Decizia Nr.24 din 06.10.2014

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală prin Încheierea din data de 22 iulie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 23.234/3/2014, prin care, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea căii de atac a contestaţiei formulate în temeiul art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, conform art. 213 din Codul de procedură penală.Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27⁴ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie.La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Albu, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Irina Kuglay, consilier al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse puncte de vedere din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii.De asemenea, au fost depuse şi punctul de vedere primit de la specialiştii catedrei de drept penal din cadrul Universităţii de Vest Timişoara asupra chestiunii ce formează obiectul întrebării preliminare, precum şi raportul întocmit de judecătorul-raportor, domnul judecător Foitoş Marius Dan, prin care s-a propus, în principal, respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul 23.234/3/2014, iar, dacă se va aprecia că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a exprimat opinia că legislaţia procesuală anterioară nu prevedea o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul respingea, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive, aspect care a fost, de altfel, confirmat de către Curtea Europeană ca respectând exigenţele Convenţiei, precum şi scopurile declarate avute în vedere în momentul adoptării modificărilor legislative, considerându-se că legiuitorul român nu a dorit introducerea unei căi de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii, în temeiul art. 213 din Codul de procedură penală, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar.Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, în principal admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, apreciind, pe fond, contestaţia ca fiind admisibilă pentru aceea că dispoziţiile art. 204 şi art. 213 din Codul de procedură penală nu se află într-un raport general special, astfel cum soluţia contrară ar putea prezuma, cele două texte referindu-se la căi de atac exercitate împotriva unor acte de natură diferită; prin urmare, dispoziţiile art. 213 din Codul procedură penală vizează calea de atac (plângere) împotriva unui act al procurorului, în vreme ce art. 204 din Codul de procedură penală este incident în ceea ce priveşte acte ale judecătorului de drepturi şi libertăţi şi împiedică orice comparaţie de acest tip între dispoziţii.Aşadar a susţinut că se impune admiterea sesizării formulate, urmând a se da dezlegare problemei de drept supuse analizei, aşa cum a fost solicitat şi în concluziile scrise.Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate.ÎNALTA CURTE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizăriiPrin Încheierea de şedinţă din data de 24 iulie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 23.234/3/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării chestiunii de drept privind admisibilitatea căii de atac a contestaţiei, formulată în temeiul art. 204 din Codul de procedură penală, împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, conform art. 213 din Codul de procedură penală.II. Punctul de vedere al instanţei care a formulat sesizarea1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieCurtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece încheierea prin care se dispune asupra plângerii formulate împotriva ordonanţei procurorului, în temeiul art. 213 din Codul de procedură penală, nu poate fi atacată pe calea contestaţiei prevăzute de art. 204 din Codul de procedură penală.2. Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizăriiCurtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a considerat că potrivit art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală, dosarul de urmărire penală se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii, în timp ce, în conformitate cu art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore.De altfel, dispoziţiile art. 204 alin. (14) din Codul de procedură penală statuează în mod expres că, dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie, prevederi care, evident, sunt diferite de cele ale art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală unde se arată că dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii.III. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondateÎnalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că la nivelul curţilor de apel şi al instanţelor de judecată arondate s-au conturat două opinii:Într-o primă opinie - exprimată de curţile de apel Bucureşti - Secţia I penală, Ploieşti, Galaţi, Cluj, Târgu Mureş şi Braşov, tribunalele Ialomiţa, Ilfov, Teleorman, Brăila, Bihor, Argeş, Harghita, Braşov, Covasna, Bacău şi Neamţ, precum şi de judecătoriile sectoarelor 3, 4, 5 şi 6 Bucureşti, Rupea, Lehliu-Gară şi Moineşti - s-a susţinut inadmisibilitatea contestaţiei formulate împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în temeiul dispoziţiilor art. 213 din Codul de procedură penală.În sens contrar, s-a susţinut admisibilitatea căii de atac a contestaţiei de către: curţile de apel Suceava, Bacău, tribunalele Vrancea, Vâlcea, precum şi judecătoriile sectorului 2 Bucureşti, Brăila, Oneşti, Bacău şi Buhuşi.IV. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi JustiţiePrin concluziile scrise, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca admisibilă sesizarea formulată de curtea de apel, susţinând că o contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii, conform art. 213 din acelaşi cod, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus măsura controlului judiciar, este admisibilă.În argumentarea acestui punct de vedere a arătat, în esenţă, că potrivit art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală (Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, titlul V - Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale, capitolul I - Măsurile preventive, secţiunea 1 - Dispoziţii generale): „Împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.“Pe de altă parte, conform art. 213 alin. (1) din Codul de procedură penală (Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror, dispoziţie care face parte din acelaşi titlu şi capitol ca şi art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală, însă, spre deosebire de această dispoziţie, se situează în secţiunea a 3-a - Controlul judiciar): „Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.“Raportat la aceste considerente teoretice, s-a susţinut că dispoziţiile legale vizează acte procesuale diferite, dispuse sau pronunţate de organe judiciare diferite. Astfel, art. 213 din Codul de procedură penală vizează calea de atac (plângerea) împotriva unui act al procurorului, în vreme ce art. 204 este incident în ceea ce priveşte acte ale judecătorului de drepturi şi libertăţi.Drept urmare, ordonanţa procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar va fi supusă plângerii la judecătorul de drepturi şi libertăţi, conform art. 213 din Codul de procedură penală, iar încheierea pronunţată de acesta în soluţionarea plângerii va fi supusă contestaţiei, conform art. 204 din acelaşi cod. În consecinţă, condiţia inadmisibilităţii contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii, conform art. 213 din acelaşi cod, nu poate fi motivată prin invocarea dispoziţiilor art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală care prevăd că dosarul se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, fără a menţiona posibilitatea contestării unei asemenea încheieri [aşa cum a fost menţionat în cazul altor dispoziţii legale, de exemplu, art. 219 alin. (7) sau art. 204 alin. (13) din Codul de procedură penală].În altă ordine de idei, s-a reţinut că dispoziţiile art. 213 alin. (7) din Codul de procedură penală prevăd un termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii în care dosarul se restituie procurorului. Or, cele 48 de ore de la pronunţare reprezintă tocmai termenul de declarare a contestaţiei, conform art. 204 alin. (1) teza 1 din Codul de procedură penală, contestaţie care se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată, potrivit art. 204 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod.S-a concluzionat astfel că identitatea termenului de restituire a dosarului cu termenul de contestaţie permite concluzia articulării celor două dispoziţii legale, în sensul funcţionalităţii căii de atac prevăzute de art. 204 din Codul de procedură penală.Or, legiuitorul a lăsat posibilitatea celui interesat să atace încheierea, creând inclusiv pentru judecătorul de drepturi şi libertăţi posibilitatea de a cunoaşte această manifestare de voinţă şi de a proceda în funcţie de oricare ipoteză concretă: de a restitui dosarul procurorului în ipoteza în care nu se formulează contestaţie sau de a-l înainta judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară atunci când o asemenea contestaţie este formulată.V. Jurisprudenţa naţională în materieLa nivelul instanţei supreme a fost identificată Încheierea din data de 6 iunie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 2.058/1/2014 prin care s-a respins ca inadmisibilă contestaţia formulată de inculpat împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sa pronunţat asupra plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar.În urma analizării opiniilor şi jurisprudenţei comunicate s-a desprins concluzia că la nivel naţional nu există practică unitară în ceea ce priveşte admisibilitatea contestaţiei formulate, potrivit art. 204 din Codul de procedură penală, împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi, în baza art. 213 din Codul de procedură penală, se pronunţă asupra plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar.VI. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de dreptÎn conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, partea a trimis la dosar punctul său de vedere formulat în scris cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, raliindu-se opiniei exprimate de procuror, în sensul admisibilităţii căii de atac a contestaţiei formulate în temeiul art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, conform art. 213 din Codul de procedură penală.VII. Opinia judecătorului-raportorÎn cuprinsul raportului s-a propus, în principal, respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, în Dosarul nr. 23.234/3/2014, referitoare la admisibilitatea căii de atac a contestaţiei, formulată în temeiul art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, conform art. 213 din Codul de procedură penală.Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres în articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.În speţă, s-a considerat că nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală fiind învestită în Dosarul nr. 23.234/3/2014 cu soluţionarea unei contestaţii, formulată de inculpatul V.D. împotriva Încheierii din data de 10 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în faza procesuală a urmăririi penale.De asemenea, judecătorul-raportor a avut în vedere faptul că cea de-a treia cerinţă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală nu este îndeplinită în cauză întrucât soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea chestiunilor de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.Astfel, s-a apreciat că admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.În mod concret, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476-477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.Obiectul prezentei sesizări îl reprezintă problemele de drept care se circumscriu sferei normelor procesual penale referitoare la măsurile preventive. Clarificarea acestora nu ar putea influenţa decizia ce va fi luată, pe fondul cauzei, în condiţiile în care Curtea de Apel Bucureşti este chemată să se pronunţe asupra unei cereri privind revocarea măsurii controlului judiciar, măsură dispusă de procuror în faza procesuală a urmăririi penale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 11/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din data de 7 iulie 2014).În speţă însă, judecătorul-raportor a apreciat că chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, situaţie în care chestiunea de drept invocată nu poate primi o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, putând să facă obiectul unui recurs în interesul legii, în condiţiile art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală.Într-o teză subsidiară, în situaţia în care s-ar aprecia că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, autorul raportului consideră că încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac (art. 140³ alin. 1 din Codul de procedură penală anterior).În acelaşi sens, se constată că prin Decizia nr. 18 din 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că încheierile prin care fie judecătorul, fie instanţa de judecată în cursul urmăririi penale admite plângerea împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea, prelungirea, revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută de art. 145 din Codul de procedură penală anterior, ori a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 145¹, sunt supuse căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 140³ din acelaşi cod.VIII. Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieExaminând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, reţine următoarele:Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea Înaltei Curţi, curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală fiind învestită în Dosarul nr. 23.234/3/2014 cu soluţionarea unei contestaţii formulate de inculpatul V. D. împotriva Încheierii din data de 10 iulie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în faza procesuală a urmăririi penale.Cea de-a doua condiţie, cu privire la problema de drept care trebuie să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii, este şi ea îndeplinită.Cea de-a treia cerinţă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală nu este însă îndeplinită în cauză, întrucât soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea chestiunilor de drept ce fac obiectul prezentei sesizări.Astfel, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei.În mod concret, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476-477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.În cauză, obiectul sesizării îl reprezintă problemele de drept ce se circumscriu sferei normelor procesual penale referitoare la măsurile preventive, respectiv admisibilitatea căii de atac a contestaţiei, formulată în temeiul art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii, conform art. 213 din Codul de procedură penală, împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus măsura controlului judiciar.Este de domeniul evidenţei faptul că lămurirea acestor chestiuni nu ar putea influenţa decizia ce va fi luată pe fondul cauzei, în condiţiile în care Curtea de Apel Bucureşti este chemată să se pronunţe asupra unei cereri privind revocarea măsurii controlului judiciar, măsură dispusă de procuror în faza procesuală a urmăririi penale, aceasta fiind o chestiune incidentală, de care nu depinde lămurirea cauzei pe fond (a se vedea în acest sens Decizia nr. 11/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din data de 7 iulie 2014).În consecinţă, Înalta Curte constată că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, chestiunea de drept invocată nu poate primi o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, putând, eventual, să facă obiectul unui recurs în interesul legii, dacă sunt întrunite cerinţele înscrise în art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală.Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 23.234/3/2014.În numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 23.234/3/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea căii de atac a contestaţiei formulate în temeiul art. 204 din Codul de procedură penală împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra plângerii, în temeiul art. 213 din Codul de procedură penală, împotriva ordonanţei procurorului prin care sa luat măsura controlului judiciar.Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2014.PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIEjudecător CORINA MICHAELA JÎJÎIEMagistrat-asistent,Mihaela Albu