1. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5 mai 2016, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 10 mai 2016, respectiv 11 mai 2016.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:2. Prin Încheierea din 9 septembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 9.551/233/2015, Judecătoria Galaţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, excepţie ridicată de reprezentantul Ministerului Public, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.3. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile de lege criticate vin în contradicţie cu prevederile art. 44 din Constituţie, deoarece permit desfăşurarea vânătorii pe fonduri private fără consimţământul proprietarului terenului. Astfel, prin simpla emitere a autorizaţiei de vânătoare, se înlătură obligaţia de a avea consimţământul proprietarului, instituindu-se, în detrimentul acestuia, un drept de servitute legal asupra terenurilor. 4. Judecătoria Galaţi apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, stabilirea conţinutului şi a limitelor dreptului de proprietate constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, unele îngrădiri în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, ca în cazul de faţă, în care nu este necesar consimţământul proprietarilor pentru practicarea vânătorii pe terenurile lor, sunt compensate legal prin recunoaşterea de legiuitor a altor avantaje de natură patrimonială. Astfel, potrivit art. 15 din Legea nr. 407/2006, în cazul fondurilor cinegetice pentru care s-au încheiat contracte de gestionare a faunei de interes cinegetic, gestionarul asigură plata a 81% din tariful de gestionare, proprietarilor terenurilor. În continuare se apreciază că, deşi lipsa consimţământului proprietarilor pentru practicarea vânătorii nu încalcă normele constituţionale, s-ar impune totuşi reglementarea unei modalităţi prin care aceştia să fie anunţaţi că se desfăşoară o activitate de vânătoare pe terenul proprietatea lor, ca o garanţie în plus faţă de cele stabilite prin Ordinul nr. 353/2008 al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale, pentru ca viaţa sau integritatea corporală a acestora să nu fie primejduite.5. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.6. Guvernul apreciază că, în analiza eventualei ingerinţe în exercitarea dreptului de proprietate al persoanelor, un criteriu deosebit de important îl reprezintă proporţionalitatea măsurilor propuse faţă de ingerinţa asupra dreptului de proprietate. Apreciază că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a se asigura că ingerinţa nu merge „mai departe decât este necesar pentru a îndeplini obiectivul legitim urmărit" trebuie analizat un anumit număr de factori, care vizează în principal următoarele aspecte: ingerinţa trebuie să fie strict necesară, să fie proporţională, să fie protejată de garanţii adecvate şi suficiente, efectul ingerinţei nu poate să ducă la suprimarea unui drept legal, necesitatea socială nu poate fi „abordată în mod satisfăcător într-un fel mai puţin restrictiv". Având în vedere art. 3 din Legea nr. 407/2006, apreciază că măsura criticată are un scop legitim. În continuare, se susţine că, pentru a determina dacă măsura criticată respectă justul echilibru necesar şi, în special, dacă nu obligă reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională.7. Din această perspectivă, luând în considerare şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, Guvernul observă că potrivit art. 15 alin. (1) lit. a) coroborat cu alin. (4) din Legea nr. 407/2006, proprietarul terenului afectat de fondul cinegetic pentru care s-au încheiat contracte de gestionare a faunei de interes cinegetic, primeşte din partea gestionarului fondului cinegetic o cotă de 81% din tariful de gestionare a fondului cinegetic. Prin urmare, în privinţa caracterului adecvat al măsurii, constată că aceasta este adaptată şi este capabilă, în abstract, să îndeplinească exigenţele scopului urmărit, respectiv vânătoarea se va face doar în baza unei autorizaţii de vânătoare şi doar cu plata unei sume ce ar putea fi interpretată ca echivalent pentru despăgubiri în cazul limitării dreptului de proprietate. În schimb, dacă suma primită de către proprietarul terenului afectat de un fond cinegetic, astfel cum este calculată potrivit anexei nr. 3 la Legea nr. 407/2006, nu este proporţională cu pagubele aduse terenului proprietarului prin exercitarea vânătorii, în lipsa unor alte norme de stabilire a despăgubirilor [de maniera celor prevăzute, de exemplu, prin art. 12 alin. (10) din Legea energiei electrice şi gazelor naturale nr. 123/2012], apreciază că măsura criticată nu răspunde testului de proporţionalitate impus de art. 53 din Constituţie, ceea ce se traduce prin încălcarea dreptului de proprietate al proprietarului terenului afectat de fondul cinegetic, acesta trebuind să suporte o diminuare disproporţionată a patrimoniului său (egală cu diferenţa dintre paguba suferită şi cota primită de 80% din tariful de gestionare).8. Pentru considerentele expuse mai sus, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 este întemeiată în măsura în care suma primită de către proprietarul terenului afectat de un fond cinegetic nu este proporţională cu pagubele aduse terenului proprietarului.9. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Arată că, în prezent, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 407/2006 nu mai prevăd obligativitatea existenţei consimţământului proprietarului, ci stabileşte că nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără a avea asupra sa autorizaţia de vânătoare. Aşadar, legiuitorul a eliminat contradicţia existentă între prevederea anterioară care dispunea că nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără consimţământul proprietarului, cu obligaţia cuprinsă în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, introdusă în anul 2010.10. Referitor la obligaţia impusă proprietarilor de terenuri care fac parte din fondul cinegetic de a suporta desfăşurarea activităţilor de vânătoare pe proprietatea lor, menţionează că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat prin Decizia nr. 345/2003 şi Decizia nr. 1.055/2010. Arată că obligaţia proprietarilor de a permite desfăşurarea acţiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le deţin sau aparţin, fără a mai fi necesar consimţământul acestora, a fost fundamentată de către Curtea Constituţională pe dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. e) din Constituţie, conform cărora statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic. De altfel, caracterul de bun public al vânatului justifică îngrădirea proprietăţii private în vederea permiterii exploatării unei resurse naturale de interes naţional şi internaţional.11. Cu toate acestea, apreciază că, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, normele criticate sunt în neconcordanţă cu exigenţele impuse de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în materia dreptului de proprietate. Făcând referire la Cauza Chassagnou şi alţii contra Franţei, 1999, arată că cele constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului au venit în contextul în care sistemul francez era lipsit de un sistem viabil care să ofere proprietarilor terenurilor mici din fondul cinegetic, care erau obligaţi să-şi transfere drepturile de vânătoare, o compensaţie echitabilă pentru pierderea dreptului de utilizare. Ca atare, legea franceză nu prevedea nicio măsură de compensare pentru proprietarii de terenuri care se opuneau vânătorii şi care, prin definiţie, nu doreau să obţină vreun avantaj sau profit de pe urma unui drept de vânătoare pe care refuzau să şi-l exercite.12. În continuare, arată că în Cauza Schneider contra Luxembourg, 2007, în care reclamantul era proprietarul unui teren mic situat în Luxemburg, s-a remarcat că, spre deosebire de Loi Verdeille, legea din Luxemburg prevedea compensaţii financiare pentru proprietarul terenului, ca şi în legislaţia românească [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 407/2006]. Totuşi, acest fapt nu a fost considerat a fi decisiv, deoarece convingerile etice ale unei persoane care se opune vânătorii nu ar putea fi în mod rezonabil compensate de o sumă de bani plătită anual pentru pierderea dreptului de utilizare a proprietăţii. Totodată, se arată că în Cauza Herrmann contra Germaniei, 2012, instanţa europeană „nu a putut decât să reafirme principiile enunţate în hotărârile Chassagnou şi Schneider, în special faptul că obligarea unui proprietar de teren care se opune vânătorii din motive etice să tolereze vânătoarea pe proprietatea lui este de natură să perturbe echilibrul just între protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele interesului general şi să impună persoanei în cauză o sarcină disproporţionată incompatibilă cu articolul 1 din Protocolul nr. 1".13. Având în vedere cele expuse, Avocatul Poporului apreciază că, ceea ce trebuie analizat şi supus controlului de constituţionalitate este tocmai lipsa consimţământului proprietarului terenului pe care s-ar desfăşura activităţi de vânătoare, cu atât mai mult cu cât acţiunile ar fi în contradicţie cu convingerile sale. Din această perspectivă, apreciază că obligaţia proprietarilor terenurilor incluse în fondurile de vânătoare de a permite desfăşurarea activităţilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le aparţin fără posibilitatea de a-şi exprima consimţământul poate reprezenta, în fapt, o sarcină ce grevează dreptul de proprietate privată [dacă se are în vedere art. 44 alin. (7) din Constituţie], însă aceasta apare ca fiind prea împovărătoare.14. În continuare, menţionează Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, în care instanţa de contencios constituţional a statuat că „legiuitorul a inserat chiar în textul criticat pentru neconstituţionalitate prevederea referitoare la consimţământul solicitantului privind preluarea în patrimoniul operatorului licenţiat a obiectivelor/conductelor. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul a dat expresie imperativului de satisfacere a interesului general şi apărare a drepturilor fundamentale ale individului". Apreciază că, per a contrario, lipsa din prevederea legală a consimţământului proprietarului poate fi asociată cu nerespectarea drepturilor fundamentale ale individului, intereselor personale, în speţă a dreptului de proprietate privată şi a libertăţii de conştiinţă. Pe de altă parte, Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul respectării obligatorii a legilor.15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate constituie dispoziţiile art. 4 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 22 noiembrie 2006, cu următorul conţinut: „(1) Nimeni nu are dreptul de a vâna pe terenul proprietatea altuia fără a avea asupra sa autorizaţia de vânătoare.(2) Deţinătorii cu orice titlu ai terenurilor incluse în fondurile de vânătoare au obligaţia de a permite desfăşurarea acţiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le deţin sau aparţin, în condiţiile alin. (1)." 18. În opinia autorului excepţiei textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată. 19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Decizia nr. 1.055 din 16 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 11 noiembrie 2010, a reţinut că, din analiza dispoziţiilor Legii nr. 407/2006, rezultă că fondul cinegetic este reprezentat de unitatea de gospodărire cinegetică constituită din fauna de interes cinegetic şi suprafaţa de teren, indiferent de categoria acestuia, indiferent de proprietar şi astfel delimitată încât să asigure o stabilitate cât mai mare faunei de interes cinegetic în interiorul său. Excepţie fac suprafeţele din intravilan, precum şi zona strict protejată şi zona-tampon din cuprinsul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării". Fauna de interes cinegetic, ce se constituie din totalitatea exemplarelor din populaţiile speciilor de faună sălbatică prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 la legea precitată, existente pe teritoriul României, reprezintă resursă naturală regenerabilă, bun public de interes naţional şi internaţional. Aşa fiind, Curtea a reţinut că fauna de interes cinegetic reprezintă un element diferit de suprafeţele de teren pe care se poate regăsi, cele două elemente fiind interdependente şi numai împreună formând un fond cinegetic. De asemenea, Curtea a constatat că suprafaţa de teren ce intră în componenţa unui fond cinegetic rămâne în proprietatea persoanei fizice sau juridice care a deţinut-o până în momentul constituirii acestuia. 20. Totodată, Curtea constată că, prin Decizia nr. 345 din 18 septembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 746 din 24 octombrie 2003, a statuat că obligaţia proprietarilor terenurilor incluse în fondurile cinegetice de a permite desfăşurarea acţiunilor de vânătoare autorizate pe terenurile ce le deţin sau aparţin instituie, în realitate, o sarcină care grevează terenurile pe care se arondează fonduri cinegetice şi care constă în obligaţia deţinătorilor cu orice titlu ai acestor terenuri de a permite exercitarea vânătorii, fără a se încălca prevederile art. 44 din Legea fundamentală. Chiar dacă în acest mod titularul dreptului de proprietate suferă o îngrădire în exercitarea atributelor dreptului său, având în vedere că, pe această cale, se asigură valorificarea fondului cinegetic - bun public de interes naţional şi, totodată, resursă naturală regenerabilă de interes internaţional -, şi întrucât, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, stabilirea conţinutului şi a limitelor dreptului de proprietate constituie atributul exclusiv al legiuitorului, reglementarea legală în sine nu relevă nicio contradicţie cu textele constituţionale de referinţă. 21. Totodată, Curtea constată că, potrivit art. 15 alin. (1) lit. a) din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, proprietarilor terenurilor li se cuvine 81% din tariful de gestionare a fondurilor cinegetice pentru care s-au încheiat contracte de gestionare a faunei de interes cinegetic. 22. Referitor la necesitatea încunoştinţării prealabile a proprietarilor de terenuri cu privire la perioadele de desfăşurare a vânătorii, Curtea, prin Decizia nr. 345 din 18 septembrie 2003, precitată, a constatat că anexa la lege stabileşte fauna sălbatică de interes vânătoresc la care vânarea este permisă, perioadele de vânare, precum şi cuantumul despăgubirilor în cazul nerespectării acestora. Aşa fiind, persoanele interesate, proprietare ale terenurilor pe care s-au arondat fonduri de vânătoare pot lua la cunoştinţă, în funcţie de specia de vânat care se găseşte pe respectivul fond, de intervalul de timp în care va avea loc activitatea de vânătoare. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 9.551/233/2015 al Judecătoriei Galaţi şi constată că dispoziţiile art. 4 din Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Galaţi şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 11 mai 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu