Decizia Nr.298 din 27.03.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 alin. 1, art. 34 alin. 2, art. 500 alin. 2, art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă şi art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Ana Sorohan în Dosarul nr. 7.655/314/2009 al Tribunalului Suceava - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.259D/2011.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 13 septembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 7.655/314/2009, Tribunalul Suceava - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 1, art. 34 alin. 2, art. 500 alin. 2, art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă şi art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Ana Sorohan cu prilejul soluţionării recursului formulat împotriva unei sentinţe civile prin care s-a respins o contestaţie în anulare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia consideră, în esenţă, că, în cazul în care cererea de recuzare a unui judecător poate fi soluţionată de către alţi judecători din cadrul aceleiaşi instanţe şi al aceluiaşi complet de judecată, se încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil. Mai arată că, în condiţiile în care cererea de recuzare este formulată în faza procesuală a recursului, partea interesată este lipsită de calea de atac împotriva unei astfel de încheieri, în acest mod fiind încălcat dreptul la un proces echitabil. Autorul consideră că prevederile art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă sunt discriminatorii şi în raport cu dispoziţiile alin. 3 al aceluiaşi articol, care prevăd că atunci când „instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă“.Totodată, mai arată că executorul judecătoresc poate cere părerea unui expert doar în cazul în care preţul imobilului nu este cunoscut, iar părţile nu se înţeleg. Executorul judecătoresc nu este o instanţă de judecată, ca să modifice preţul imobilului stabilit printr-o hotărâre judecătorească, iar potrivit art. 53 alin. (5) din Legea nr. 188/2000, executorul judecătoresc este obligat să se conformeze hotărârii judecătoreşti rămase irevocabilă. Autorul mai consideră că, în baza actului de adjudecare, debitorul nu poate fi evacuat din imobil. Chiar dacă actul de adjudecare are valoare de titlu executoriu, în temeiul lui nu se poate proceda la evacuarea debitorului din imobilul vândut la licitaţie publică, întocmai cum o asemenea evacuare nu este posibilă nici în temeiul altui titlu de proprietate, precum un contract de vânzare-cumpărare, în acest scop fiind necesară promovarea unei acţiuni în justiţie de către adjudecatar în calitate de nou proprietar. Nu există niciun motiv pentru a i se crea adjudecatarului un regim de favoare faţă de cel rezervat cumpărătorului obişnuit cu privire la exercitarea folosinţei asupra imobilului dobândit.În fine, cu privire la neconstituţionalitatea art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, autorul arată că, prin sintagma „încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul“, se încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece, în condiţiile în care excepţia de nelegalitate este formulată în faza procesuală a recursului, partea interesată este lipsită de calea de atac împotriva unei astfel de încheieri.Tribunalul Suceava - Secţia civilă, cu privire la critica art. 30 alin. 1 din Codul de procedură civilă, consideră că acestea nu sunt de natură să încalce dreptul la un proces echitabil, deoarece judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, iar prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a acestei cereri.Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanţa arată că aceasta nu poate fi reţinută, întrucât dispoziţiile legale criticate reglementează o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului liber la justiţie. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea şi de cele prin care se încuviinţează recuzarea, care nu sunt supuse niciunei căi de atac. Instanţa mai arată că prin dispoziţiile legale criticate legiuitorul nu a instituit un regim discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite.Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 500 alin. 2 din Codul de procedură civilă, instanţa arată că împotriva oricărui act de executare silită se poate face contestaţie la executare de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, potrivit art. 399 din Codul de procedură civilă, astfel încât prevederile legale criticate nu aduc atingere dreptului de proprietate.Instanţa consideră neîntemeiată şi critica de neconstituţionalitate a art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă, aceste prevederi legale nu numai că nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, le dau expresie într-o manieră specifică, dar indubitabilă, executarea silită a unei obligaţii de plată rezultate dintr-un titlu executoriu emis conform legii asigurând realizarea drepturilor legale ale creditorilor.Referitor la neconstituţionalitatea art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, instanţa apreciază că excepţia de nelegalitate vizează doar actele administrative unilaterale cu caracter individual şi are semnificaţia excluderii actelor administrative cu caracter normativ de la controlul de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, acest control realizându-se pe calea acţiunii directe separate şi nu a incidentului principal al ridicării excepţiei de nelegalitate. Textul de lege criticat nu instituie privilegii sau discriminări, fiind în mod egal aplicabil tuturor persoanelor care înţeleg să se prevaleze de prevederile acestuia.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Avocatul Poporului menţionează că îşi menţine punctul de vedere anterior exprimat, astfel cum acesta a fost reţinut în deciziile Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 martie 2008, nr. 364 din 20 martie 2008, nr. 588 din 20 mai 2008, nr. 672 din 30 aprilie 2009, nr. 971 din 25 iunie 2009, nr. 1.026 din 9 iulie 2009, nr. 119 din 9 februarie 2010 şi nr. 992 din 14 iulie 2011.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 30 alin. 1, art. 34 alin. 2, art. 500 alin. 2 şi art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă şi art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, texte de lege care au următorul cuprins:– Art. 30 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „Recuzarea judecătorului se hotărăşte de instanţa respectivă, în alcătuirea căreia nu poate să intre cel recuzat.“;

– Art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă: „Încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul.“;

– Art. 500 alin. 2 din Codul de procedură civilă: „Executorul va stabili de îndată preţul imobilului, iar în cazul în care consideră necesar va cere părerea unui expert. Dispoziţiile art. 411 alin. 3 sunt aplicabile.“;

– Art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă: „După plata integrală a preţului sau a avansului prevăzut la art. 515 şi după expirarea termenului de 15 zile prevăzut la art. 401 alin. 1 lit. a), executorul, pe baza procesului-verbal de licitaţie, va întocmi actul de adjudecare, care va cuprinde următoarele menţiuni:[...] 8. menţiunea că actul de adjudecare este titlu de proprietate şi că poate fi înscris în cartea funciară, precum şi a faptului că, pentru adjudecatar, constituie titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesiunea acestuia din urmă, sau împotriva oricărei persoane care are în posesiune ori deţine în fapt, fără niciun titlu, imobilul adjudecat;“; – Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza, încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia sa ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze.“Alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 554/2004 a fost modificat prin art. VII din Legea nr. 202/2010 şi are următorul cuprins:(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanţa de contencios administrativ competentă şi suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze şi nici atunci când excepţia de nelegalitate a fost invocată în cauze penale. Se constată că, în urma modificării survenite, soluţia legislativă criticată de autorul excepţiei se păstrează, prin urmare Curtea se va pronunţa asupra textului de lege în noua redactare. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie ale art. 1 alin. (4) privind separaţia puterilor în stat, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 126 alin. (1) privind înfăptuirea justiţiei, art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 privind protecţia proprietăţii private din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi art. 1 privind interzicerea generală a discriminării din Protocolul nr. 12 la Convenţie. Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi dispoziţiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale invocate, Curtea constată următoarele: I. Asupra criticii de neconstituţionalitate a art. 30 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitoare la dreptul la un proces echitabil, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 121 din 19 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 16 aprilie 2008, respingând excepţia de neconstituţionalitate. Cu acel prilej Curtea a reţinut, în esenţă, că regulile de procedură instituite prin textul de lege criticat se justifică prin intenţia legiuitorului de a împiedica tergiversarea nejustificată a înfăptuirii actului de justiţie, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părţilor la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, ţinându-se seama şi de interesele legitime ale celorlalte părţi, nu numai de cele ale părţii care a formulat cererea de recuzare. Curtea a mai reţinut că relaţiile de colegialitate dintre judecătorii aceleiaşi instanţe sau chiar din cadrul aceleiaşi secţii nu justifică suspiciunea privind imparţialitatea judecătorilor care urmează să soluţioneze cererea de recuzare îndreptată împotriva unui alt judecător şi, cu atât mai puţin, nerespectarea regulilor şi garanţiilor procedurale care asigură desfăşurarea unui proces echitabil. De asemenea, Curtea a mai reţinut în jurisprudenţa sa că cererea de recuzare nu vizează fondul cauzei şi nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii. Prin această reglementare legiuitorul a avut în vedere instituirea unei proceduri simple şi operative de soluţionare a cererii de recuzare, iar încheierea prin care aceasta s-a respins se poate ataca odată cu fondul, instanţa superioară urmând a reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă, atunci când constată că cererea de recuzare a fost pe nedrept respinsă. În acest sens este şi Decizia nr. 382 din 4 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 12 iunie 2006. II. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 34 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea reţine că recuzarea nu constituie o acţiune de sine stătătoare, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfăşurării normale a judecăţii, iar nu împiedicarea accesului la justiţie, şi că tocmai în considerarea acestui principiu constituţional, consacrat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, legiuitorul a prevăzut posibilitatea atacării numai odată cu fondul a încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare, spre deosebire de încheierile prin care se încuviinţează sau se respinge abţinerea, ca şi aceea prin care se încuviinţează recuzarea, care nu sunt supuse niciunei căi de atac. În ceea ce priveşte invocarea faptului că prevederile alin. 2 sunt discriminatorii în raport cu alin. 3 al aceluiaşi art. 34, se reţine că nu intră în atribuţiile Curţii Constituţionale compararea unei prevederi legale în raport cu altă prevedere legală din cadrul aceluiaşi act normativ sau din acte normative distincte, ci verificarea conformităţii legilor cu dispoziţiile Constituţiei. III. Potrivit susţinerilor orale ale apărătorului autorului excepţiei, consemnate în încheierea de sesizare, art. 500 alin. 2 din Codul de procedură civilă contravine art. 1 alin. (4), art. 21, art. 44 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Primul Protocol la Convenţie. Se constată că în realitate aspectele relevate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate în notele scrise depuse la dosar nu se constituie într-o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci reprezintă chestiuni care ţin de modul de interpretare şi aplicare a legii. IV. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă, cuprins în capitolul Codului de procedură civilă referitor la urmărirea silită asupra bunurilor imobile, Curtea reţine că, după finalizarea adjudecării, executorul judecătoresc este obligat să întocmească actul de adjudecare prin care se realizează transferul dreptului de proprietate sau al unui alt drept real ce a făcut obiectul urmăririi silite asupra imobilului în favoarea adjudecatarului. Aşa fiind, acest act constituie titlu de proprietate şi titlu executoriu împotriva debitorului, dacă imobilul se află în posesia acestuia din urmă. În acest sens este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 56 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 11 martie 2003. Raportarea la art. 44 din Constituţie, referitor la garantarea dreptului de proprietate privată, nu este întemeiată, întrucât prin executarea silită a unei obligaţii de plată rezultate dintr-un titlu executoriu emis conform legii se asigură realizarea drepturilor legale ale creditorului. Departe de a constitui o atingere a dreptului subiectiv în sine, asemenea reglementări creează condiţiile indispensabile valorificării acestuia. În consecinţă, art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă nu numai că nu contravine prevederilor constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, le dă expresie într-o manieră specifică, dar indubitabilă. V. Referitor la art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea constată că acesta reglementează posibilitatea contestării legalităţii unui act administrativ unilateral cu caracter individual pe calea excepţiei de nelegalitate, care poate fi ridicată oricând în cadrul unui proces, din oficiu sau la cererea părţii interesate. Analizând pretinsa încălcare a dreptului de acces liber la justiţie, Curtea observă că împrejurarea că excepţia de nelegalitate vizează, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, doar actele administrative unilaterale cu caracter individual nu are semnificaţia excluderii actelor administrative unilaterale cu caracter normativ de la controlul de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ, acest control realizânduse pe calea acţiunii directe, separate, şi nu a incidentului procedural al ridicării excepţiei de nelegalitate. Curtea a reţinut că din cuprinsul dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 rezultă că obiectul acţiunii judiciare în materia contenciosului administrativ îl constituie „actul administrativ unilateral“ al unei autorităţi publice, fără nicio distincţie cu privire la caracterul individual ori normativ al acestuia. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 342 din 17 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 276 din 28 aprilie 2009, ori Decizia nr. 944 din 25 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 646 din 1 octombrie 2009. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 500 alin. 2 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ana Sorohan în Dosarul nr. 7.655/314/2009 al Tribunalului Suceava - Secţia civilă. 2. Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. 1, art. 34 alin. 2, art. 516 pct. 8 din Codul de procedură civilă şi ale art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de acelaşi autor în aceeaşi cauză a aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 martie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, Augustin Zegrean Magistrat-asistent, Andreea Costin