnatul nu poate fi reabilitat decât pe cale judecătorească pentru toate condamnările, iar termenul de reabilitare la care se referă art. 38 alin. 2 din Codul penal se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea şi începe să curgă de la data executării ultimei pedepse, chiar dacă, privită izolat, pentru aceasta ar fi îndeplinite condiţiile reabilitării de drept.

Aşadar, reabilitarea, înlăturând toate consecinţele ce decurg din condamnare, trebuie examinată în strânsă legătură cu pedeapsa, ce reprezintă o categorie importantă a dreptului penal substanţial.

Pedeapsa este sancţiunea de drept penal ce constă într-o măsură de constrângere şi reeducare prevăzută de lege pentru săvârşirea unei anumite infracţiuni şi este aplicată de instanţa de judecată infractorului, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Din varietatea de pedepse cunoscute se disting şi pedepsele principale, în sensul că pentru fiecare infracţiune este prevăzută de lege o pedeapsă principală, ce poate fi singură aplicată de instanţă.

Caracterul unic, individual şi de sine stătător al fiecărei pedepse principale pronunţate pentru fiecare infracţiune în parte nu poate fi înlăturat de o cauză exterioară şi aleatorie acestuia.

Cumulul juridic sau aritmetic a cel puţin două pedepse principale are drept consecinţă stabilirea unei noi pedepse, rezultante sau finale, în condiţiile incidenţei prevederilor referitoare la concursul de infracţiuni ori revocării suspendării.

Sistemul nostru de drept penal material consacră pentru infracţiunile concurente principiul cumulului juridic, ce presupune că la pedeapsa cea mai grea se poate adăuga un spor (art. 34 din Codul penal).

Sporul alăturat pedepsei de bază pronunţate pentru infracţiunea cea mai gravă nu are funcţia sau capacitatea juridică de a converti pedepsele aplicate pentru fiecare infracţiune într-o altă pedeapsă mai mare, pedepsele iniţiale rămânând neschimbate ca natură şi întindere.

Posibilitatea avută de instanţă în aplicarea sporului şi a determinării întinderii acestuia sunt condiţionate tocmai de natura pedepsei celei mai grele ce a fost pronunţată, ca prim pas, pentru cea mai gravă dintre infracţiunile ce alcătuiesc concursul.

Astfel, sporul de pedeapsă trebuie privit ca o compensare a absorbţiei şi neexecutării succesive de către condamnat şi a pedepsei sau a pedepselor mai puţin grave ca întindere sau natură.

In consecinţă, pedeapsa rezultantă obţinută prin adiţionarea sporului nu constituie o pedeapsă pronunţată pentru o singură infracţiune, ci o sancţiune penală, finală a tuturor infracţiunilor, reprezentând echivalentul pericolului social concret pe care îl constituie inculpatul sau condamnatul în raport cu toate faptele penale comise.

In Decizia de îndrumare a fostului Tribunal Suprem nr. 5 din 27 martie 1961, referitoare la unele probleme privind contopirea pedepselor, s-a reţinut că „Sporul de pedeapsă se aplică atunci când se constată de către instanţă că cea mai gravă dintre pedepsele pronunţate nu este suficientă pentru reeducarea infractorului, ţinându-se seama, bineînţeles, şi de pericolul social pe care-l prezintă însăşi pluralitatea infracţiunilor săvârşite, precum şi de cuantumul pedepselor ce urmează a fi absorbite", aşa încât sporul de pedeapsă nu poate avea o existenţă proprie şi nici o executare independentă de pedepsele de bază.

Lipsa existenţei proprii a sporului de pedeapsă este evidenţiată şi de dispoziţiile alin. (1) ale art. 14 din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii, potrivit cărora, în situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii nu îl constituie pedeapsa rezultantă, ci pedepsele aplicate pentru fiecare infracţiune.

Mai mult, în alin. 2 al aceluiaşi articol se prevede că pedeapsa rezultantă va fi descontopită, pentru a face incidente dispoziţiile de graţiere, iar sporul de pedeapsă va fi înlăturat, în ipoteza în care a rămas o singură pedeapsă negraţiată.

De asemenea, în ipoteza revocării suspendării condiţionate (art. 83 din Codul penal), chiar în conţinutul normei se prevede că pedepsele ce compun cumul aritmetic rămân distincte şi se execută separat şi succesiv, aşa încât întinderea termenului de reabilitare se determină în raport cu durata celei mai grele dintre pedepse, iar nu de rezultatul însumării lor.

Calculul corect al termenelor de reabilitare presupune stabilirea corectă a datei de la care acestea încep să curgă, precum şi a datei până la care termenele respective trebuie să fie împlinite.

Potrivit art. 134 alin. 1 din Codul penal, termenul reabilitării de drept se compune dintr-o durată fixă de 3 ani.

Termenul de reabilitare judecătorească se compune dintr-o durată fixă, stabilită în funcţie de întinderea „condamnării la pedeapsă" şi grupate în cele patru categorii prevăzute în textul de lege, la care se adaugă o durată variabilă, ce este egală cu jumătate din durata pedepsei pronunţate (art. 135 alin. 1 din Codul penal).

Termenul de reabilitare se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale (chiar stabilită prin cumul) sau de la data când aceasta s-a prescris (art. 136 alin. 1 din Codul penal).

Existenţa cumulului pedepselor nu înlătură individualitatea fiecărei condamnări, iar termenele de reabilitare alcătuite dintr-o durată fixă şi o durată variabilă, egală unei fracţiuni din cuantumul pedepsei, au fost în aşa fel reglementate încât să asigure o individualizare a acestora, în raport cu fiecare condamnare în parte.

In această situaţie, deşi termenul de reabilitare va curge de la data executării pedepsei rezultante, calculul acestuia se va raporta exclusiv la pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Aceeaşi regulă privind calculul termenului de reabilitare se aplică şi atunci când pedepsei rezultante i s-a aplică un spor, în sensul că termenul de reabilitare se va raporta exclusiv la pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante, fără a avea în vedere faptul că acesteia i-a fost aplicat şi un spor, alcătuind astfel o pedeapsă finală.

Dacă s-ar proceda contrar regulii mai sus arătate şi anume calculul termenelor de reabilitare să se raporteze la pedeapsa rezultantă, ar duce la un dublu efect juridic sancţionator, prin aceea că ar determina atât momentul până la care pedeapsa va fi executată (întinderea ei), cât şi durata, evident excesivă, mai mare a termenului de reabilitare.

In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 4142 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, Curtea urmează a admite recursul în interesul legii şi a decide în sensul că termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

PENTRU  ACESTE   MOTIVE

In numele legii

DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Stabilesc că termenul de reabilitare judecătorească se socoteşte în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componenţa pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic.

Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2009.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Prim-magistrat-asistent,

Adriana Daniela White